Category Archives: inspirație

Fiti amabila, cate kilograme are tumoarea?

carpatbike.jpg

M-a framantat in aceste zile un mic inventar al nereusitelor din ultimul timp si in general al defectelor mele:

– n-am reusit sa ma las de fumat
– am avut in ultimul an doua relatii nereusite. Inca nu mi-am regasit suflul pentru a duce o relatie pe termen lung, ma plictisesc repede, probleme de maturizare etc.
– am ramas la fel de increzator in ceilalti si de multe ori m-am fript.
– poate acum ma cred genial, insa daca voi continua in acelasi stil de viata cativa ani, voi ajunge cel mult un mediocru interesant.
– nu s-ar putea spune ca sunt o fire dificila, insa ma cert cu multi oameni. Putine lucruri le pun la suflet, insa cand un prieten ma dezamageste, l-am sters de tot.
– mi se reproseaza ca nu sunt uman, ca sunt prea rece si nepasator. Empatia n-a fost niciodata punctul meu forte, insa am impresia ca dincolo de “imagine” meu, se ascunde un tip fain.

——
Discutam cu Zully aseara despre postura noastra de bloggeri drept niste vedete ale unui mic ecran. Daca vedetele marelui ecran sunt inaccesibile, sunt staruri de talie mare de care te apropii cu greu, vedetele micului ecran, cele care iti intra in fiecare zi in casa, cele care prin repetitie ti se par cunoscute, accesibile, la indemana, sunt mult mai aproape de public. Daca le vezi la coada la supermarket, iti vine sa le zambesti, par oameni simpatici si deschisi, iti vine sa le strangi mana, sa-i feliciti pentru bucuriile ce ti le aduc etc.
La fel sunt si bloggerii, niste mici persoane publice pe care frecventandu-i regulat, ai impresia ca-i cunosti, ca sunt deschisi, ca sunt foarte usor abordabili. Si sunt! De aici si problema pe care o aveam la inceput cu necunoscutii virtuali. Ma abordau tot felul de oameni cu o familiaritate ce ma sperie. Oameni care isi pun sperante in tine, oameni care te felicita, te citesc zilnic, care te cheama la un suc, oameni care ti se adreseaza cu Adi cu simpatia unui prieten vechi.

——
Domnule Nastase, mi-ati dat o leapsa pe care nu o pot duce si m-ati pus in dificultate. Am sa transmit provocarea lui Stefan, un fost coleg de facultate destul de bine conectat la problemele locale din Podul Iloaiei.

Si?

duck.jpg

-Si mi-a parut rau de saracul caine, cum il chinuiau… unii oameni chiar n-au inima…
Ascultam plictisit si ca sa creez iluzia unei empatii de zile mari, o intreb:
-Si?
-…
– Tu trebuia sa raspunzi raspicat: Si-atat, frate! Si-atat!
-:)
– Poti folosi replica asta ori de cate ori spui un banc la care nimeni nu rade si nimeni nu s-a prins ca s-a terminat.
– Si?
– Si-atat, frate! Si-atat!
– Vezi, deja zambesti.

– Pai, am ajuns la munca si-am inceput sa plang singur in birou, nu mai suportam. Veneau colegii pe rand sa ma consoleze…
– What the f…?
– Nu-i asa c-am un simt al umorui fabulos?
– Ai vrut sa fii nostim sau ce?
– Tii cu tot dinadinsul sa ma insulti de dimineata sau trebuie sa-ti desenez pe tabla traseul semiotic al glumelor mele?

– Sunt curios ce simte o femeie daca incepi s-o patrunzi in timp ce doarme. Daca o trezesc fiind deja in ea. Oare nu simte nimic pana nu se trezeste? Se umezeste inainte de-a se trezi? Cum e sa te trezesti simtindu-te “plina”?
– Observ c-ai probleme existentiale.

