Noi toti le stim pe toate, e doar o chestiune de incredere in sine.

Acest text este o fila dintr-un jurnal de bord si va rog a-o trata ca atare. Ca atare este o expresie sub care se poate ascunde orice, deci atentie la cuvinte. Ele pot ascunde ceva profund (pana acum, de doi ani de blogging am destainuit aici patru chei de bolta ale cunoasterii umane, camuflate dupa cuvinte pompoase, amanetate in spatele unor observatii de gimnaziu, incalzite de manusile unei lingvistici dubioase) sau pot manipula, denatura si camufla prapastii interioare indoielnice.

Apropo de acest lucru, de mic copil sunt caracterizat de o moralitate indoielnica. Am crescut si-am devenit o speranta a culturii romane care dezamageste zilnic. Dezamagesc asteptari pretioase cum altii mesteca guma cu buzele dezlipite. A devenit un fel de o a doua natura, prima natura fiind aceea de taran imbundit cu o bruma de cultura si ironie ce intra cu bocancii plini de glod in proiectiile multora.

Pauza publicitara. Da, cu tine vorbesc, fata ce-mi sorbi randurile ca laptele cald intr-o dimineata rece de toamna, umbla vorba ca vrei sa ma chemi la un suc si nu stii cum sa-mi zici, e adevarat? Am observat ca si tu m-ai observat, epileaza-te pe diseara, caci vin sa te cer de la parinti.

Revenind, am aflat dintr-o nimereala ce sfideaza anumite legi deterministe despre o monitorizare a blogurilor propusa de Asociatia Consumatorilor de Media. Sau de Horea Badau? nu sunt sigur, mereu fac confuzii intre cele doua nume. Am mentionat legile deterministe, caci am aflat de initiativa de la Ciprian, seful meu direct, printr-un forward direct pe mailul de serviciu. Cap alfabetic pe o lista eterogena care amesteca perele cu fructele bananiere. Desi Horea a mentionat si-a tot specificat ca nu este o lista a blogurilor furacioase, ci dimpotriva sunt chiar bloguri curate si inocente, nu te poti abtine sa nu te intrebi ce rost ar mai avea un asemenea demers circular. Demers care a fost (cineva care cunoaste mecanismele jurnalistice de filtrare si preluare n-ar trebui sa fie mirat, nu-i asa?) rastalmacit in toate sensurile si prin toate partile.

Astfel, desi am fost promovat intens drept un liiceanu al internetului (presupunandu-se c-as avea si eu ceva de spus la dezbatere) si am fost contactat pe aceasta filiera, desi imi place sa particip la conferinte si sa apar la televizor (urmand ca in curand sa ma lansez in show biz – port negocieri la sange cu MTV pentru prezentarea unei emisiuni de cultura etc.), de data aceasta ma voi lipsi de la un dialog de salon sau Club A.

Pauza publicitara. A inceput sa ma comenteze o tipa pe care am visat-o intr-o seara. Am visat-o, ne-am placut si apoi dimineata cand m-am trezit, m-am trezit cu un comentariu de la ea. M-a dat adaugat si pe YM!, insa nu-i on line atunci decat cand dorm si-o visez.

Revenind, am impresia ca blogosfera (care s-a legitimat prin cateva persoane si cateva initiative) e invitata la munca patriotica pe campul unde se zbat ong-uri, firme de pr, jurnalisti si afinitati politice. Acest articol din acest blog se delimiteaza clar de tot felul de practici sordide si supuse trecerii timpului depunand energii sociale prea putine pentru cosmetizarea unei imagini pe care multi si-au format-o. Tata m-a invatat sa intreb mereu cine-mi plateste bautura si sa incerc sa nu raman dator.

