O fizică de prost gust tradusă în percepţie de bun simţ ne oferă impresia că trecutul este bătut în cuie. O dată ce s-a înfăptuit, totul e muzeificat şi încastrat în cutele sufletului nostru.
Ireversibilitatea timpului, industria de regrete construită în jurul poveştilor de dragoste, în jurul dramelor şi tragediilor umane, toate depun mărturie asupra unui trecut imobil, implacabil şi terorist pentru propriul prezent.

Ideea că trecutul nu poate fi schimbat şi toată puterea umană este concentrată în prezent a devenit un banal slogan de dezvoltare personală.
Nici un copywriter sănătos nu va lansa un slogan de genul Azi ai şansa să-ţi schimbi trecutul sau Alege-ţi un alt trecut.

Iluzia cu iz de glumă macabră că îţi poţi schimba trecutul — moartea cuiva drag, pierderea unei foste iubiri — poate părea strigatoare la cer sau la pământ de vreme ce toţi ne gândim că lucrurile o dată înfăptuite, zidesc harta ţeapănă a trecutului nostru personal. Nu mai poţi schimba o decizie, o alegere, un eşec.

Niciun părinte nu te va încuraja în încercarea de a-ţi schimba propria copilărie.

Ştim cu toţii că faptele sunt rodul unor percepţii, că faptele au devenit fapte în urma unor interpretări prealabile, iar lucrurile şi fenomenele din jurul nostru sunt astfel pentru că deja le-am cartografiat în încercarea noastră zilnica de a forma un univers coerent.

Nu putem trăi decât într-un univers ce tinde către o coerenţă, iar acest univers coerent nu vine la pachet, ci este rezultatul unui efort interior. De vreme ce faptele şi evenimentele sunt rodul unor percepţii, dacă schimbăm percepţia, schimbăm şi faptele.
În psihologia cognitivă nu evenimentul traumatizant este cheia, ci interpretarea pe care subiectul o acordă întâmplării.

Ştim prea multe lucruri pentru o civilizaţie trezită prea des, prea de dimineaţă cu multe dureri de cap şi totuşi nimeni nu ne spune că promisiunea viitorului este oferită de posibilitatea trecutului de a fi schimbat.

Dacă mâine suferim un eşec personal, prima reacţie pe care o are mintea în încercarea ei de a menţine universul coerent, este de a căuta în trecut semnele care legitimează eşecul, indicii care ar face eşecul parte dintr-o serie coordonată de nereuşite.
O gafă, un eşec cere preexistenţa altor gafe şi eşecuri în trecut.
Dacă mâine eşti scuipat din senin pe stradă, e foarte posibil să cauţi în trecutul tău precedente ale acestui tip de situaţie — cum ai fost pălmuit de învăţătoare, cum ţi s-au tras pantalonii jos în râsetele prietenilor, cum ai fost respins la un interviu şi tot aşa. În principiu, orice eveniment actual este repede integrat într-o serie de fapte trecute care-l fac să fie coerent, să fie integrat într-o istorie personală.

Dacă te cerţi mâine cu un prieten bun, e foarte posibil să te gândeşti că întotdeauna te-ai certat cu prietenii tăi buni, că mai mereu ai reuşit să rupi legături frumoase, că trebuia să faci ceva pentru a strica totul.

Dacă azi te simţi ca un ratat, tot trecutul te va ajuta să-ţi conturezi şi mai bine această imagine de ratat. Vei găsi cu uşurinţă în experienţa ta nenumărate dovezi ale ratării actuale.
Trecutul este primul lucru care vine în ajutorul conturării propriei imagini de sine.
De cealaltă parte, dacă am lua partea bună a lucrurilor şi mâine ţi se întâmplă un lucru frumos, te vei gândi ceva bun s-a întâmplat întotdeauna în trecutul tău, când totul părea pierdut. O ofertă a apărut, un noroc te-a binecuvântat.

Dacă mâine, pe stradă, eşti luat din senin în braţe, este foarte posibil ca mintea ta să găsească zeci de detalii trecute care te vor face să simţi că meriţi acest aflux de empatie.

De ce toate acestea? Pentru că ai nevoie de un univers coerent. Pentru că mintea ta este cel mai mare generator de sensuri şi în mod automat ea va încearca să integreze prezentul într-o istorie dinamică a propriului tău eu.
Dacă prezentul e atât de variabil, este pentru simplul motiv că este integrat într-un trecut fluctuant pe care ni-l schimbăm în fiecare zi. Un trecut construit pe nişte piloni emoţionali de a căror gestionare ar trebui să fim mai atenţi.