– Nu mai plange, sunt alaturi de tine, doar ca sunt on line si fata de ceilalti, iar cu unii port conversatii mai interesante decat cu tine.
– …
– Pai, ce-ai vrea? sa te consolez? sa-ti ofer umarul meu, sa-mi plangi pe camasa proaspat calcata? Sa te mint c-o sa fie bine, ca universul va conspira pentru zambetul tau?
– …
– Sunt un bun ascultator, insa nu ma pricep sa consolez, nu stiu sa dau sfaturi. Inima mea nu e un dus cu apa calda.
– Dar totusi…
-Vrei sa ma prefac ca-mi pasa, sa-ti zic ca-mi rupi inima? Uite, am inceput sa plang in hohote. Au inceput sa bata vecinii la usa, cine plange in halul asta ca un animal?
-…
– Sunt convins ca mine te vei trezi la fereastra cu un print pe cal alb
– …
– Masturbandu-se privindu-te cum dormi ca o animala.

– Imi face placere sa port asemenea discutii cu tine, sa stii!
– Pana nu te culci cu mine, placerea va ramane o simpla metafora pentru tine

– Ai mai spus ceva, ca mi-a picat netul
– Da. Iti spusesem ca sunt innebunit dupa tine, apoi urmau cateva replici siropoase si emotionante care rezumate iti ofereau iluzia ca esti o femeie dezirabila si care te-ar fi facut sa intri in pamant de placere.

– Ai spalat blugii aia?
– Mancarea de ce e rece?
– Tot timpul citesti ziarul la masa!!
– Plus ca nu gasesc niciodata telecomanda aia nenorocita!
– Asta pentru ca am cusut o de bluza mea ca sa ti demonstrez ca nici macar nu ma mai privesti!
– Tu si familia ta conservatoare!
– Hedonistilor!

Ma incanta ideea ca ma bucur la gandul ca-mi esti draga.

– Good girl
– Lick me
– Suck me
– De mars ai auzit
– Blow me
– Hai baga praf de mers
– Muiut
– Please stop saying that! E foarte gretos si plictisitor.

– Si!?
– Si-atat, frate! Si-atat!
– K… devine interesant.

– Si… ce mai face fata de la standul “ti-o sug cand vrei tu”?
– Se uita la baiatul de la standul “am o problema mare”

Si aceasta imi aduce aminte de un banc…

green_enthousiasm1.jpg

Azi mi-am sunat doi fosti colegi de facultate si i-am intrebat cum stau cu entuziasmul. Dincolo de interesul genuin, statea propria dorinta terapeutica de-a auzi un raspuns pozitiv. Sunt momente in care lipsa de entuziasm a celorlalti pur si simplu ma doboara. Atunci revin in carapacea mea, imi reapar in minte toate imaginile copilariei in care ma jucam singur sau citeam in gradina carti cu extraterestri. Imi scotocesc trecutul cautand semnele izolarii mele permanente si incep din nou sa aud acea voce ciudata care imi sopteste la nesfarsit ca… tu ai fost mereu diferit, tu ai cheltuit enorme resurse sa devii normal.

Lipsa de entuziasm este cea mai buna metoda de-a ramane prost fiind inteligent. Pentru a fi entuziast e nevoie de o doza de naivitate pe care inteligenta culturii noastre o oculteaza in permanenta. Din acest motiv, oamenii entuziasti au radacini ce depasesc propria educatie oficiala. Din acest motiv, oamenii entuziasti iti aduc aminte de senzatia de prospetime specifica inceputului lumii.
Oameni contemporani cu propriile izvoare, oameni care au curajul de-a fi ei insisi chiar daca nu se cunosc pe sine (cumparati cartea).

Intr-un sondaj ciudat pe care il derulez de cativa ani intreb cunoscutii si amicii in ce banca au stat la scoala. Majoritatea raspunsurilor s-au indreptat catre ultima banca, simbolul unei adolescente rebele, energice si subversive.

In ultima banca stateau persiflatorii, istetii si smecherii. Acesi pusti inteligenti care nu se zbateau pentru note mari si coronite, a caror educatie emotionala (sex, tutun, alcool, lecturi) s-a constituit in afara si in ciuda scolii. Viitori adultii care vor deconstrui regulile oficiale ale succesului si insuccesului.

Dincolo de lupta cu imaginea proprie pe care o prezentam celorlalti, e incercarea permanenta de-a ne prezenta noua insine o imagine buna. Astfel, rememorarea propriei adolescente va fi automat filtrata prin imaginea de sine pe care ne straduim s-o proiectam la un moment dat. De regula, privind trecutul, ne vedem buni decat in realitate, ni se pare ca actiunile proprii au creat consecinte importante si, dincolo de toate acestea, ne accentuam aproape intotdeauna elementele underground ale procesului de educatie.

