În vederea achiziţionării unei maşini sport, un prieten a dorit un test drive. S-a dus la dealer, au ieşit în parcul auto şi au început să caute respectivul model. A trecut o oră, însă maşina n-a fost de găsit. Parcarea era plină, însă niciuna nu era modelul sport.
Atunci dealerul a avut o idee genială, a deschis o variantă normală şi l-a invitat pe amic să intre în ea, să vadă maşina şi să-şi
imagineze.

„Uite, la varianta sport, volanul nu arată aşa. Imaginează-ţi că e mai mic şi este în trei spiţe.“
„Schimbătorul de viteze arată la fel?“ „Oh, nu! Imaginează-ţi că e mai mic şi este îmbrăcat în piele.“

Tot discursul şi test drive-ul a fost un act de imaginaţie.
Imaginează-ţi un eleron în spate, imaginează-ţi nişte cauciucuri mai late şi nişte suspensii mai tari.
Imaginaţi-vă că şi-a ales alt dealer.

În faţa unei neplăceri, unei dificultăţi, uneori chiar a unui necaz, eşti foarte des sfătuit să te gândeşti că.
„Gândeşte-te că şi alţii sunt în situaţia ta.“
„Gândeşte-te că nu eşti singur.“
„Gândeşte-te că şi tu poţi.“
„Gândeşte-te că există familii mai sărace ca noi.“

Actul de a gândi este văzut ca fiind suficient pentru a schimba orizontul în care privim o anumită situaţie şi experienţă. Gândurile îţi pot schimba percepţia unui fapt, iar odată aceasta schimbată poţi ajunge la transfigurarea faptului.
Imaginează-ţi tumoarea înconjurată de petale puternic colorate. Acum deschide-ţi chakra solară!

La un anumit nivel mental, gândului îi este ataşat un gest.
Astfel se explică hipnoză — cuvântul primeşte automat un răspuns din partea celui hipnotizat, astfel avem apprendre ce vine din latină cu sensul de a lua, a apuca. Dacă punem la socoteală şi analogia micro-macrocosmos, e normal să observi încetăţenită în istoria culturii ideea gândului ce poate influenţa evenimentele, oameni, destine.

Orice trainer îţi va spune că starea de spirit cu care abordezi o problemă e inclusă în rezolvarea ei şi orice manager va recomanda încrederea în sine înaintea unei negocieri. Anumite gânduri ce pot contura stări de spirit ce pot influenţa evenimentele pe care urmează să le trăieşti.
Viitorul este acea chestie care se află mereu în mâinile noastre.

O stare de spirit este moşită de imaginatie, iar puterea se mută din ce în ce mai mult spre cei care îşi pot imagina cu uşurintă stări de spirit.
Susţine un interviu de angajare ca şi cum eşti deja angajat!

De la gând, imaginatie şi stări de spirit se ajunge în mod firesc la fapte, gesturi şi atitudini. Act as if este găselniţa specialiştilor succesului care scot cărţi pe bandă rulanţă despre puterea gândurilor, despre reuşita în afaceri şi despre poveşti de succes.
Scenariul lui:
„Acum 5 ani stăteam cu mama într-o garsonieră şi lucram la Starbucks. Acum sunt broker şi tocmai mi-am cumpărat o
proprietate de 3 milioane de dolari. Şi voi puteţi realiza acelaşi lucru, citiţi-mi cartea!“

Poartă-te ca şi cum! Imaginează-ţi că! Gândeşte-te că!
Poartă-te ca şi cum dinţii tăi strâmbi statuează ideea de dinţi frumoşi. Poartă-te ca şi cum tu ai inventat mersul, îmbrăcatul şi sexul într-un anumit fel.
Fumeaza Viceroy ca şi cum Dumnezeu ar fuma Viceroy.
Poartă-te ca şi cum aerul tău personal este o descoperire culturală pentru ceilalţi. Act as if — o idee ce ţine de o anumită inteligenţă emoţională — este democraţia mediocrităţii.

Poţi să începi chiar de azi! Ieşi în oraş, aşează-te la o masă şi cere comanda ca şi cum eşti milionar în dolari. Apoi întreabă-te de ce şi dacă universul îi ajuta pe cei care îşi imaginează că, pe cei care se poartă ca şi cum.
Întreabă-te ca şi cum!

