– Lasa-ma sa-mi tihneasca mancarea! are in spate supozitia ca masa trebuie luata intr-o stare psihica propice digestiei. Lumea din jur nu trebuie sa vorbeasca tare, nu trebuie sa se foiasca, nu trebuie sa stea pe/in capul mancatorului. Un complex bine definit de factori al caror rol paleativ nu trebuie ignorat.
Daca inainte alimentatia zilnica era supusa unor ritualuri extrem de precise (masa trebuia luata regulat, cu familia, la masa din bucatarie, nu la televizor sau la calculator), acum intr-o era a individualismului (ador expresia asta), e nevoie doar de confortul intim al mancatorului. Paradoxal, cererea tihnei la masa este destul de traditionala si superstitioasa. Fast food-ul nu cere tihna, cere doar eficienta digestiva. Putem manca pe strada, in trafic, la terase, in lift. Zilnic ma misc de la A la B si-n acel timp pot manca ceva. La celalat capat observam superstitia ca o masa luata in ne-tihna nu pica bine, iar daca o masa nu pica bine exista mari sanse ca echilibrul fiziologic si emotional al zilei respective sa se duca dracului.

– De ce esti satiios?
Satios este cineva (de regula, antipatic) care se baga in sufletul tau (imaginat ca o cavitate), care te agaseaza, care iti poate strica buna dispozitie sau care, cel putin pentru a-ti mentine buna dispozitie cere o anumita cantitate de energie psihica din partea celui sufocat. Ca si expresia precedenta, si aceasta cere un context minim de rulare a activitatilor cotidiene. Intr-un fel spune Am nevoie de niste conditii minime sa fiu, iar tu tu mi le tulburi. O persoana satioasa este evitata nu doar in virtutea continuitatii indeletnicirii lui, ci mai degraba prin declansarea mecanismelor defensive in mintea celui satiat. Azi m-ai sufocat si maine te voi evita nu doar pe baza probabilistica ca vei fi si maine satios, ci pur si simplu pentru ca mintea mea va declansa aceleasi reactii obositoare de aparare, cu alte cuvinte, poate sufla in orice iaurt uman.

Janghina desemneaza un obiect uzat moral sau fizic. Ex.: janghina de masina, janghina de calculator, e o janghina de om.

Pentru numele lui Dumnezeu este o expresie folosita amiabil pentru a intari nota ironica sau iritata unei replicii facand apel la un patetism ostentativ. Exemple:
– Pentru numele lui Dumnezeu, te duci la biserica in loc sa vii cu noi?
– Pentru numele lui Dumnezeu, nu ma mai deranja cu toate prostiile!

Nazdravan este un apelativul spontan pe care o femeie il spune unui barbat pentru a sublinia creativitatea lui erotica.

Daca aveti idei de alte cuvinte si expresii, va rog comunicati-le.

Pe langa faptul ca melodia suna foarte bine, iar videoclipul e bine facut, ma gandesc c-a fost nevoie sa filmeze niste englezi ca sa vad o parte din pitorescul lumii rurale romanesti. A fost nevoie de-o privire din afara ca sa-mi dau seama de o frumusete a locului (incluzand si oamenii) pe care nu cred c-o poti intalni in alte parti.

Dincolo de aceasta Romanie pitoreasca e o Romanie saraca, iar uneori mizera si privita comercial, pare o Cubă (si in Cuba s-au filmat multe videoclipuri pitoresti) in care lucrurile au incremenit, in care masinile sunt modele din anii ’50, iar ustensilele casnice tradeaza aceeasi epoca. Criteriul aprecierii dezvoltarii este unul temporal? O tara inapoiata nu e doar in spatele celor dezvoltate, ci pare si in urma lor temporal vorbind. Ca si cum tu te afli in spatele meu pentru ca bucla mea temporala mi-a creat iluzia avansului spatial.

Videoclipul mi-a adus aminte de-o scena din adolescenta. O invit pe prietena americanca la o excursie pe dealurile din jurul Moinestiului. Piesaje frumoase, uliti, paduri, case rasfirate, sonde etc. Sunandu-i telefonul si probabil fiind intrebata unde e, a punctat foarte sugestiv senzatia:
– Totul in jur parca e din secolele XVII-XVIII.