Nimeni n-a fost un elev cuminte, nici nu-si facea mereu temele, nimeni n-a stat in prima banca. Nimanui nu i se lua pachetetul in pauza mare. Eram atat de rebeli incat nu mai veneam cu pachetel la scoala, primeam bani si ne cumparam tigari, chiuleam si jucam biliard.

Eu am fost un copil de prima banca al carui traseu s-a derulat treptat in gesturi de lepadare simbolica. In clasa noua am renuntat la ghiozdan pentru o punga Marlboro. In clasa a zecea am renuntat sa mai car manualele la scoala. Intr-a XI-a, aveam doar doua caiete pe care mi le bagam in pantaloni, iar in ultimul an de liceu, acele caiete le lasam in sertarul de la catedra.
Ce faceam in prima banca? Ma inchipuiam un cal troian, insa nu eram decat un inadaptat. Atunci ma simteam vinovat de propria inadaptare, acum vreau sa intineresc pe zi ce trece.

Neincrederea in pilonii oficiali ale educatiei (pornind chiar de la cele mai la indemana observatii: premiantii nu ajung cu necesitate oameni de succes, desi ai fost un elev mediocru, te poti realiza in viata etc) pe care ne-o asumam de cele mai multe ori fara constientizare e doar unul din indiciile prin care cultura actuala isi tradeaza dorinta de reinnoire, de reinvestire (de sens).

Nu cred ca suntem nistei invidizi educati in idealul de-a fi contemporan cu propria inima (aici revenim la entuziasm). La fel cum nu cred ca propria cultura (ridicata pe stalpi antici, crestini si moderni) stie sa perpetueze si sa inoculeze acea forma de entuziasm cu care am impresia ca suntem nascuti.
Rezultatul ar fi un tip de societate care nu stie inca sa absoarba entuziasmul unor invidizi (de unde si senzatia ca entuziasmul se loveste in permanenta de anumite mecanisme sociale menite a-l tempera). La urma urmei, orice comunitate promoveaza inertial invidizi mediocri, invidizi care incearca sa eternizeze regulile dupa care au fost croiti si in interiorul carora, lumea are un sens semipreparat.

Dorinta de-a zambi necunoscutilor pe strada nu ne-a legitimat-o nici un manual, insa atata timp cat ne intrebam unde a disparut aceasta dorinta, am iluzia ca entuziasmul este doar un suvoi care n-a iesit inca la suprafata.

Lansare de carte

zully.jpg

Zully Mustafa – Strugurii s-au copt in lipsa ei, Editura Tritonic. Green Hours, 27 septembrie, ora 19:00. De vazut, de cumparat, de citit, dupa cum bine spune Alex.

Non secunda*

non.jpg

Iei o secunda si o imparti in doua.
O jumatate tie, una mie. Daca unim jumatatea ta de secunda
cu jumatatea mea de secunda ce obtinem?
O secunda? Nu.
O secunda mai mare? Nu.
Atunci?
Obtinem o non-secunda. orice noi ia fiinta intr-o non-secunda
Non-secunda este unitatea de timp a noi-ului nostru, in ea
se masoara distanta dintre inimile noastre.
Cand unim doua inimi ce obtinem?
O inima? Nu.
O inima mai mare? Nu.
O non-inima? Nu.
Atunci?
Obtinem o aripa. Iar aripa este unitatea de masura a batailor inimii.
Iar doua inimi bat numele unei aripi.
Cand unim doua aripi ce obtinem?
O aripa? Nu.
O aripa mai mare? Nu.
O non-aripa? Nu.
Un zbor? Nu.
Atunci?
Obtinem un sarut. Sarutul este multimea formata din totalitatea celor
doua aripi.
Asadar spuneam: cand un sarut este unit cu el insusi ce obtinem?
Un sarut? Nu.
Un sarut mai mare? Nu.
O inima? Nu.
O aripa? Nu.
Atunci?
Obtinem doi ochi. Ochiul este raza primei non-secunde.
Sa recapitulam: o non-secunda, o inima, o aripa, un sarut si doi ochi.
Daca le unim ce obtinem?
Doi ochi ce saruta o inima timp de o non-secunda? Nu.
O aripa in forma de inima? Nu.
Doi ochi pe o aripa? Nu.
Doi ochi intr-un sarut? Nu.
O inima cu o rana in forma de sarut? Nu.
Atunci?
Daca unim o non-secunda cu o inima si o aripa si un sarut si doi ochi
obtinem un Noi,
Noi suntem cei ce sarutam cu ochii, zburam cu inima si traim timp de
o non-secunda.