Dupa o defectiune tehnica.
Dane, m-am trezit cu noaptea-n cap sa stopez pe pieptu-mi lucrat cu numeroase tipuri de aparate mingea pe care mi-ai ridicat-o la fileu. Din cate stiu eu, Totem si Tabu este o carte
care sufera de acelasi pacat de care este imbibat si psihanaliza: reductionismul. In acest caz, anumite manifestari religioase sunt citite intr-o cheie ce le denatureaza. Decat sa vad pulsiunile sexuale din religios, as vedea mai degraba sexualitatea umana imbibata de religiozitate. Decat sa vad in orice pulsiuni umane manifestarea unei energii sexuale, mai bine ma apuc de pascut iepuri.
Totem si Tabu (o carte plina de lipsuri care a facut totusi cariera prin medii diverse) nu este o sursa credibila nici cand este vorba de totemuri si nici cand se mixeaza tabu-urile (care sunt mult mai multe decat cele bazate pe incest si paricid). Freud si-a bazat exemplele pe surse rasuflate (Frazer), culegand cazuri doar dintr-o arie culturala restransa (Australia). Or, exista totemuri si-n Polinezia, America de Sud etc. care nu se muleaza pe ochelarii cu care Freud vizita turistic tema.

Revenind, am promis ceva aici si nu am uitat. Voi reveni curand cu a doua parte din episodul Arta Transformarii si apropo de univers, accelerati , nu va purtati de parca veti fi in rodaj toata viata!

Daca m-as intinde pe o canapea psihanalitica, as face un proces asemanator samanului. As cobora in mine insumi, as ajunge contemporan cu inceputul lumii unde distanta dintre Cer si Pamant nu exista inca si astfel m-as cuprinde tot dintr-o privire.

Cand intre Cer si Pamant s-a instituit o distanta, timpul a inceput sa se scurga in fragmentele mentale ale istoriei noastre. In acel spatiu liber imi imaginez ca mintea umana a luat nastere si ca tot ce s-a intamplat si inca se intampla, e rodul unui proces computational al mintii umane. In afara mintii mele nu-mi imaginez ca poate exista nimic (nu e solipsism).

Mintea proprie e un cadru ce ma precede ontologic intr-atat incat nu-i pot privi marginile si izvoarele atat de largi incat nu-mi pot inchipui un inceput al ei (de vreme ce timpul isi are originea in procesele mintii).
Nu exista nici o alta realitate decat inteligenta umana.

Mi-am adus aminte de Hesperus gandindu-ma cat de multe sperante ne putem in suporturile exterioare de cultura: carti, filme, bloguri, media. Speranta la nivelul dezvoltarii personale. Speranta ca astfel evoluam, ne schimbam in alti oameni mai putin mediocri, mai putin anxiosi si mai putin noi insine cei de acum. Probabil ca multi isi gasesc o scuza a gesturilor minore prezente intr-o imagine de sine proiectata in viitor. Acum suntem mici, facem compromisuri, pierdem timp, insa in viitor vom fi altfel, mai puternici, mai echilibrati, mai aproape de ceea ce numim in mod banal implinire.
O imagine de sine extrasa nu din experienta trecuta, ci conturata in lumina unui viitor rascumparator al obisnuitului de acum, al banalitatii prezentului.

Fara o introspectie veritabila, nici o gustare culturala nu te schimba si nu te intareste. Exista oameni mediocri si printre cei care citesc zilnic carti, si printre cei care gusta filme clasice si grele. Poti trai in propria umbra si fiind up to date, la curent cu toate stirile, toate aparitiile, toate lansarile.

E o speranta de mantuire pe care ne-o mulam in aceste suporturi si pe care ne-am proiectam intr-un viitor imaginat a sparge toate cadrele in care ne traim propria viata. Speram la o schimbare la fata, speram la o rupere de nori a ritmului interior, al pulsului mental.
Speram toate acestea pe baza credintei in posibilitatile nelimitate ale mintii umane si ale vietii in general. E o speranta religioasa care arata deschiderea catre un alt univers decat cel fizic. E o predispozitie carte sacru, catre virtutile de purificare spirituala pe care le detin evenimentele traite, catre (ca sa fim in tonul unui discurs la moda) magic.

E o speranta nebuneasca. La 17 ani imi imaginam ca la 27 de ani voi detine multe chei secrete de cunoastere, ca voi fi un cu totul altul. La o privire fugara, nu s-a intamplat mare lucru, lucrurile magice le-am vazut apoi banalizate prin deconstructia depresiilor si deceptiilor. La o privire fugara, cel de la 17 ani avea cateva chestii pe care acum incerc sa le regasesc. Daca totul e atat de fluid si iluzoriu, cine-mi garanteaza ca astfel nu mi se va intampla si la 37 de ani, si peste 20 de ani, si pana la sfarsitul vietii. Nimic magic, nimic fundamental nu va irumpe in traiectoria mea.