In acest post voi fi ca… catelusa lui Adrian Paunescu: voi rupe tacerea. Nu voi recita imnul Romaniei, ci voi spune lucrurilor pe nume, pe numele celorlalti fellow bloggeri. Secrete jenante, povestiti din culise, de pe scena si din w.c.-urile de langa scena (totdeauna langa scena sunt amplasate w.c.-uri, de aici imaginea in mentalul colectiv ca cine-i pe scena, este cu necesitate compromis). Astfel, dati drumul la leu prin curte sa incepem intr-o nota de suspans. La leu sau la orice animal din clasa sa, mai infricosator cand e dezlegat…

– Alex a sunat anul trecut din Vama ca sa intrebe ce trafic are blogul lui (probleme existentiale pe litoral)

– se povesteste cum Bobby a batut un blogger anul trecut din cauza unei critici procedurale pe care acesta i-o adusese (in caz de va mirati de ce nu-l critica nimeni pe Bobby pe bloguri).

– se zvoneste ca Andrei Rosca isi manipuleaza subliminal cititorii blogului sau prin noul header cu piese de sah (vrea sa ofere o imagine de om echilibrat, rational si serios – reliable). In vechiul header erau mai putine piese de sah si suntem convinsi ca in cel viitor vom vedea poza unui camion ce transporta piese de sah. Pe cei care-l cunosc, ii bombardeaza subliminal cu perechea de ochelari cu rame groase. Astfel, nu crede in brainstorming, insa nu ezita sa foloseasca mesajele subliminale pentru a-si creste brandul personal.

– umbla vorba ca Darius are camasi putine. A fost observat purtand aceeasi camasa intr-un filmulet recent, cu aceeasi camasa s-a prezentat la BRT Cluj si cu exact fix pe-aproape aceeasi camasa a venit si la “intalnirea Darius” din Bucuresti (cand si-a luat premiul la concursul ala de care n-a auzit nimeni, vorba lui Vis Urat).

– la BRT Cluj, Catalin a inchis (cu o cruzime inimaginabila) usa liftului in fata unui grup de persoane ce tocmai doreau sa intre in lift. Pentru un asemenea gest, in Japonia ti se rupea mana cu care ai apasat acel blestemat buton!

– dupa dezbaterea dintre politicieni si bloggeri, se pare ca Adrian Nastase i-a propus lui Cristian Greger sa fie consilier de imagine la TSD. Acesta ar fi spus ca se mai gandeste. Probabil ca prima propunere catre tineretul social-democrat ar fi sa-si faca bloguri, nu-i asa?

– se pare ca Mihai (il stiti, e tipul ce se ascunde – cand doarme – dupa fusta lui Gogu Kaizer) urmeaza sa-si lanseze in cadrul unei petreceri private cea de-a patra personalitate.

– azi noapte o echipa de cercetatori britanici a observat ca exista in Romania cel putin 200 de sate cu potentiali bloggeri ce pot fi cooptati in familia voce.ro (mai greu va fi cu organizatul sindrofiilor in fiecare camin cultural)

– se spune mai mult sau mai putin in caterincăcă Costin are darul premonitiei: a prevazut cu o zi inaintea buletinelor de stiri ca nu va participa la dezbaterea dintre bloggeri si scriitori. Data viitoare il invitam sa participe la intalnirile cu bloggeri ce-au avut loc in trecut si-i uram sa rateze ultima promotie la scootere, trotinete si carucioare cu rulmenti (in genere, pentru cei care nu s-au prins, este vorba despre orice vechicul la care nu trebuie sa schimbi viteze).

– in premiera, imi revendic dreptul sa anunt inaintea celor de la Radio Trinitas, ca nihasa (da, cel cu nume de cal) urmeaza sa se casatoreasca cu o lesbiana metrosexuala, mama a doi copii de la tara.

– Radu a indraznit sa spuna ca, citez din memoria celor de fata atunci, Marea Britanie nu este decat un apendice secularizat la un videoclip cu Oasis, in fine… de ce nu mai stati la bere?

Disclamer: Acest post este recomandat a fi citit la temperatura camerei.

Neintelegerea (malentendu) creata intre persoane teoretic compatibile sau apropiate ca bun simt si spirit, m-a fascinat dintotdeauna. M-a fascinat pentru ca in aceste cazuri eu vad jocuri mentale, filtre hermeneutice si repozitionari de imagine proprie.