I-a placut ce-a vazut, insa chestiile alea nu ii erau contemporane, aveau o doza de irealitate, pareau din alt timp. Genul acesta de privire istorica, temporala in detrimentul celei uzuale (peisaje rurale ce sunt totusi contemporane, sunt aici etc.) mi s-a parut specifica unui mod occidental de-a vedea lucrurile. Singurul timp real este ritmul trait de ei insisi, iar alteritatile culturale nu numai ca sunt situate spatial altundeva, in alta lume (ex. lumea a treia), ci sunt si in alt timp (distanta devine si mai mare). In multe situatii judecam lucrurile pe o scara temporala (cu sageata evolutiei in dreapta/sus): cutare gest e adolescentin, infrastructura este la nivelul anilor ’70, iar moda pare istoria in capriciile ei.

Din videoclipul de mai sus, daca extragi masinile, antena satelit si cateva elemente vestimentare, iti poti imagina cu usurinta c-a fost filmat in anii ’60, ’70, iar nu in 2007. La fel, cand intri intr-un muzeu nu pasesti doar intr-un alt perimetru bine determinat (clarirea in sine, salile), ci intri intr-un alt ritm, intr-un alt timp rememorand astfel fragmente de istorie.

Daca unii sunt in trecut, iar altii (prin necesitate) sunt vazuti in viitor, ma intreb cat de mult impartim acelasi timp prezent sau de cat timp ar trebui sa impartim acelasi timp?

P.S.: Videoclipul l-am gasit la aglomerarispontane.

Concediul de o saptamana mi s-a terminat. Mi-a adus aminte de studentie. N-am facut nimic altceva decat sa citesc, sa scriu si sa ma uit la filme. Sase zile n-am iesit din casa decat sa-mi iau mancare si tigari. Am uitat de munca, am uitat de clienti stresanti, am uitat de termene. Am uitat de un ritm cotidian care incepuse sa macine din ce in ce mai mult. Parca dintr-un impuls de compensare am dormit mult si-am visat mult.
Cand nu se intampla nimic, visele devin singurele amintiri.

Mama copilului de 3-4 ani:
– Tati doi, nu mai da in mama, caci te duci singur acasa.

Am inceput o chestie literara in care principala preocupare a eroului este de-a elibera vipere in orasele prin care trece in cadrul unui terorism urban bine pus la punct. Incerc sa conturez o atmosfera innourata in cyan, genul de univers in care violurile sunt reconstituite.
Cand voi mai gasi timp o voi continua si cand se va contura ceva, o voi pune si pe blog.

Trec pe langa banca lor. El ii spune tipei:
– Vrei sa ramai singura?
Revin dupa un sfert de ora pe aceeasi alee si-l aud tot pe el:
– Bine, eu iti respect decizia.

In urma unui interes concretizat in ultimele doua saptamani, sunt din ce in ce mai interesat (si impresionat) de civilizatia araba. Urmeaza sa-mi dezolv un alt fetis cultural.
Mi-am cumparat o jucarie si-am probat-o azi pe bulevardul Basarabia.

Ştii genul ăla de oameni care îşi refuză, îţi amână un răspuns, o discuţie sau o propunere pe motiv că e prea târziu.
„E trei dimineaţa, vorbim mâine.“
Genul ăla de oameni care invocă în permanenţă oboseala sau plictisul, atunci când sunt corectaţi în faţa unei greşeli de gramatică.
„E şase dimineaţa, lasă-mă să mă trezesc.“
Genul asta de scuze şi justificări pe marginea fusului orar mi-a pus întrebarea existenţială dacă suntem mai mult sau mai puţin noi înşine într-un interval determinat de 24 de ore.

Pe lângă rigurozitatea profesorilor — să ştiţi poezia asta ca pe Tatal nostru la trei noaptea — sau acel tipar de datorie pe care îl vedem milităresc, acest gen de comoditate conjuncturală pare în ton cu relativismul în care epoca se scaldă.

Pe lângă scuzele de fus orar, există scuzele de stare fizică:
„Sunt obosit, tocmai am mâncat, sunt mort de foame, mă dor picioarele, stai că mă scap pe mine, te sun eu mai târziu să-ţi dau un răspuns.“
Scuze care nu sunt pur fizice, de vreme ce ideea din spate este aceea că un anumit grad de bunăstare fizică determină în mod hotărâtor reacţiile psihice.