Dincolo de acestea, e posibil ca semnele sa fi aparut si n-am fost in stare sa le vad. Dincolo de acestea, nimeni nu poate stavili (poate doar un gand sinucigas) deschiderea catre lucrurile sparg si vor continua sa sparga pantecul balenei in care teoretic suntem sufocati. In sfarsit, nimeni nu poate demonstra afectiv ca stelele nu sunt niste gauri prin care lumina tasneste venind din (viata e) alta parte.

Atentia la pulsul propriilor ganduri imi pare o conditie necesara pentru schimbare. Introspectia prin replierea catre sine, prin aplecarea catre generatorul afectiv de ganduri e o activitate de alta factura decat simpla lectura a unei carti, decat simpla vizionare a unui film (fie el si genial). Vom observa ca gandurile nu ne vin din carti, din filme sau din eroii pe care ii avem, ci exprima pe o panza de paianjen vibratiile, starile, dispozitiile si temerile noastre ce nu le putem transmuta decat printr-o Arta a Transformarii pe care trebuie sa ne-o imaginam din banalul si magicul care ni se intampla treptat si spart in cioburile timpului.

Dincolo de sensul propriu-zis al cuvintelor înşirate, înjurăturile constituie un răspuns emoţional. Dincolo de semnificaţia propriu-zisă, cuvintelor le este ataşată o istorie emoţională adânc înfiptă în mintea noastră.

Pizda mă-tii, dincolo de organul aferent al mamei tale, te poate trimite cu gândul la un viol, la o mamă cu probleme de igienă, la ceva dizgraţios şi ofensator. Nu e doar sensul în sine al expresiei, ci şi încărcătura afectivă ataşată ei.

De obicei, înjurăturile vin dintr-o zonă a tabu-urilor religioase şi sexuale. Cele religioase se bazează pe cea de-a treia poruncă, a nu lua numele Domnului — şi tot ce este asociat Lui — în deşert, iar în limbajul curent, numele lui Dumnezeu era invocat pentru a întări o înţelegere, pentru a legitima o confesiune sau o mărturie.
Există şi-n ziua de azi comunităţi în care oamenii se cred pe cuvânt când cineva se jură pe Dumnezeu:

„Pentru numele lui Dumnezeu, îţi jur că e adevărat!“
„Doamne iartă-mă, n-aş face aşa ceva!“

Cum religia este un bun administrator al angoaselor noastre, pare destul de normal ca tot ce este religios să fie asociat unor tabuuri lingvistice. Este interzis să pronunţi numele Necuratului pentru că se presupune că atrage energii negative — la fel cum rugăciunile atrag energii pozitive).

Du-te dracului! pare o înjurătură serioasă nu pentru sensul care oricum s-a îndulcit — dracul nu mai deţine de mult monopolul fricilor noastre escatologice, ci pentru istoria de semnificaţii dure pe care le-a avut în trecut.
Prin urmare, unde există un tabu, va apărea şi încălcarea lui.

Restricţia morală a combinaţiilor de frază în care numele lui Dumnezeu poate fi rostit a creat plăcerea descărcarii afective atunci când acelaşi nume este hulit, invocat în contexte vulgare şi neaşteptate.
„Dumnezeul mă-tii!“

Crucea, candela, altarul, biserica, Pastele, Cristoşii, morţii reprezintă cuvinte din registrul religios folosite în înjurături cu rol de imprecaţie, întărire sau blestem. Greutatea lor în înjurături se presupune a avea aceeaşi valoare sacră, dar cu semnul schimbat.
În funcţie de mediu, persoană sau conjunctură, Dumnezeul mă-tii poate transmite mai bine decat pizda mă-tii furia sau dezamăgirea unei persoane.

De asemenea, tot din mediu religios vin expresiile:
— la dracu! — rezumă o nereuşită, un blocaj, o neputinţă sau pur şi simplu dracii în faţa unei anumite situaţii.
— cine dracu’ a pus astea aici? — rol de întărire/accentuare
— mă apucă toţi dracii — analogie pe baza similitudinii dintre starea de posedat şi cea în care esti enervat la culme.
Ultima expresie trădează o comunitate în care cazurile de posedare sunt obişnuite. Umblă ca un apucat, adică într-o stare de surexcitare, nervozitate.

