Cand citesc o carte, imi imaginez cutare personaj c-ar semana cu un prieten vechi sau un anumit actor, il asociez instant cu o anumita figura familiara. Cutare straduta descrisa in carte poate fi strada pe care am crescut sau poate fi o alta strada pe care am trecut des, o casa in care se petrece actiunea romanului poate seamana cu casa bunicilor sau o alta casa pe care o admiram candva ori de care ori treceam prin fata ei.
Nici o carte nu mi-a prezentat un decor nou sau niste figuri noi, caci totul a fost redus la cadrele mele mentale. Lectura unei carti nu mi-a adus noi experiente, ci doar le-a conturat si mai mult pe cele vechi, pe cele deja traite. Intr-un mic conac dintr-o comuna de langa satul bunicilor a avut loc si actiunea din Casa Buddenbroock si cea din Invierea si cea din Eugénie Grandet. Miskin semana cu un vecin burlac, Petru Anicet avea aceeasi alura ca un seminarist de la filozofie, iar Maitreyi semana cu cineva stiut doar de mine.
Toate lecturile le-am inscris pe harta tututor indraznelilor sau lasitatilor traite de mine. Cand imi amintesc un loc imi amintesc si actiunea romanului ce s-a petrecut in acel loc. Pe locuri, persoane si intamplari am suprapus lecturi, imagini si interpretari. Intre mine si mine insumi exista un intreg santier unde se construiesc in permanenta amintiri noi si se schimba amintiri vechi.
Daca prin imaginatie si actul lecturii, propriile imagini cu care mintea lucreaza sunt finisate si aprofundate, printr-o mica translatie, pot aprecia ca si experientele proprii isi pot gasi sensuri si valori noi prin acelasi act al lecturii. Nu am nevoie de carti pentru a dobandi noi experiente (care doar in mod direct pot fi accesate), ci am nevoie de carti pentru a-mi orienta imaginativ experientele trecute. In cadrul acestei orientari se include si procesul de maturizare, proces ce nu apare in urma experientelor traite, ci in prelungirea ordonarii amintirilor provocate de acele experiente. Intr-o alta forma pusa, maturizarea mea este consecinta unei auto hermeneutici, niciodata nu m-am detinut pe mine neinterpretat.
In lumina celor spuse anterior, se poate presupune ca maturizarea este o lectura a propriilor amintiri, este incercarea de-a le integra in lucrul mecanic pe care-l simtim ca personalitatea noastra il produce in fiecare zi. Parem a fi propriul si singurul material de recenzie, iar amintirile si experientele noastre par singurele culori cu care vom putea picta vreodata.
Daca lucrul acesta este adevarat, ma intreb cum e posibila totusi comunicarea? Cum e cu putina empatia in masura in care amintirile proprii, pe langa faptul ca sunt unice, sunt in permanenta schimbare si repozitionare fata de celelalte amintiri?
*
Imi risc un gand: Vreau sa fac o sectiune cu aforisme proprii, ar fi o idee buna?:)
Daca nu scrii nimic in ea ci doar o faci, gasesc ca e o idee excelenta. 🙂
frumos. foarte frumos.
poate trebuia totusi sa se termine cu “experientele noastre par singurele culori cu care vom putea picta vreodata.”
comunicarea nu stiu cum este posibila, dar empatia e (totusi) ceva mai complexa, si merita sa ii dedici un text/capitol separat….
orientarea imaginativa, actiunile si/sau nonactiunile, indraznelile si/sau lasitatile intersecteaza prea putin afectivul. daca ne putem deschide si vorbi in acelasi context si facand aceleasi paralele si despre Sentimente, atunci da, poate putem vorbi si despre empatie.
gandul fugar: cine nu risca nu castiga- eu zic ca poti, pana la proba contrarie.
Personal am proiectat mental personaje de care stiu sigur ca nu exista sau nu au existat in viata mea, sau locuri in care nu am fost niciodata. Arta e arta.. si actul lecturii, muzica, pictura, si mai ales comunicarea, transmit un cumul de stari pe care putem sa-l asociem cu experiente trecute sau pot sa creeze premizele unor viitoare experiente. Eu cred mai mult in varianta a doua, cel putin pt unii dintre noi. Post-ul tau mi-a adus aminte despre un film interesant – Waking Life – pe care daca nu l-ai vazut ti-l recomand.
Empatia o vad ca pe un side-effect al acelui troc de stari.. si bineinteles ca este supusa si ea schimbarii.
Vezi ce iese cu aforismele, nu tu spuneai ca “it’s only after we’ve lost everything that we’re free to do anything” ? 😉
Iulian, citatul era din Fight Club si continui sa-l cred valabil. S-a notat filmul si multam pentru comentariu:)
As spune ca suntem interpretarea propriilor intamplari.Intamplarile ne definesc ca oameni,nu sunt culori.Dorintele si sperantele sunt culori cu care pictam…Nu suntem un material de recenzie,poate doar un roman foileton… 😉 Iar de riscat,da,risti daca propui aforisme,pentru faptul ca s-ar putea sa fii inteles gresit pe baza lor… 🙂
>>>il asociez instant cu o anumita figura familiara>> Nici o carte nu mi-a prezentat un decor nou sau niste figuri noi, caci totul a fost redus la cadrele mele mentale.>>>
este un cerc vicios, intai descrii procesul prin care “dai cu capul de pamant” personajul, apoi ii reprosezi ca e prea pamantean…
>>>Lectura unei carti nu mi-a adus noi experiente, ci doar le-a conturat si mai mult pe cele vechi, pe cele deja traite.