Starea propriului organism este filtrată în toane, dispoziţii şi capacitate intelectuală — te concentrezi mai puţin când tocmai ai mâncat bine şi te-a luat moleşeala.
E o idee banală care este scoasă la înaintare ca justificare etică în tot felul de situaţii cotidiene. E posibil să fim mai irascibili când suntem rupţi de foame, să ne certam cu un prieten şi să-l pierdem, e posibil ca oboseala să ne accentueze gelozia, iar de aici, alte situaţii neplăcute.
O bunăstare fizică determină o motivaţie mai bună şi implicit un randament mai bun. Avem pauze de masă, pauze de ţigară, ieşiri la bere. Nu poţi să faci dragoste balonat, la fel cum nu poţi juca fotbal la două dimineaţa, după ce ai mancat o shaorma mare.

O altă categorie o reprezintă scuzele de împrejurare. Există locuri ce predispun unor tipuri de acţiuni şi alte locuri ce inhibă alte tipuri de acţiuni.
„Nu pot să o fac aici, într-un stand de îmbrăcăminte, n-am chef să discutăm de asta acum — subînţelegându-se şi aici —, hai să nu începem aici să.“
Un anumit loc predispune la un anumit set de activităţi specifice. Nu prea poţi aborda o tipă într-o discotecă pe litoral întrebând-o cum i s-a părut finalul cutărui dialog platonician, la fel cum nu vei găsi probabil puţini parteneri pentru o discuţie despre sexul oral într-o biserică. De la nu se cade, nu se face până la scuza propriu-zisă nu este decât o cale scurtă.

Dacă combinăm aceste genuri de scuze, obţinem o pleiadă de variante cu care putem face slalom în câmpul unei modernităţi în rate: nu pot acum pentru că aici, nu pot aici pentru că acum, aş putea, chiar dacă aici şi acum. Dacă aici şi acum, atunci rezultă non-p pentru că tocmai am aflat că am o soră. S-ar putea aici, în ciuda a acum şi în ciuda mea.

„Probabil era într-o pasă proastă de nu te-a servit, de obicei e un tip super.“
Ce înseamnă acest de obicei?
Ce ascunde această constantă în care ar trebui să fim toţi noi înşine la o frecvenţă medie? Un mediu propice în nişte condiţiimoderate pentru o fiinţă crescută la ţară în zona temperată? Căci, în mod evident, există şi scuze pe motive climatice.

Este prea cald, e prea frig, e prea soare, bate vântul.
„Politica companiei noastre nu include asistenţa clienţilor pe vreme înnourată.“
„Te rog, revino mâine, gradul de umiditate din biroul meu îmi împiedică rezolvarea acestei sarcini în timp util.
„Până la urmă am facut-o cu el, era prea frig în cort.“

Care sunt condiţiile medii când suntem cel mai mult noi înşine? La 24 de grade, într-o zi însorită, la 30 de minute după ce am mâncat, la 15 minute după ce am facut sex, într-o climă semi-meditaraneeană, la o altitudine în care presiunea emoţională nu ne turteşte dispoziţia de a trăi?

Umori, dispoziţii, poziţia faţă de polii planetei, locul, momentul, ciclurile organice, toate par a fi tot atâtea prilejuri ce se interpun între noi înşine şi ceea ce-am putea deveni.
Probabil niciodată nu vom fi noi înşine la fel cum e foarte probabil să fim cum suntem azi şi peste 5, 10, 20 de ani. Avem atât de pregnant senzaţia că viitorul ne rezervă o diferenţă calitativă faţă de acest prezent faultat în scuze şi relativisme, încât nu găsim niciodată cu greu justificările pentru a amâna sau pentru a fenta propriul obraz.

Nu ştiu dacă Faust ar fi ieşit mai strălucit, dacă clima Germaniei ar fi fost mai blândă, la fel cum nu ştiu dacă Crimă şi pedeapsă ar fi fost un roman mai reuşit dacă străzile din Sankt Petersburg ar fi fost asfaltate, la fel cum îmi este greu să-mi imaginez ce bine aş fi scris acest articol, dacă în ultimul an de gradiniţă nu m-aş fi îmbolnăvit subit de vărsat de vânt.