Tabuurile sexuale sunt atât de multe încât le-am putea înşira pe pagini întregi. Sexul n-a fost niciodată o activitate ca oricare alta. În afară de reproducere, sexul a adunat în jurul lui mize extrem de mari: boală, viol, incest, adulter, căsătorie, gelozie, abuz, trădare, exploatare, marcând astfel o paletă întreagă de emoţii ce ne-au modelat experienţa de-a lungul timpului.
Diferenţa între sexe de asemenea a încurajat anumite tabuuri.
De exemplu, se spune că nu-i frumos să înjuri în prezenţa unei femei din cauza asimetriei sexelor — bărbatul copulează mai uşor, e mai dinamic în căutarea de noi partenere, are nevoie doar de câteva minute pentru a-şi transmite genele, poate viola.
Pe scurt, postura erotică masculină e mult mai ofensivă decât poziţia femeii şi nu ar trebui catalizată prin înjurăturile specifice.

Muie! — presupune sexul oral drept o umilinţă — este o înjurătură care, proferată în prezenţa unei doamne, poate jigni dincolo de intenţia înjurăturii.
Astfel, întregul registru de înjurături sexuale are o bază masculină extrem de bine conturată — pizda mă-tii, să te fut în gură, să-ţi dau muie/la muie, ia pula.

Combinarea celor două registre — religios şi sexual — este un lucru destul de comun în limba română curentă. Acest lucru trădează acelaşi cadru tradiţional al comunităţii. Dumnezeul mamei este mai puternic decât Dumnezeul tatălui — într-o lume în care mama face în mare parte educaţia emoţională a copilului.
„Pe mă-ta!“

În general, tot ce este al mă-tii este mai preţuit decât ce este al tatălui, de aici şi înclinaţia către înjurăturile în care mama este subsumată graţios.

Tabuurile protejează prin distorsiune o anumită arie umană — cazul acelor înjurături care au ca presupoziţie actul sexual înţeles ca vulgar şi neplăcut.

Odată cu secularizarea, tabuurile religioase şi-au pierdut din consistenţa şi odată cu ele s-a pierdut şi savoarea înjurăturilor din acelaşi registru.

Dumnezeul mă-tii, Paştele mă-tii sunt înjurături care devin din ce în ce mai cinematografice, iar în randul tinerilor nu le mai aud decât în cazul celor crescuţi în familii conservatoare.

Pentru cineva crescut în cartiere mărginaşe, mai des folosite sunt înjurăturile ce au la baza sexul — implicit femeia.

Există şi un proces urban de eufemizare a înjurăturilor, prin apariţia expresiilor care imită şi sugerează doar vechile înjurături, în intenţia de a exprima aceleaşi stări: pana mea, carul meu, puii mei, kilul meu.

Există de asemenea înjurături afective, sub formă de alint, ce catalizează exprimarea unor sentimente ca tandreţea sau grija şi se pare că puţine locuri ale universului uman duc dorul unor înjurături sănătoase.

Aştept completările voastre.

Nu îți dai seama cât pierzi încercând să ascunzi copilul din tine, ajungând astfel să te simți din ce în ce mai singură chiar și printre oameni. Nu vei fi dezamăgită de ceilalți, căci încet-încet viața ta va lua direcția aleasă de temerile tale. Te vei ascunde atât de bine încât mediul în care vei trăi va lua forma chipului tău strâmb.

Ai crezut atât de mult că tot ce e frumos în tine este inutil pentru ceilalți, încât te-ai transformat în purtătoarea de cuvânt a indiferenței lor. Au devenit indiferenți pentru că au făcut la fel ca tine, s-au temut, și-au ascuns propriile aripi, și-au pus o slujbă în cap și încearcă să zboare la joasă înălțime pentru a nu fi reperați de un destin pe care n-au curajul să-l suporte.
Ai devenit fragilă ca ceilalți, înconjurată de oameni care nu-ți forțează cu nimic imaginea de sine.

Singura ta provocare este să te ascunzi cât mai bine, să intri în ritmul pe care-l invidiai la oamenii obișnuiți. Ți-ai dorit o slujbă normală și un prieten normal, un ritm cotidian încălzit la ochiul mic al aragazului. Nimeni nu trebuie să afle visele tale, nimeni nu trebuie să afle dorințele tale adevărate pentru că ai obosit să mai crezi în ele.