*pe spate: o poezie mai veche.

Cerul pustiu si plin de povesti

imagine.jpg

Cu cat distanta dintre oameni este mai mare cu atat considerentele de imagine au mai multa importanta. Cum majoritatea oamenilor nu-i putem cataloga drept apropiati, pare fireasca preocuparea accentuata pentru imaginea proprie. Ceilalti sunt departe, nu le esti accesibil decat prin reprezentari filtrate in medii diverse.

Prima intrebare ar fi, de ce ne preocupa atat de mult imaginea de vreme ce eforturile noastre se indreapta catre un grup tinta simtit ca apropiat? Daca preocuparile mele sunt in domeniul picturii, nu prea ma intereseaza aprecierea unanima si sustinerea din partea muncitorilor de la Petrom Service, atata vreme cat colegii de breasla considera ca sunt un biet desenator.

A doua problema este modul cum ne imaginam pe Celalalt. Daca intr-o societatea traditionala, Celalat era un semen, era cineva asemanator si de cele mai multe ori demn de increderere, acum Celalalt se localizeaza intr-un departe si strategic concurential, deloc demn de incredere. Ceilalti nu mai sunt semeni, ci sunt jucatori concurenti pe aceeasi piata umana a povestilor si imaginilor vandute. Trecerea aceasta de la incredere la neincredere, de la aproape la departe s-a produs printr-o schimbare de imaginatie. (Voi scrie candva cum schimbarile de imaginatie preced schimbarile din civilizatie).

Astfel, calea exclusiva de a ajunge la Ceilalti a devenit imaginea. Imaginea propriei persoane si imaginea gesturilor tale. De vreme ce totul este filtrat si intermediat, pare fireasca preocuparea pe care o dezvoltam cu privire la coordonatele de reprezentare ale persoanei proprii. Acest gen de preocupare (care cere constientizarea unor minime reguli de PR) tradeaza lipsa de incredere pe care o avem in discernamantul celorlalti, lipsa de incredere pe care o avem in mijloacele de mediatizare de care suntem inconjurati. La urma urmei, tradeaza  distanta dintre suflete.

Dincolo de toate insa, presupune dezamagirea morala pe care o avem fata de mersul lucrurilor in general: timpul se comprima, lumea pare din ce in ce mai grabita si atomizata, cercul in jurul individualitatii parca se strange intr-o camasa de forta, nimeni nu mai verifica, nimeni nu mai discerne intre adevar si neadevar. Preocuparea fata de imagine pare un demers venit dintr-o constatare dezamagita a lumii de azi ce ascunde totusi la antipozi un soi de idealism, o naivitate pe care o socoteam pierduta.

Idealismul consta in convingerea ca lumea se preocupa de noi si de gesturile noastre. Idealismul acesta ascunde convingerea religioasa (care e legitima) ca reprezentam un centru de interes. Ca Celorlalti daca nu le pasa de noi, cel putin asteapta povesti de la noi. Daca pana si Dumnezeu a facut ceva (a creat lumea) si a avut nevoie de cosmetizarea imaginii proprii prin scrierile biblice, cu atat mai mult avem nevoie noi de povestirea corecta a faptelor proprii. Daca Ceilalti sunt departe si nu mai sunt cei care sa povesteasca despre noi, atunci ne dedublam noi insine si povestim despre noi. Eu sunt cel care povesteste despre mine si in acelasi timp eu sunt cel despre care se povesteste.
In spatiul larg si friguros ramas liber prin in-departarea Celuilalt, ne jucam propria scenografie ce aminteste putin de masturbare: eu fac, eu imi imaginez, eu ma simt. Si? Si-atat!

Suntem niste singurateci-jucatori a caror miza a ramas tot ochiul Celuilalt, tot amintirea creata in memoria Celuilalt. Sunt Eu care te iubesc, esti Tu care conturezi iubirea noastra si sunt Ceilalti care rememoreaza si vor duce mai departe povestea noastra.