Un exces de civilizatie, o politete gresit inteleasa (sau gresit inaintata), o raportare la un alt univers de discurs,o gluma/ironie prea contextuala etc., toate pot crea premisele unei neintelegeri pe termen lung.

De ce pe termen lung? Daca lumea prezinta din ce in ce mai multe semne ale incoerenta, efortul uman de-a introduce coerenta in aceasta lume este constant. Nu-i vorba de-o comoditate a mecanismelor noastre de cunoastere, ci pur si simplu de lipsa unei mutatii la acest nivel. Daca unui reprezentant al unei culturi arhaice, cineva imbracat intr-un anume fel oferea informatii despre statutul sau social, financiar si matrimonial, acum nimeni nu poate spune cu siguranta ce se ascunde sub aparentele vestimentale, gestuale si, de ce nu, faptice. Dorinta noastra de-a-i intelege pe cei din jur a ramas aceeasi, doar ca semnele/criteriile s-au multiplicat.

Operam ca si stramosii nostri cu imagini interpuse intre noi si un univers coerent, doar ca criteriile dupa care ne lansam in actul de interpretare au devenit atat de fluide incat acelasi om, acelasi gest sau aceeasi intamplare poate si una si totodata alta in functie de criteriul ales. Cand imaginile asupra unei persoane sunt atat de multiple, cand le verificam in fiecare zi, caci fiind oameni moderni avem acces la mai multe fluxuri si surse de judecata, pare normal sa devenim suspiciosi in realitatea dincolo de imagine. Daca acea realitate trimite semnale atat de contradictorii si atat de variabile, cineva nu poate deveni decat prudent si suspicios.

Tindem astfel sa devenim cu totii mici maestri ai unei suspiciuni generalizate. Dincolo de gesturi nu se ascund sensuri, ci intentii si interese. Cutare eveniment nu este o poveste, ci o diversiune. Cutare stire nu este o simpla relatare, ci un joc de imagine, de manipulare si distragere a atentiei publicului. Daca aparentele nu mai prezinta incredere, reactia noastra este una profund religioasa: primele gesturi ale aparentei tradeaza esenta. Gesturile camuflate in illo tempore dezvaluie tot parcursul istoric al respectivei hierofanii. Cate casnicii n-ar mai fi existat, daca viitorul sot si-ar fi vazut pentru prima data viitoarea sotie pe un capac de w.c.?

In planul relatiilor umane, iluzia ar fi urmatoarea: daca prindem primele manifestari ale esentei prin cateva gesturi de inceput, detinem automat informatii despre aparatul de generare al gesturilor viitoare. Daca primul gest iti tradeaza personalitatea, atunci cu siguranta (caci lumea noastra interioara este imbibata de coerente logice) ca gesturile viitoare nu vor putea sparge monopolul primei impresii, primei imagini formate. Prin aceasta epuizare initiala a demersului de cunoastere al celuilalt, trasmitem convingerea ca universul nu ne poate insela la infinit. Undeva, cumva, dincolo de acest mare camuflaj care este lumea in care traim, anumite adevaruri reusesc sa scapere.

Presupozitiile ar fi ca exista o esenta, ca exista ceva ce este camuflat si ca anumite interpretari pot fi mai legitime decat altele, dar despre acestea intr-un articol viitor.

Cand citesc o carte, imi imaginez cutare personaj c-ar semana cu un prieten vechi sau un anumit actor, il asociez instant cu o anumita figura familiara. Cutare straduta descrisa in carte poate fi strada pe care am crescut sau poate fi o alta strada pe care am trecut des, o casa in care se petrece actiunea romanului poate seamana cu casa bunicilor sau o alta casa pe care o admiram candva ori de care ori treceam prin fata ei.

Nici o carte nu mi-a prezentat un decor nou sau niste figuri noi, caci totul a fost redus la cadrele mele mentale. Lectura unei carti nu mi-a adus noi experiente, ci doar le-a conturat si mai mult pe cele vechi, pe cele deja traite. Intr-un mic conac dintr-o comuna de langa satul bunicilor a avut loc si actiunea din Casa Buddenbroock si cea din Invierea si cea din Eugénie Grandet. Miskin semana cu un vecin burlac, Petru Anicet avea aceeasi alura ca un seminarist de la filozofie, iar Maitreyi semana cu cineva stiut doar de mine.