Ai început să îmbătrânești. Peste ani ne vei întâlni și vei simți reproșul imaginii pe care ți-o port, acea fată frumoasă cu un vis la îndemână, acea fată care nu-și încrucișa niciodată brațele. Îmi vei spune că ești altcineva, că te-ai schimbat, că te-ai înnăsprit, că te-ai făcut rea pe măsura celor din jurul tău, că atât de mulți au profitat de bunătatea ta, încât ți s-a acrit de toate. Parcă doreai să scrii o carte, parcă doreai să devii actriță, parcă doreai să călătorești.
Parcă.

Consumi mai multă energie și mai timp ascunzându-te de tine însăți printre ceilalți, decât fiind tu însăți, chiar dacă nu știi cine naiba ești. Mă întristezi la fel cum mă întristează toți cei care se maturizează sufocându-și aripile, cei care plâng chiar și atunci când râd cu lacrimi, chiar și atunci când dansează.

Ascunzându-te de tine însăți, nu vei mai întâlni, nu te vei mai apropia decât de oameni care la rândul lor au fost cândva ei, iar acum au devenit alții.
Dacă nu te recunoști, dacă tu însăți îți pari străină, atunci undeva, cumva, ai făcut un pas greșit.

Lupta cea mai grea nu este să-ți rămâi ție fidel, ci e să porți povara tristeții ce-o simți la priveliștea cadavrelor din jurul tău. Iar dacă tu devii la rândul tău un cadavru, începem să vorbim limbi diferite. Ți-e frică să nu știi cine ești, ți-e teamă să devii cea despre care nu ști cine este.

Dacă știi despre tine că esti lașă, că ai îmbătrânit, că te străduiești să-ți uiți visele, atunci „cunoaște-te pe tine însuți“ a devenit doar un imn funerar.

Am regretat cateva secunde ca n-am avut aparatul foto la mine. Era o fetita de 6-7 ani, scumpica foc, si cara patru bidoane cu apa. Doua bidoane (patratoase) a cate 3L intr-o mana si doua bidoane a cate 3L in cealalta mana. Se oprea des, probabil o taia la maini sau in cel mai bun caz nu reusea sa tina stranse toartele intre ele. I-am oferit ajutorul de doua ori insa m-a refuzat zambind. Nu parea o fata dintr-o familie saraca, astfel n-am putut sa asociez precaritatea familiei din care facea parte cu codul etic al parintilor ei.

Si daca as fi avut aparatul la mine si i-as fi facut o poza, ce as fi rezolvat? Ar fi fost mai ilustrativa amaraciunea privelistii mele? As fi aratat inca un semn (printre atatea mii de cazuri) de lipsa de civilizatie si abuz asupra copiilor? Ce s-ar fi schimbat in contextul unei situatii jalnice mai ample?

Anul trecut, intr-o discutie, Romeo incepu o descriere a dezradacinarii rurale din anii comunismului. Si mi-am recunoscut imediat situatia. Ambii parinti au crescut la tara, s-au cunoscut si-au intemeiat o familie la oras. Muncind din greu pentru asigurarea unui trai decent in acei sumbri ani ’80, au avut putin timp si energie pentru educatia (mai ales morala) a copiilor lor.

Daca exista un algoritm ciclic al capitalului social (daca Fukuyama avea dreptate), atunci n-ar trebui sa ne mire de ce puscariile sunt pline de tineri nascuti in acei ani, membri ai acelor famili dezradacinate, copii de care nu s-a ocupat nimeni in mod special. Copii topiti intr-un sistem precar de invatamant, ce si-au dobandit primele notiuni etice intr-un mediu al compromisului generalizat, in tara unde comunismul a ingenunchiat un tip de demnitate umana. Tineri care n-au mai crezut in miturile ai-carte-ai-parte sau bine-faci-bine-gasesti.

Infractionalitatea ridicata a anilor ’90 isi gaseste aici una din cauze. Sa nu ne mire ca acelasi segment de varsta a umplut randurilor baietasilor de cartier in cadrul unor familii comasate in cartierele marginase recent rasarite. Sa nu ne mire problemele de familie, violentele casnice, declinul liceelor industriale si resentimentul unei clase sociale dezradacinate. Resentiment care evadeaza in nationalism de duzina si grad scazut de responsabilizare sociala.