Astfel ne intoarcem la origini. Daca gesturile mele nu sunt arhetipale si incarcate de un sens ce depaseste istoria mea privata, se intorc impotriva mea. Daca fapta mea nu poate bate la poarta Celorlalti, se va intoarce si ma va bantui reprosandu-mi in permanenta ca n-am stiut sa le transform in poveste. Caci, daca cerurile sunt pustii, daca sufletele noastre nu vor invia, povestea din inima Celorlalti ne ramane singura alternativa la nemurire.

Ti-am fost ca o mama

just_relax.jpg

Auzi bai, ti-am fost ca o mama, deci asculta-ma cu fiecare parte a corpului tau. Am sa fac acest articol un post audio, sa ti-l pui la casti, sa-l asculti motivational pe strada, in metro sau rasfoind bloguri.
Daca tara e de rahat, atunci iti petreci viata intr-o imensa buda. Daca traiesti intr-o buda, conspiratia universului se va opri intotdeauna la usa si n-o vei auzi niciodata ciocanind. E aceeasi tara de rahat care te-a nascut pe tine inteligent si pe celalalt prost, e aceeasi intuitie a femeilor curve cu o singura exceptie, bunica ta.
E aceeasi tara si aceeasi mentalitate care ne doare pe toti, insa ale caror bube le perpetuam inertial cu totii din aceeasi jena de-a nu sari din peisaj. Daca e la moda nonconformismul, atunci toti suntem conformisti, atunci toti ne zbatem in debaraua propriilor minti.

Era un tip care lua bataie de la toti pentru ca, ne povestea mai apoi, ii era frica sa loveasca, se enerva atat de tare incat daca-ar fi lovit, s-ar fi lasat cu moarte de om. Toata existenta lui se purta in prealabilul unor gesturi neinfaptuite, pe spinarea unor consecinte imaginate. Uita-te la tine si intreaba-te cate romane ai scrie, cate scenarii ai scoate daca ai povesti istoria neimplinirilor tale, balada gesturilor pe care puteai sa le faci, dar te-ai cacat prematur pe tine.

O mica generatie de baietei crescuti de femei. Lipsiti de curajul nazbatiilor, am devenit fideli propriului brand personal, cotizam perfect la continuitatea propriei mediocritati implinindu-ne visul ascuns de-a deveni umbra perfecta. Nu vrem reflectoare in fata, vrem doar sa transmitem din umbra ultimei banci. Metafora cu umbra este antipodul fantasmei Judecatii de Apoi pe care bunicii o aveau in minte ca o certitudine ce va apare la sfarsitul lumilor. Nu mai exista o echilibrare de plati la finalul traseului nostru, ci exista doar o piata pe care ne vindem la taraba povestile, neimplinirile si vietile posibile pe care le-am fi avut daca.
– Sefule, hai cumpara de la mine, as fi putut fi un pictor celebru
– Trei vieti la zece mii. Puteam sa fiu si pictor, si scriitor, si Don Juan.

De cativa ani, urmam sa fim tot ce poate deveni mai frumos in aceasta Romanie care ne doare zilnic. Press play. De cativa ani, copii nostri devin din ce in ce mai nenascuti. Hai transmite stirea: O tumoare imensa ce umbla nestingherita prin saloanele unei maternitati din Bucuresti a fost imobilizata de fortele de ordine si dusa la sectie pentru interogari.

Articolul de mai sus a fost intriga. Sobieski a ajuns in fata zidurilor cetatii, s-a asezat, a pornit televizorul si s-a uitat la emisiunea lui Ciutacu cu bloggerii.
Ciutacu care a dat dovada de bun simt ca l-a invitat pe Bobby Voicu sa vorbeasca despre bloguri, despre bani din blogging, despre imagine on line, despre politicieni cu bloguri. Bobby este una din cele mai echilibrate personalitati din blogosfera, iar paradoxul sau frumos este ca nu blogosfera l-a nascut pe Bobby Voicu, ci blogosfera a trebuit sa creasca intru intampinarea unui Bobby Voicu. Tip despre care uneori ai impresia ca este cel mai neromanesc dintre toti. E lipsit de umori, nu poarta ciuda sau invidie, iar eleganta cu care nu se amesteca in conflicte create din borcanele cu frustrarile altora il insoteste in permanenta.