sa inteleg ca dilemele lui Ivan karamazov erau inscrise cumva dinainte in sirul tau de experiente si ganduri? in ecuatia asta nici Biblia nu ne poate impresiona, oricum avem toate experientele in noi, un fel de instinct intelectual…
de fapt, problema nu sta in posibilitatea empatiei, ci a invatarii. daca, zici tu, o experienta venita dine xterior nu influenteaza constiinta interioara, atunci ce facem la scoala?? de ce ne-am pierde timpul citind daca am putea face introspectii…?
ioana, nu intamplarile definesc un om, ci firum mental suprapus acelor intamplari.
vitalie, aparent e un cerc vicios, s-a vorbit si despre “cercul hermeneutic”. Intrebarea mea de la sfarsitul articolului incerca o linie catre paradoxul depasirii aceste circularitati: daca reduce totul la propria lume mentala, atunci cum e cu putin evolutia spirituala sau, vorba lui Noica, cum e cu putin ceva nou? cand/cum apare noul in setul de ganduri ce le relam in fiecare zi?
Cu privire la al doilea comentariu, pot marturisi ca devin din ce in ce mai convins ca invatarea este un proces de reamintire, iar orice reamintire poate crea evolutie spirituala. Experienta naste ganduri care pot naste idei care pot schimba care pot calibra lentilele pe care privim lumea.
ba da,intamplarile te definesc.cel putin te creeaza,iti fac o imagine in lume,iti pun la incercare caracterul,imaginatia.
>>>Cu privire la al doilea comentariu, pot marturisi ca devin din ce in ce mai convins ca invatarea este un proces de reamintire>>>
alta fatalitate: ne amintim ce am stiut noi? ce au stiut altii? ce am mostenit de la altii? daca eu citesc mult si gandesc mult este posibil oare ca aopilul meu sa-si aminteasca mai multe?
totusi nu cred ca cineva isi poate reaminti cosinus sau tangeta, ori fizica cuantica…
sunt de acord cu tine intr-un punct: ca invatarea presupune SI reamintire…dar si altceva
ma gandesc uneori ca invatarea vine din exterior. alteori intuiesc cu mai multa siguranta ca s-ar putea ca sursa sa fie in mine. acum mi se pare ca pe langa cele doua variante, mai am una : ca si cum ai racai cu o lopata mare o zapada (a uitarii? a ne-inca-stiintei?) care s-a asezat abuziv pe firele mele de iarba verde. iarba care era, dar nu se vedea si nu respira.
vitalie, ne putem aminti tot. De la anumite nivele, e foarte probabil ca psihicul nostru sa-l reflecte pe cel al comunitatii (e doar un postulat) si copiii nostri isi vor avea mai multe amintiri ca noi.
Fizica cuantica e atat de intuitiva inca n-a fost de mirare sa-i fie descoperite idei si in spiritualitatea orientala.
>>> De la anumite nivele, e foarte probabil ca psihicul nostru sa-l reflecte pe cel al comunitatii >>> Adrian, reflectarea asta este doar un efect, nu o cauza. a se vedea Berger, P.L.; Luckmann, Th. (1999) Construirea sociala a realitatii, Bucuresti, Ed. Univers.
procesul prin care psihicul nostru ajunge sa-l reflecte pe cel al comunitatii are si un nume: socializare si se realizeaza in mai multe etape…
este un proces de rutina, cunoscut relativ foarte bine…si care nu prea are mistere conceptuale… revenind la mesajul tau, construit pe un dualism dus la limite: constiinta individuala/constiinta colectiva eu as opta pentru o varianta de mijloc…NOUL (in cazul nostru invatarea) este posibil doar ca rezultat al interactiunii individului cu socialul, al tensiunii dintre reguli prescrise si cai individuale…
E foarte posibil sa fie un efect, desi eu cred ca e o cauza in masura in care intregul este anterior logic partii.
Nu cred ca-i un dualism, ci mai degraba o sinteza ciudata: in cele mai intime posturi, manifestam gesturi sociale. De asemenea, nu cred ca-i un dualism, caci genul asta de tensiune in urma careia s-ar crea NOUL, nu cred mai este actual ca model explicativ. Freud l-a incercat, Marx la fel, iluzia ca energiile unei mase sunt anti-nomice etc
logic ar fi asa, dar oricum, in ecuatia asta, atat individualul cat si socialul nu sunt deloc constante, asa cum ne-am dori ci mai degraba relativ constante sau partial constante…ai dreptate, chiar coportamentele cele mai intime, cele mai anarhiste sau antisociale sunt tot sociale, adica imprumutate din spectrul de comportamente posibile pe care le-am interiorizat…totusi, continutul socialului se modifica mult la fel ca si cel al individualului atat de la o epoca la alta cat si de la o societate la alta…
inchei aici, nu inainte de a-ti face un compliment pentru vigilenta: chestia cu Marx era de fapt cursa ce ti-o intinsesem dar ai iesit din ea…
🙂
:))
Pingback: Adrian Ciubotaru: filosofie pe blog | FocusBlog