Toate lecturile le-am inscris pe harta tututor indraznelilor sau lasitatilor traite de mine. Cand imi amintesc un loc imi amintesc si actiunea romanului ce s-a petrecut in acel loc. Pe locuri, persoane si intamplari am suprapus lecturi, imagini si interpretari. Intre mine si mine insumi exista un intreg santier unde se construiesc in permanenta amintiri noi si se schimba amintiri vechi.

Daca prin imaginatie si actul lecturii, propriile imagini cu care mintea lucreaza sunt finisate si aprofundate, printr-o mica translatie, pot aprecia ca si experientele proprii isi pot gasi sensuri si valori noi prin acelasi act al lecturii. Nu am nevoie de carti pentru a dobandi noi experiente (care doar in mod direct pot fi accesate), ci am nevoie de carti pentru a-mi orienta imaginativ experientele trecute. In cadrul acestei orientari se include si procesul de maturizare, proces ce nu apare in urma experientelor traite, ci in prelungirea ordonarii amintirilor provocate de acele experiente. Intr-o alta forma pusa, maturizarea mea este consecinta unei auto hermeneutici, niciodata nu m-am detinut pe mine neinterpretat.

In lumina celor spuse anterior, se poate presupune ca maturizarea este o lectura a propriilor amintiri, este incercarea de-a le integra in lucrul mecanic pe care-l simtim ca personalitatea noastra il produce in fiecare zi. Parem a fi propriul si singurul material de recenzie, iar amintirile si experientele noastre par singurele culori cu care vom putea picta vreodata.

Daca lucrul acesta este adevarat, ma intreb cum e posibila totusi comunicarea? Cum e cu putina empatia in masura in care amintirile proprii, pe langa faptul ca sunt unice, sunt in permanenta schimbare si repozitionare fata de celelalte amintiri?

*
Imi risc un gand: Vreau sa fac o sectiune cu aforisme proprii, ar fi o idee buna?:)

Sunt orfan si e foarte posibil sa am SIDA, am invatat legile strazii (altele decat cele pe care le canta artistii hip hop) de mic copil, stiu sa-ti cersesc si lucrurile pe care nu le ai. Cel mai probabil sunt de etnie rroma, insa in buletinul meu nationalitatea trecuta este cea romana. Genul ala de buletin ce-l port cu mine ca un carnet de elev plin de note proaste. Nu pentru ca eu am fost cu necesitate un elev mediocru, ci pentru ca in acest carnet sunt trecute si notele si sughiturile celor dinaintea mea. Cei pe care pot sa-i injur in aceeasi limba pe care o vorbeau si ei (daca erau putin mai prosti, i-as fi injurat acum in ruseste sau in turceste), cei cu care uneori ma mandresc la fel cum ma mandresc cu masina fratelui meu.

Si totusi cei dinaintea mea, care mi-ar fi putut spune ca nu sunt un cacat, au murit de mult, obligandu-ma sa-mi arunc toate sperantele intr-o natiune ce inca n-a intrat in show biz-ul culturii universale.

Cu o educatie formata intr-un sistem de invatamant pentru care Spiru Haret si-a sacrificat cariera academica in Occident, m-am descurcat repede sa-mi vand cravata de pioner pentru primul dublu casetofon aparut pe piata fara a pricepe totusi ce dorea sa spuna MC Hammer prin Can’t touch this. Hranit cu E-urile din Tropikana, am crescut in tara in care dispozitiile se schimba cu viteza cu care sunt inlocuite bordurile, in tara in care banii se spala prin sufletele noastre in aceeasi graba cu care luciditatea ne este asfaltata.
E tara in care orice tip de diagnostic este infirmat de alti trei doctori, doua matusi experimentate si o bunica trecuta prin viata. Caci viata este ca o capita de fan prin care trebuie sa trecem goi de dragul unei istorii plina de pase proaste, indigestii si constipatii.

Am inceput sa devin ecologist dupa primele episoade din Captain Planet, repozitionandu-mi apoi maturizarea cautand in colegele mele reflexe de Sandy Bell, crezandu-ma cand un Brandon cuminte si inteligent, cand un Dylan rebel si zbuciumat, esuand in proiectia sobolanului-maestru mustind de intelepciune din Tortues Ninja, calindu-ma astfel la scoala modelelor straine, caci cultura bastinasa isi vindea (cum o face si acum) corcodusele la supra pret.