E interesant cum in majoritatea cartilor, in situatiile critice sau esentiale, eroii muleaza un fir mental peste actiune fara nici o legatura cu situatia. Acelasi lucru niste se intampla si noua cand in cutare situatie, generam ganduri fara nici o legatura cu momentul. Suntem in fata unei decizii importante, aflam o veste rea sau in orice caz, hotaratoare pentru viitorul tau (doar vestile rele sunt hotaratoare), iar primul nostru gand este… unul absurd. Prin niste legi ciudate ale memoriei, ne aducem aminte de mirosul unei pisici din copilarie, gustul unei prajituri facuta de o matusa in momente de criza cand necesara este luarea unei decizii.

S-ar putea argumenta ca genul asta de imagini au un rol de recentrare, regasire si repozitionare, insa cand in anumite momente existentiale iti amintesti culoarea stiloului cu care scriai in clasa a II-a e posibil sa imaginea acelui stilou sa te arunce in universul familiar al continuitatii propriului eu? Caci, la urma urmei, amintirile (ca si marturiile Celorlalti) creaza senzatia ca noi am fost noi insine si-n cutare moment din trecut. Sau e posibil ca ne fi trezit acum cateva ore cu amintiri deja fabricate ale unei vieti intregi?

Dincolo de amintiri, in situatii exceptionale apar ganduri conjuncturale (de la un examen de admitere in facultate tin minte gandul ca iesind din sala si fumand de bucurie o tigara, m-am gandit sa nu fie un semn rau ca tigara era lights, de la alt examen imi aduc aminte cu precizie cum era imbracata o viitoare colega etc.). Aceste situatii imi pun vesnica intrebare cu privire la mecanismul de generare al gandurilor, mecanism al carui setari imi scap in totalitate. Nu prea pot decide in mod total ce gand sa aleg, nu prea pot stapani cea mai mare parte din fluxul meu mental, flux mental pe care nu-l pot stapani pentru ca singurele instrumente de autocontrol imi sunt oferite chiar in interiorul lui. Nu pot gandi ca nu trebuie sa gandesc cutare sau cutare lucru, caci deja l-am gandit.

Majoritatea gandurilor ce le avem par a nu fi rezultatul libertatii noastre de decizie, ci mai degraba e creata senzatia ca noi suntem rezultanta unor ganduri ce ne preced fiintial. Eu nu pot gandi ce poate impinge gandul meu sa apara. Nu pot gandi ce poate motiva gandul de-a putea gandi ce poate motiva gandul sa apara. E ca si cum ti-ai plia privirea catre propriul ochi.

Daca generam ganduri atat de incoerent (incoerenta interpretata tot din perspectiva unor ganduri), daca este atat de fluida calea prin care dintre atatea ganduri, un gand decide un gest (dintre atatea gesturi), atunci care este aroma proprie a acestor retele care intr-un final contureaza ceea ce numim cu totii propria identitate? Sau cat de mult putem mima gandurile din spatele unei fapte laudabile?
Sau, cat de incarcat de esenta este gandul, in fata agoniei cuiva apropiat, ca patura cu care este invelit are un model urat?
Daca retinem mai des gandurile avute in cutare imprejurare decat evenimentul in sine, daca intre mine si lume se interpun o serie de ganduri care mai degraba mai ales ele pe mine decat invers, atunci ce ma pot intreba, de vreme ce gandurile imi construiesc propria realitate ce mi-o simt data, ma pot intreba daca detin din nastere un pachet de ganduri preinstalate ce-mi creaza un destin doar in interiorul termenului de valabilitate?

Atunci, in fumul caselor arse si mirosul cadavrelor de care strazile erau pline, eroul nostru isi aminti scaunul de lemn pe care bunicul i-l facuse cadou si-i crestase numele.

– am gasit un articol bun la Mihaela Berneaga: Kenya mea

– un alt text ce merita a fi citit este cel al lui Radu despre China comunista si Tibetul budist

– stiu pe multi vor interesa 13 Writing Tips by Chuck Palahniuk

– mai am putin si termin Razboiul sfarsitului lumii inspirat din War of Canudos

– intr-un mod subiectiv m-a bucurat botezul catolic al micului Gramo

Replica week-end-ului a fost (de la o simpatica fosta prietena):
– Sa te masturbezi gandindu-te la mine!