Aceiasi parinti care apar la stirile de la ora cinci uitandu-si obiecte casnice in rude sau vecini, aceiasi adulti care-si formeaza primele notiuni civice europene prin amabilitatea grilei de programe ale postului otv. Aceiasi tineri cu o educatie ecologica despre care litoralul Marii Negre ar avea multe de povestit. Beizadele, oboristi si isteti cu sepci croiti cu sublerul pe masura unei democratii in stil autohton.

E o categorie sociala interesanta care stramutata de la tara (unde n-a avut timp sa-si insuseasca acele valori sanatoase despre care aflam in literatura semanatorista) la marginea civica a oraselor. Cu o rata fascinanta a divorturilor, cu un ritm al violentei la fel de patrunzator, acesti oameni au devenit intre timp carne de tun a mecanismelor electorale, public al emisiunilor de toata jena tinta practicilor de consum si prilej de uimire culturala pentru turisti. Din randul acestor parinti au rasarit acei tineri care stau in chirie in garsoniere imunde doar pentru a-si permite tunning-ul la Calibra, Passat si Cielo.

Din acelasi neant populational au aparut muncitorii care-si permit rate la ultimele tipuri de telefoane, suporterii cu albume de pictura sub brat. Din aceiasi combinatorica genetica si culturala au rasarit pantalonii de stofa la pachet cu adidasii, manelele in spatii publice, capacele vopsite de Dacii 1300, mirosul de colonie ieftina, sandilăii ispititi erotic prin emisiuni si.

Asadar, cum a fost cu putinta acea fetita?

S-au revăzut la biroul lui de la Chicago după 42 de ani. Eliade şi Maitreyi. În discuţia pe care Maitreyi o povesteşte fragmentar în romanul ei, la un moment dat Eliade se lasă pe spate şi exclamă ceva de genul:
„Dacă ar cunoaşte pesimiştii puterile nemăsurate ale vieţii!…“

Îl vizitase fără să-l anunţe, iar după rafturile imense ale biroului, apăru deodată un bătrânel subţire care fusese cândva acel tânăr roşcat de care se îndrăgostise în tinereţea ei. Acel Mircea alături de care trăise o frumoasă poveste de dragoste.

Câţiva ani după aceea, Maitreyi scrie romanul Dragostea nu moare în care povestea se doreşte a fi prezentată fără înfloriturile din versiunea lui Eliade — de exemplu, n-a existat o legatură amoroasă. O poveste care pe alocuri poartă totuşi semnele dorinţei feminine de a recâştiga reputaţia din tinereţe.

Deşi romanul scris de Eliade în tinereţe este în mare parte literatură, povestea în sine a fost crezută şi — în ciuda dezminţirilor ei — blamată. O tânără indiancă culcându-se cu un european nu era un lucru bine privit în mediile tradiţionale şi artistice ale Indiei acelor vremuri.

Eliade a privit totul dintr-o altă perspectivă. Pierderea lui Maitreyi a semnificat pentru el pierderea Indiei istorice — din acest motiv nu s-a mai întors, iar izgonirea sa din ashram — unde se retrăsese după despărţire – a fost interpretată ca o poartă închisă către India spirituală în care dorea atât de mult să se integreze.

Diferenţa de perspectivă prin care doi participanţi la o iubire îşi privesc povestea nu este o noutate în istoria culturii sau în istoria firească a oricărei iubiri.
Povestea pe care a trăit-o Cioran alături de tânăra profesoară germană de filozofie este un alt exemplu în care el îşi imagina o dragoste carnală, iar ea îşi dorea mai degrabă o afinitate intelectuală.

Distanţa culturală pe care cei doi o străbat în dragostea lor este esenţială pentru crearea poveştii. Cu cât distanţa este mai mare, cu atât mitologia iubirii este mai pătrunzătoare. Spaţiul liber creat între cele două universuri personale găzduieşte din plin neînţelegerile, fanteziile şi fabulaţiile ulterioare — ingredientele necesare ale unei adevărate poveşti de dragoste.