Asadar, daca Ciutacu a dat dovada de bun simt ca l-a invitat pe Bobby Voicu, cu siguranta a fost si mai sclipitor ca l-a invitat si pe Adrian Ciubotaru. Adrian Ciubotaru care este un blogger parca venit din alta lume, iar uneori ai impresia ca singura sa legatura cu blogging-ul este platforma pe care o foloseste. Un blogger care nu a enuntat (desi obisnuieste sa) nimic genial in emisiune, insa nu a spus nici enormitati pe care ceilalti veterani le-ar fi putut taxa. Nu si-a reprezentat doar numele si brandul personal (desi a capitalizat erotic aceasta aparitie tv aplicand unul din beneficiile blogului: posibilitatea mai larga de-a agata), ci a incercat sa povesteasca aceleasi chestii propedeutice pe care oricine dintre voi bloggerii le-ar fi putut spune.

A fost o prima emisiune cu bloggeri (nu m-ar fi mirat ca vreo matusa grijulie nimerind pe Antena 2, si vazand titulatura de blogger in dreptul numelui meu, sa ma sune si sa ma intrebe daca nu cumva am ramas fara serviciu) in fata unui public majoritar neinitiat in tema editiei din acea seara. Astfel, nu s-au lansat diagnostice eterne si infierari targetate, ci s-a incercat lamurirea catorva chestiuni principiale.

De ce spun c-am incercat sa reprezint? Pentru ca ideea mea despre o comunitate e mai larga decat antipatiile si simpatiile proprii, trece dincolo numarul de vizitatori unici si bisericutele create. Apreciez cu aceeasi lejeritate pe zoso ca a contribuit la “cresterea industriei”, ca e un tip cult si tot tacamul, la fel cum deplang cu aceeasi lejeritate neonestitatea lui si visceralitatea cruciadelor personale pe care le poarta cu diferite personaje. Apreciez si pe ala, si pe ala si pe multi altii. Sunt tipi faini si ok. Sunt aceeasi tipi care imi amintesc uneori dureros de des ca blogosfera e plina de tipi ok care fac gesturi de cacat.

Blogosfera care, pe anumite frecvente, te invata ce inseamna metafizica: daca nu-o citesti o luna, vei trai sentimentul ca n-ai pierdut nimic esential pentru dezvoltarea ta ca fiinta spirituala.

La fel cum apreciez si pe Darius, singura minte geniala – cunoscuta prin intermediul blogurilor – pe care o recunosc existand in afara mintii mele. La fel cum ii deplang naivitatea si prostia cu care se baga in gura unora care abia asteapta sa scrie intr-o maniera personala despre chestiuni controversate.

Blogul e tot ce se putea intampla mai bun in viata celor care la inceput mancau seminte, apoi au populat internet cafe-urile, au impanzit mircul si hub-urile de cartier, iar apoi si-au finisat tehnicile de masturbare facandu-si blog. Mai bine sa faca rime decat sa faca crime. Blogosfera (cei familiarizati cu sociologia stiu ca nu e decat un concept vag, creat artificial pentru a identifica in limbaj o comunitate neconturata) a creat minunea de-a aduna la bere oameni pe care familia ta nu da doi bani si pe care mediul din care faci parte nu putea sa-i genereze in mod natural.

Inchei acest demers blogoreic, profitand de ocazia de-a fi personal de fata la scrierea acestui text, in dorinta de-a face cateva lamuriri. Unii dintre voi nu sunt obligati moral sa continuie lectura.

Cand m-am prezentat lui Nastase de fata cu toti ca fiind unui dintre cei mai inteligenti bloggeri (lucru de care s-a convins ulterior), unde era artificialitatea mea? Ati ras, a fost o gluma buna pe care de doua luni ma chinuiam s-o fac spontana, insa cei care ma cunosc, au stiut c-am vorbit serios.

Radu, apreciez inca o data sinceritatea si durerea ta exprimata onest. Ai scris pe blog exact aceleasi lucruri pe care mi le-ai exprimat in fata si la berea cu pricina. Am dat atatea limbi cate incercari de-a aduna oameni faini la o bere am avut. Am cotizat moral la spalarea imaginii slugii oligarhului cu aceeasi dorinta de-a ne cunoaste intre noi si a rezolva (cand e cazul) problemele de salon.