Mi-a revenit de cateva zile (in urma unui vis) obsesia pentru serpi, mai precis, pentru vipere. Am rascolit netul dupa poze si articole despre tot felul de specii de vipere. Viperele au un loc foarte frumos amenajat in subconstientul meu, imi plac, le admir (sunt niste pradatori fini) si-ntr-o gradina zoologica nu ma mai satur privindu-le pana la marginea hipnozei. N-am vazut nici una in vreo drumetie si i-am invidiat pe cei care le-au intalnit sau le-au omorat (desi in mare parte sunt protejate prin lege).

Cu aceasta ocazie am aflat ca:
– frecvent turisti sau localnici sunt muscati sau speriati de vipere. Desi muscatura nu e prea fatala (cantitatea de venin nu e chiar atat de mare), este destul de dureroasa.
– in Resita a fost vazuta o vipera intr-o parcare din centrul orasului
– putine spitale din Romania sunt dotate cu ser antiviperin.
– exista o industrie infloritoare de crescatorii ilegale de vipere la noi in tara.
– poti cumpara de pe net o vipera cu corn cu numai 400 de euro (am gasit si mai ieftine)
– ce povesteste un vanzator anonim:
“Personal, m-a sunat cineva, acum cateva saptamani. Era interesat sa cumpere doi pui de vipera. L-am intrebat motivul pentru care vrea acest lucru, si mi-a spus ca vrea sa-si pazeasca livada de vecini. Sa nu intre nimeni acolo sa-i fure fructe. Un om sanatos la minte nu face asa ceva…”
– discutie interesanta pe un forum despre pornirea unei ferme cu vipere
– au fost cazuri in patologia psihiatrica ale unor oameni care au visat c-au fost muscati de serpi si s-au trezit cu muscaturile reale. Astfel, s-avem grija de visam!

Nu ne despărţim propriu-zis de prieteni, iubite sau iubiţi, ci lăsăm în urmă o istorie trăită, un set de amintiri comune, un univers îmbibat de o aromă specifică. Lăsăm în urmă pentru a putea întâmpina o poveste nouă. Avem o cantitate atât de infimă de entuziasm, încât nu putem fi contemporani mai multor poveşti.
Luptăm pe mai multe fronturi, scriem mai multe capitole, însă la final rămâne o singură poveste.

Înaintăm din poveste în poveste pentru că simţim că adevărata realitate constă a fi situat întru poveste. Semnul unei existenţe minore e faptul de a te afla în afara unei poveşti. În afara unei poveşti de iubire, în afara unei drame, în afara unei victorii sau, mai grav, în afara unei înfrângeri.

Locul comun al acestor tipuri de poveşti este entuziasmul. E simplu să suferi, însă nu toti ne putem ridica la înălţimea unei drame, la fel cum nu toţi ne pot lăuda cu poveşti de înfrângere.

Nu este o mândrie să te handicapezi singur de propriile şanse, însă e o onoare să fii înfrânt în entuziasmul unei lupte.

Există oameni care n-au purtat nici o luptă, care n-au îndurat nici o înfrângere, a căror viaţă este plină de note de subsol la poveştile altora, la iubirile şi înfrângerilor celorlalţi. Există oameni refuzaţi de propria prefaţă, oameni care n-au avut şansa să înveţe din căzături, din insistenţa propriilor idealuri.

Trăsătura comună a acestor oameni este lipsa de entuziasm, este lipsa curajului de a juca în propriul scenariu. Scenariu al cărui final este conturat de teama sau entuziasmul fiecăruia. Universul ţine atât de mult la propria coerenţă încât nu ne oferă niciodată mai mult decât pot duce temerile noastre sau entuziasmele.

Oameni care îşi construiesc viaţa ca un preambul al propriului zbor. Oameni a caror singură dovadă a existenţei lor este demografia.

Viaţa nu e o junglă — homo homini lupus a fost vorba cuiva care şi-a focalizat prost lentilele — ci este o simplă piaţă de povesti. Nu te izbeşti de oameni, ci de poveştile lor, poveşti împinse de propriul curaj de-a fi entuziast.

Când îmi ies din propriul entuziasm, trezit de duşul murdar şi rece al acestei maturităţi, observând că lucrurile nu sunt perfecte, continuu să le traiesc chiar şi când ele se împut, chiar şi când ele mă duc la periferia propriei derive. Simt începutul unui compromis ce ascunde începutul unui coşmar, coşmar care nu va deveni niciodată poveste.