Asemenea cazuri de iubire îşi găsesc împlinirea doar într-un plan simbolic în care fiecare îşi dispută nemurirea, o nuntă în cer la umbra unui crin în paradis.
Nemurirea — perpetuarea poveştii în timp, pulsarea ei eternă în spaţiul în care omenirea îşi păstrează legendele în faţa oricărui cataclism cosmic.

Fiecare dintre noi are probabil tatuată într-un spaţiu intim o poveste de dragoste. O legendă personală ce poate deveni un centru de greutate de unde identitatea noastră începe să se configureze.
Porţia de mitologie pe care viaţa ne-o rezervă cu dărnicie.

Unii şi-au trăit povestea, alţii urmează să şi-o trăiască, iar mulţi şi-o refuză. Sigur este doar faptul că ne este rezervată atâta iubire câtă putem duce, atâtea poveşti câtă imaginaţie avem. Atâtea amintiri frumoase, cât curaj de-a întinde braţele.
Nu poţi refuza pofta de viaţă a cuiva care a iubit, iubeşte şi crede că va iubi din nou.

La urma urmei, dragostea este forma cea mai accesibilă de evoluţie spirituală şi cea mai la îndemână cale de reconstrucţie interioară.

Am început să iubesc naivitatea când o criză religioasă m-a dus la marginea supremei lucidităţi şi am simţit vântul îngheţat al neantului. Neant în care cerul e negru, existenţa e absurdă şi oamenii sunt nişte monade aruncate într-o dezordine deloc prestabilită.

Cândva în floarea adolescenţei citisem o carte – n-am să-i dau numele – ce m-a convins raţional, coerent şi pertinent că totul este fabricat: zeii, sensul, fiinţa. Nostalgia originilor ar fi foar o coordonată religioasă ce aminteşte de starea pre-natală, Dumnezeu este un pseudonim al Nimicului, iar omul este o un epifenomen al unor procese biologice.

Discontinuitatea între fiinţa umană şi celelalte mamifere este atât de vag argumentată în filozofie (posibil să nu deţin prin lectură şi meditaţie toate ramificaţiile şi sursele argumentului), încât îţi este imposibil să nu priveşti omul şi creaţiile sale de la o scară în care tot ce este uman este dust in the wind. O fiinţă oarecare dezvoltând câteva civilizaţii rudimentare pe o planetă situată la periferia unei galaxii. La periferia unei galaxii a fost atunci supra-tema unei crize adolescentine în care totul mi se părea lipsit de rost.

Când nimic nu are sens, dacă eşti sincer cu tine însuţi, vei observa că există un fond afectiv în sinea ta care se revoltă împotriva acestei percepţii. Acelaşi set de emoţii care anulează faptul că Pământul e rotund, care acceptă simbolistica de orientare stânga-dreaptă, sus-jos etc., care face diferenţa între banca pe care ai sărutat prima oară şi celelalte bănci din parc sau care tresaltă ori de câte ori păşeşti pe strada unde ai crescut.

Începusem să am insomnii, motivaţia gesturilor cotidiene mi-a scăzut, refuzam minima socializare cu membrii familiei, totul mi se părea străin, inclusiv propria figură în oglindă. M-am simţit atât de traumatizat încât defensiv începusem să devin un copil (am realizat acest lucru când am uitat sensul universal de infiletare a unui bec). Dacă aş fi dorit s-o iau de la capăt, ar fi trebuit să învăţ gesturile simple sub aura unui copil îmbătrânit de o rană. Am avut atunci norocul să pun mâna pe o carte de basme care, cel puţin pentru început, mi-a atenuat insomniile. Fondul arhetipal din care basmele sunt născute conţin candoarea şi tinereţea dezarmantă a primilor oameni, a primilor oameni conştienţi că sunt la început de drum, că sunt contemporanii unei dimineţi lungi şi frumoase.

Am început să sortez biblioteca de cărţile de basme, poveşti nemuritoare şi legende orientale. N-am putut cîţi nimic altceva că şi cum tentaculele mele interioare ar fi fost prea sensibile pentru altfel de lecturi, altfel de adevăruri şi deconstrucţii. La rigoare, fusesem un adolescent prea subţire clădit pentru a suporta nişte adevăruri şi lucidităţi cu care alţi oameni jonglează regulat. De atunci am păstrat ideea că fondul nostru emoţional direcţionează evoluţia noastră spirituală printre lecturi, experienţe şi alegeri destinale.