Inca port semnul bunicului de la prima cazatura din caruta, la fel cum copiii mei vor purta istoria clickurilor date de zi cu zi. Clickuri ce devin din ce in ce mai zilnice in speranta unui viitor ce-l voi gasi intr-un meniu de site, de blog, de draci.

*

Daca nu stii ce sa faci, accelereaza! e genul de motto inteligent pe care numai cocalarii si alte specii de maimute il aplica. Oamenii inteligenti, oamenii cuminti ezita, cantaresc, scot o balanta, fac un sondaj si apoi actioneaza in umbra unui plan B de retragere. Oamenii cu un plan de retragere (si majoritatea dintre noi il avem deja tatuat mental) sunt oameni ce si-au cumparat costumul de mort inca din adolescenta, oameni castrati inca inainte de prima experienta culturala. Ar fi totusi indicat pentru numele lui Dumnezeu, sa iesim din sicriul ala in care traim vietile si sa acceleram, caci pastram o distanta prea regulamentara fata de lucrurile cu adevarat importante.

Orice copil este invatat tot de mic copil ca primul cerc al increderii este familia. Mama, tata, fratii si surorile sunt primele persoane care de-a lungul vietii iti vor sari in ajutor. Dincolo de acest prim cerc sunt strainii care te pot ajuta de multe ori, insa o fac interesat si niciodata pana la capat.

In aceasta zona, a strainilor, o alta regula (pe care de obicei tata o paseaza copiilor) este sa nu ramai dator nimanui, sa nu oferi prilej de scoatere de ochi, sa-ti cladesti astfel primele notiuni de onoare sociala. Aceasta independenta de onoare este predicata si fata de neamuri (desi neamurile uneori iti poarta copilul in facultate, pot gasi o slujba buna copilului si dau cei mai buni bani la nunta), caci si neamurile (ca si strainii) pot scoate ochii. Faptul de-a avea neamuri instarite ar trebui sa ofere mai mult un confort psihologic (in caz de ceva, putem apela la ei) decat unul concret.

De asemenea, orice baietel este invatat tot de mic baietel sa nu se increada pe viitor in femei. Ele sunt instabile, viclene si fluide. Prin traditie, nu te indatorezi fata de ele (caci vor cere imediat cele mai mari rate), nu apelezi la ajutorul lor concret decat in caz de forta majora si, cel mai important, ele nu pot deveni depozitul slabiciunilor tale masculine. E posibil ca acel baietel sa ajunga un tata de familie in care mama va cumpara primul televizor in casa, in care mama se va duce la sedintele cu parintii si in care mama isi va pune obrajul indatorindu-se financiar si moral pe la neamuri, insa toate acestea vor fi intamplari periferice pe langa acele principii increstate de mic copil oricarui mic copil.

De mici copii am fost invatati ca Omul Negru este un om rau si n-a aflat nimeni de vreo poveste in care Omul Negru socializeaza cu blandete cu copiii din jurul sau. In povestirile politic corecte Omul Negru e vegetarian si nu-i jucator de baschet.

De mici copii (tot atunci cand aflam ca tot ce ne provoaca placere nu trebuie gustat decat cu masura) ca nu-i frumos sa faci cutare si cutare lucru, sintagme in care esteticul se imbina antic cu eticul. Mai tarziu vom considera automat ca oamenii frumosi si mai buni, ca oameni imbracati bine sunt mai demni de incredere decat cei imbracati prost si ca in general lucrurile urate sunt moralmente indezirabile.

*

Un criminal in serie e tipul curajos ce incearca sa-si rezolve patologia prin metode sociale. Metode care ii implica pe ceilalti indivizi (ca victime) si comunitatea sa (masa de victime potentiale si Martor). Pentru orice gest avem nevoie de un martor, de un povestitor (fara povestitor, Fat Frumos poate l-ar fi invins pe zmeu, insa ar fi facut-o mai cu greata.) Un criminal in serie este conditionat cultural la un anumit areal uman: daca omoara femei, poti fi sigur ca nu va ucide extraterestre, iar daca, intr-un tipar justitiar, pedepseste imoralitatea unor indivizi din cadrul comunitatii sale, iar nu din alta. Aceasta imoralitate este judecata dupa niste criterii destul de puritane: exista criminali in serie ce reproseaza obezilor contributia lor la inegalitatea sociala prin distribuita inechitabila de resurse alimentare.