Probabil că educaţia de aici ar trebui să inceapă: de la susţinerea propriul entuziasm, de la refuzul poveştilor ce pot fi încălzite la cuptorul cu microunde.

P.S.: Ideea acestui articol mi-a fost inspirată în urma unei discutii cu Mimi.

Intr-o epoca atat de mult axata pe problematica imaginii, in vremurile in care judecata de apoi este cuantificata in tiraje, prime time-uri, puncte de audienta si marimea titlului de pe prima pagina, rastignirea lui Isus ar avea o acoperire media cel putin la fel de mare ca a primei aselenizari. Patru-cinci caruri de televiziune, o pleiada de fotografi, reflectoare imense (lumina trebuie sa fie buna), microfoanele cat mai performante (trebuie sa suprinda cat mai clar gemetele de durere, sunetul cuielor batute etc)

Evenimentul va fi anuntat cu cateva luni inainte, cateva firme bune de PR vor gestiona amplu si coordonat imaginea rastignirii, iar bugetul alocat va fi evident exorbitant. De la imense trusturi media pana la fetitele in alb distribuind flyere, de la bannere stradale si spoturi pana la reclame in flash pe marile site-uri si virale create de fani, o intreaga bascula cu resurse vor fi cheltuite in seama evenimentului. DVD-uri apocrife sau nu cu viata lui Isus, documentare pe National Geographic si videoclipuri de sustinere, tricouri si brelocuri cu Isus, tot tacamul creativitatii comerciale de care suntem in stare. Cu imaginea unui asemenea eveniment, cu imaginea unui asemenea personaj nu e de glumit.

Calcul de audiente, tarife enorme de reclame, negocieri dure cu privire la spoturile inserate in timpul transmisiunii. Reclamele la bere sunt corecte religios, reclame la cuie sau lapte praf?

Are loc un ultim interviu:
– Cum va simtiti in aceasta ipostaza? Aveti emotii? Cum credeti ca se vor termina toate acestea? Sustineti in continuare ca sunteti Fiul lui Dumnezeu?
In apropiere, prezentatorul unei alte televiziuni transmite constiincios:
– Rastignirea va avea loc in aproximativ zece minute. Isus pare destul de calm si ne-a declarat ca spera ca totul sa se termine cu bine. Dupa cum vedeti, in jurul meu sunt o multime de specialisti ce verifica pentru ultima oara instrumentele asigurandu-se ca totul va decurge conform procedurilor standard. Cuiele sunt facute dintr-un material special care…

Dupa un model ciudat inaugurat de Enrique Iglesias, Isus nu accepta sa fie filmat decat din partea dreapta, televiziunile si ziarele cu fotografi acreditati la acest evenimentul monden au semnat un contract foarte explicit prin care se angajeaza sa respecte aceasta cerere inedita a starului.

La cateva zeci de metri a fost amplasata o mica tribuna unde vedetele si marii politicieni au locuri rezervate in schimbul unor sume exorbitante. Om bun, Isus a acceptat propunerea unui firme mari pentru a le purta ultimul model de slip pe cruce. Banii castigati astfel vor fi donati unor fundatii pentru copiii din lumea a treia.

Au fost mari dezbateri daca ar fi mai bine ca Isus sa poarte sau nu ochelari de soare, durerea pricinuita putand sa-i afecteze infatisarea intr-un mod prea hidos pentru gusturile telespectatorilor noului mileniu. Un Isus slab, paros, purtand un slip negru si avand la ochi niste ochelari de soare gen Morandi, se pare c-a fost imaginea cea mai acceptata in urma multiplelor sondaje on line.

Dupa obiceiul roman, initial crucea este intinsa pe pamant, este asezat condamnatul pe ea si i se bat cuiele si abia apoi, cu tot cu om, crucea este ridicata (in zeci de mii de blitzuri). Prim-planuri, fotografii cu posibilele lacrimi (multe din ele vor vastiga titlul de Fotografia Anului), un tip ce reuseste sa treaca de cordonul de ordine, Darius:
– Nu vi se pare penibil sa…?

Isus, filmat cu aceeasi curiozitate cu care este filmat un mare cascador inainte de teribila incercare, scoate o ultima replica:
– Te simti singur chiar si cand ai un rating bun.