Sunt oameni care, deşi acceptă raţional anumite adevăruri, nu sunt pregătiţi emoţional pentru asumarea lor. E că şi cum ai găsi sub pomul de Crăciun Fiinţă şi Timp înfăşurată într-o fundiţă, având deasupra o cutie de bomboane.

Am citit câteva săptămâni doar basme şi poveşti până am început să simt dimineaţa propriei inimi, dimineaţa pe care o pierdusem angoasant prin lecturi aride şi proaste interpretări ale experienţelor proprii.

Mi-am recâştigat curajul propriilor iluzii printr-o terapeutică care infuzează de mii de ani dorinţă de sens şi candoare copiilor de pretutindeni. De atunci admir de o mie de ori oameni tineri ce au puterea de-a-şi permite propriile adevăruri reglate emoţional, de-a dezvolta propriile candori în detrimentul unei lucidităţi care dărămă totul în jur. Nu ştiu cât resentiment şi câtă durere ascunde un anumit tip de luciditate pe care-o observ în jurul meu, însă cu siguranţă bănuiesc câtă prospeţime şi bucurie ascund în ei cei care sunt mai tineri decât mulţi născuţi în urma lor.

Redobândirea unui anumit tip de privire asupra lumii este miza unei evoluţii spirituale pentru că de multe ori lumea ni se desfăşoară pe frecvenţa inimii cu care o privim.

Gramo a avut ideea buna de-a starni o discutie interesanta pe aceasta tema si cu aceasta ocazie mi-am derulat mental bloggeritele cu care am avut si am in continuare si-n locuri ciudate fantezii erotice. Cu unele am fantezii erotice mai pregnante (un fel de serial cu multe sezoane), iar cu altele sunt doar ganduri menite a se pierde in neantul de unde au aparut. La urma urmei, sunt un obsedat sexual camuflat intr-un tip ok cu motoare erotice de cautare amplasate pe servere eterne.

Putine femei cu care am interactionat de-a lungul timpului nu s-au culcat cu mine in gandurile si scenariile mele erotice. E o sansa de care s-au bucurat multe, cu atat mai mult cu cat unele aveau si au inca blog. Ma trezesc dimineata cu un Excel deschis in care adaug regulat femei cu care m-as culca, un Excel cu tabele pline de pozitii, de cate ori, in ce locuri, cu o barbarie sau blandete specifica.

Asadar, n-au scapat de asalturile mele erotice imaginare bloggerite incepand cu Andressa si terminand cu Diana Tusa, trecand nemilos prin lamaie si Alexandra. Ionuca, Jen, diamond, Dennda, didlee, Zully, Ofelia, Lorena, Irene, Gramo-Girl, Laura mi-au fost partenere fidele uneori impreuna si alteori separat intr-un univers orgiastic alternativ.

Raluca de la Brain Tv, PR-ul feminin de la Tritonic, pecarus, optzecea, luluta, tuvia, Oana Dobre, cakeinmyear, Diana, Raluca, fata cu blogul naiv, pe toate in serie sau in paralel, le-am ingenunchiat in fata asaltului meu erotic pus la cale in spatiul gol dintre neuronii supraincarcati energetic. Cu Miri Bratu, Elena, Andreea Mira, Mimi, Zeeny, Oana, creta colorata, Ana Pobleanu am petrecut dimineti, dupa amieze, seri si nopti, am cunoscut lipicioase mese de bucatatie, masini de spalat, bai, holuri si lifturi, curti parasite si parcuri iluminate precar. Violuri, partide academice si barbarii postmoderne.

Sa mai mentionez prietene si sotii de bloggeri? S-ar supara, Doamne iarta-ma, Gogu Kaizer, Costin, Emi, Sergiu, Andrei si Victor!
Intr-un final transmit o leapsa catre nihasa invidiindu-i caruta (sau orice tip de vehicul) de fane din spatele blogului, macinat de speranta ca intr-un viitor apropiat mie, Darius imi va oferi prilejul unei prietene frumoase si generoase, pentru numele lui Dumnezeu, iar Bobby imi va optimiza accesul la nisa lui feminina.