Mai mult, toti ucigasii in serie vor sa fie gasiti. Gesturile lor nu pot fi validate decat in cadrul unei marturii. Gestul de-a ucide este incarcat simbolic de un mesaj. Sunt atat de slab, incat mesajul meu nu poate ajunge la cat mai multi oameni decat daca comit cateva crime. Criminalul in serie nu este animal: dincolo de placerea de cateva secunde de-a-si ucide ritualic victima, exista un fascicul de simboluri ce se vrea purtatorul unui mesaj. La urma urmei, Ceilalti ne valideaza gesturile. Ar fi banal sa fiu un criminal in serie si nimeni sa nu stie ca exista unul. In termeni mai pe intelesul tuturor, e ca si cum ai avea content de calitate si n-ai avea vizitatori.

Astfel, criminalul in serie este o fiinta imbibata de idealurile culturii desacralizate: mesajul sau trebuie sa ajunga la cati mai multi oameni, inima lui trebuie sa pulseze aici. Criminalul in serie este patruns de un activism pe care majoritatea membrilor comunitatii lui nu-l au. E greu sa te apuci sa ridici o hartie de pe jos ca sa creezi un exemplu celorlalti, apoi sa incepi sa omori oameni pentru a ilustra nu stiu ce idee.
*

“Shut the fuck up, motherfucker!” in traducere libera inseamna “Pentru numele lui Dumnezeu, taci Doamne iarta-ma din gura!”

Pe la inceputul secolului trecut, Spengler compara civilizatiile cu un organism: ele se nasc, cresc, se maturizeaza, imbatranesc si apoi mor. In filozofia culturii, viziunea lui Spengler n-a supravietuit, insa alegoria sa a ramas ca exercitiu de imaginatie si simplificare a unui diagnostic.

Aceasta imagine mi-a revenit in minte dupa dezbaterea de ieri din Club A intre niste politicieni care, cel putin stiu ca mimeze dialogul (daca tot ii acuzam atat) si niste bloggeri-adolescenti hlizindu-se imbibati de importanta adevarurilor emise. Asimetria acestui dialog am simtit-o pe tot parcusul dezbaterii punctata de adolescenta unei blogosfere reprezentata prost pe acea scena m-a facut inca o data sa inteleg ca viitorii reprezentanti al societatii civile nu se vor decanta din bloggerii cu trafic. Ni s-a ingrosat putin vocea, a inceput sa ne creasca par pe piept si ne-am gandit in fronda noastra de dragul ei sa fugim de acasa cu carnetul de alocatie in rucsac.

A avea fata in fata niste politicieni care totusi ne reprezinta (cel putin formal) si a-i intreba in ce masura ne manipuleaza, a le spune ca toti mint si a-i ruga sa recunoasca acest lucru a fost o chestie demna de clasa a IV-a. In primul rand, nu te asezi la aceeasi masa cu niste oameni asupra carora arunci din start presupozitia lipsei de adevar a discursul lor (daca cel din fata ta minte, discutia ta cu el te descalifica pe tine). In al doilea rand, a descoperi roata manipularii in majoritatea gesturilor politice tine de un domeniu al subintelesului pe care s-a batut prea mult oricum prea multa moneda. Educatia e un proces de manipulare, persuasiunea e un proces de manipulare, folosirea argumentelor emotionale comporta tipare de manipulare, si?
Am fost la dezbatere si ne-am intors acasa patrunsi de stima de sine creata de senzatia mama, ce le-am zis-o-n fata! Oocheeii…

Am avut o singura interventie la microfon in care mi-am cerut scuze in numele celor pe care-i simteam jenati in deficitul de imagine creat de ceilalti bloggeri iesiti desculti pe portile Orientului si l-am intrebat pe Adrian Nastase despre incercarea sa de-a se adresa mai mult Romaniei urbane (cea care l-a votat atat de putin in 2004). Impresia mea este ca blogul lui Adrian Nastase umple un gol de reprezentare pe care domnia sa il are fata de un public pe care Basescu il pierde pe zi ce trece. Cred ca a fost cea mai inteligenta interventie fara a depuncta celelalte intrebari pertinente.