Intr-un final, Isus face o cruce (multi vor denunta acest gest anacronic) si se lasa legat de obiectul torturii sale. Ulterior se vor isca dezbateri, emisiuni si polemici pe bloguri (denuntand caldura insuportabila, proasta organizare si brutalitatea fortelor de ordine, insa toate acestea nu vor schimba cu nimic din mitul deja creat al Rastignirii televizate. Mit atat de mare incat pana si lui Hitler parca i s-au adus daune de imagine in documentarele Discovery.

Un cadru larg cu sutele de telefoane si camere digitale din public si apoi incepe numaratoarea inversa…

M-am intrebat de multe ori de ce n-a raspuns Eliade atacurilor, criticilor si calomniilor aduse de-a lungul vietii sale. Unele erau atat de strigatoare la cer incat i-ar fi facut draci si celui mai somnoros calugar zen, iar altele, desi pertinente, nu prea au reusit sa gaureasca un mit deja format. Dincolo de o analiza psihologica ieftina (nu doresc sa ating compromisul trecutului sau vizat de unele din criticile aduse) si dincolo de nu exista publicitate negativa, cred ca pot descifra aici o optiune personala ce-si asuma o atitudine destul de realista.

Discutam zilele trecute cu Sorin despre “ideologia” din Sicko, despre sofismele lui Michael Moore si despre posibilitatea amendarii acestor sofisme. Daca lucrurile ar fi atat de simple, bloggerii ar deveni peste noapte niste puternici caini de paza ai democratiei. Insa…

Deconstructia logica a unui discurs public n-a stricat niciodata cu nimic aura si imaginea pe care discursul si-a creat-o deja. Cate critici pertinente va fi avut Germania lui Hitler, cate semnale de alarma vor fi aparut in presa occidentala a vremii, cate insight-uri despre un Hitler dornic de razboi! Cine le-a luat in seama? Cate pagini au umplut disidentii din blocul comunist pentru a fi crezut in povestea lor?

Poti lua orice editorial sa-l demontezi logic, sa-i subminezi presupozitiile, sa-i taxezi concluziile ce depasesc cu mult aria premiselor, insa cine va asculta? Cine va inlocui povestea propriu zica cu critica povestii?

Perceptia celorlalti n-a fost niciodata schimbata cu argumente rationale, la fel cum nici nu cred ca trecerea discursurilor publice prin furcile caudine ale logicii bunului simt n-a produs mari corectii unui set de perceptii. Majoritatea lucrurilor (carti, filme etc.) pe care cultura ni le ofera, ne schimba perceptiile in virtutea unei capacitati extra-logice de-a prezenta o poveste.

E simplu sa critici orice, e nevoie doar de o inteligenta medie, insa a pune in locul discursului criticat o alta poveste este mult mai greu lucru. Miturile, marile povesti au trecut usor schimbate prin toate criticile si deconstructiile aduse, pentru ca nimeni n-a fost in stare de umble golul de mitologie pe care disparitia acestora l-ar fi creat.

Astfel, o poveste este inlocuita de o alta poveste, iar unui mit ii ia locul doar un alt mit. Nici o critica pertinenta nu va zdruncina popularitatea Codului lui Da Vinci sau magia unui Harry Potter. Cat e de simplu sa judecam Alchimistul dupa logica lui Aristotel, insa cati am fi in stare de o alta poveste menita a inlocui in mentalul nostru aura ideii ca universul conspira pentru dorintele noastre?

Revenind, Eliade n-ar fi schimbat mare lucru printr-un raspuns rational adus criticilor lui, la fel cum probabil n-ar fi convins pe cei deja ancorati intr-un alt tip de perceptie. A preferat tacerea si construirea mitului sau propriu. Mit care nu va fi uitat prin cartile lui Lavastine sau Dubuisson.

Majoritatea ideilor lui Jung au fost depasite, finisate si corectate de evolutia ulterioara a psihologiei analitice, insa pe aceasta nisa, cine poate concura cu mitul savantului elvetian? Cine (e posibil sa exagerez) poate convinge un indragostit de lipsa de obiectivitate (implicit limitele) a pasiunii sale invocand argumente din psihologie, filozofia culturii, genetica sau sociologie? Cine poate convinge un crestin sa-si uite propria credinta printr-o critica logica (ce dezvaluie usor lipsa de coerenta a textelor) adusa Noului Testament?