Cum mi s-a parut omul Adrian Nastase? S-a simtit putin aroganta sa (in multe situatii legitima), n-a ramas dator la nici o ironie (cand spun “ironie” cosmetizez glumele de gradinita si banalitatile emise de bloggerii de acolo: un blog permite posibilitatea comentariilor, exista atat de multi bloggeri de 16 ani pe care nu-i citeste nimeni etc. De parca, daca Nastase i-ar citi pe fiecare dintre ei, i-ar adopta pe toti!) aruncata din tabara bloggerilor si pare de multe ori lasandu-se purtat de impulsuri de moment. La final i-am multumit pentru raspuns si i-am pasat o carte de vizita pentru momentele ludice in care lectura blogului meu poate transforma trecerea timpului intr-o pe-trecere interesanta.

Un alt politician detinator de blog prezent la dezbatere a fost Andrei Chiliman, primarul sectorului 1, reprezentandu-si recentul proiect de salvare al parcului Bordei. Domnul Chiliman a ramas si la berea de dupa, povestindu-ne vrute si nevrute, glumind despre una, alta etc. L-am intrebat de unde au venit banii pentru campania acestui proiect (am vazut bannere stradale, am vazut reclama pe trafic.ro) si-a parut mai mult patruns de entuziasmul viitoarei reusite a ideii sale decat de coridoarele materializarii ei.

O alta personalitate prezenta la dezbatere a fost Dan Andronic, genul ala de tip inteligent lipsit de idealisme marete, neatins totusi de blazarea oamenilor constienti ca in aceasta lume lucrurile se invart dupa alte criterii decat cele descrise in Fata babei si fata mosului. A ramas si domnia sa la o bere cu bloggerii povestindu-ne fara emfaza anecdote si mari adevaruri metafizice si-i multumesc pe aceasta cale pentru ca m-a cocotat atat de flatant si responsabilizant in blogroll-ul sau.

In a doua jumatate a dezbaterii a aparut si Darius (pierduse trenul, venise cu altul, a ajuns tarziu si-a gonit direct de la Gara de Nord in Club A) lamurindu-ne pe marginea “blogului lui Nastase”, intepandu-se inutil cu zoso si scaldandu-se usor in intrebarile gen Darius, ce-ai simtit cand i-ai facut blogul lui Nastase?

Impresia generala a fost ca blogosfera a fost neinspirat reprezentata de cativa oameni asezati pe scaunele gresite, nu regret cele doua ore alocate dezbaterii, insa mi-e greu sa ma consolez cu ideea ca se putea si mai rau. Mi-au placut intrebarile si punctele de vedere sustinute de Bobby, Adrian Cristea si Costin (oameni care pot purta un dialog constructiv), mi s-a parut ca 80% din ce-a spus Zoso se va intoarce impotriva lui, admir curajul lui Horia Badau de-a organiza astfel de dezbateri si astept de la dansul mai multe pe viitor.

Poze de la dezbaterea de aseara poti fi vazute aici. Alte reactii pot fi citite la Costin, la Zoso, la Dan Andronic si la altii spre care mi-e cam jena sa-i trimit pe cei doi cititori de-ai mei.

Am momente cand sunt neserios. In acest caz, ma gandesc la neseriozitatea mea cu privire la raspunsurile ce le datorez. Desi imi dau seama ca structura mea este una dialectica (cele mai bune idei nu le scot prin meditatie, ci prin discutii, dezbateri, contraziceri etc), de multe ori neseriozitatea mea (care uneori e functiara, alteori e contextuala) creaza asimetria unui di-alog.

Asadar, ce am pe constiinta? (Prietenii vechi stiu ca am multe pe constiinta, insa ma refer aici doar la cateva chestiuni recente si specifice blogging-ului).

N-am apucat sa-i raspund lui Dan, desi imi daduse o replica pertinenta ce merita o dezbatere pe cinste (replica a ajuns in a to-do list pe care le aman uneori la infinit).

N-am apucat sa-i raspund lui Gramo la o leapsa de acum cateva saptamani, desi i-am spus c-o voi face. Am cautat cateva carti prin camera, le-am deschis la pagina cu pricina, insa nu mi s-a parut nimic relevant.

N-am apucat sa-i raspund lui Bobby, insa l-am intrebat daca se supara, daca nu apuc sa-i raspund la leapsa.
In genere, nu raspund la lepse decat daca mi se par interesante, daca am timp de “pierdut”, daca sunt in tinta mea si daca pot scoate din cele ceva mai mult decat simple pase catre plictisul sau disponibiliatea celorlalti fellow bloggers.

Ideea morala a acestui post mi-a fost data de lectura cartii lui Jeremy Wright: Blog Marketing.