Am atat de putine lucruri personale de impartit incat mi-as bea berea la fel de linistit si daca in stanga mea e Ciutacu, in dreapta e piticu, si daca Costin ma critica patern de la cealalta masa, iar mai tarziu apare si Greger.
Stiam ca risc si m-a durut undeva. La fel cum ma doare de micile divergente (nu vin-ca-vine-si-ala, daca-vine-ala-nu-vin-eu), sensibilitati si oripilari de fata mare. E buna berea intre noi, la fel de buna cum aceiasi noi am dori sa mai cunoastem si pe altii. Alti giboni, alti guvizi, alti papagali, alti ratoni.
Ne comportam uneori ca niste oameni inteligenti si dezvoltati cu o infrastructura emotionala specifica lumii a treia.

Asocierea mea cu lingaul doar google-ul meu interior o poate contoriza, la fel cum nu mi-am permis niciodata sa recomand cuiva culoarea perdelelor din propria casa. Am avut norocul sa ma misc in medii in care nimeni nu m-a scuipat intr-atat incat sa simt o durere pancreatica de-a fi contemporan la aceeasi masa. Sunt mai mult decat simplu blogger si o stiu atat de bine incat mi se rupe inima de asocierile conjuncturale care flutura prin mintile unora.
Mi-a facut placere si m-am bucurat ca Victor a aparut cu sotia lui la o bere, la un suc cu blogerii, ca Diana sau nihasa sau Andrei Rosca s-au simtit bine, c-a venit si Emi cu prietena lui, c-am mers apoi in gasca la Mc in Dristor.

Si-n deznodamant, cand Sobieski intra victorios in cetate, idealist cum sunt, am iluzia c-avem sansa de-a contura cateva din reflexele sanatoase ale comunitatii in care ceilalti care acum cresc in urma noastra vor avea norocul sa se ridice – e o fraza stilistic execrabila, insa ideea s-a inteles. Pentru ca, sa nu uiti, daca de pacatele tale te bucuri mai mult numai tu insuti, de zambetul si relaxarea ta se bucura si ceilalti.

Eu sunt istoria comunităţii mele

Dacă mulăm consecinţele fizicii cuantice pe modul în care ne raportăm etic la lume, ar trebui să nu facem mare distincţie între persoana proprie şi comunitatea din care facem parte. Dacă destinul nostru e cuprins în cel al comunităţii, al limbii din care facem parte, dacă se intersectează misterios cu spiritul locului, atunci ceilalţi sunt mai mult decât o abstracţie, mai mult decât un zgomot de fond mixat pe o orgă de jucărie.

Dacă măturăm zgura modernă în care limitele subiectului se opresc brusc la nivelul nasului şi al propriei voinţe de putere, obţinem o lume în care care eu port responsabilitatea bunăstării celorlalţi. Problema financiară a vecinului meu ar trebui să fie problema mea spirituală, povestea un rabin.

Dacă renunţăm la clişeele pozitiviste în care individul cutare trăieşte şi este influenţat de mediul cutare — şi euglena verde poate intra în această categorisire, observăm că mediul în care trăim nu e contextul internaţional pe care-l învăţăm la istorie înainte de izbucnirea războiului X, ci este locul geometric afectiv format din semenii noştri, este media emoţională a celorlalte chipuri umane.

Când corpul resimte o durere prea mare pentru a fi filtrată conştient, creierul transmite semnalul leşinului. În acelaşi mod, indivizii educaţi în trauma pozitivistă a modernităţii îşi abstractizează semenii pentru a nu se încărca de o responsabilitate ce depăşeşte perimetrul durerilor proprii.

md03.jpg

Durerea celuilalt e motiv de jenă, nevoia celui de lângă tine e cea care te bruiază în permanenţă, iar viaţa ta socială se reduce la o simplă activitate turistică printre poveştile trunchiate ale celorlalţi. Limita interesului propriu se opreşte la graniţa activităţilor de pe urma cărora reuşim să ne plătim chiria.
Viaţa noastră modernă e un pachet open source, nu trebuie plătit şi e rodul muncii unei comunităţi. Ceea ce uităm însă, este simplul fapt că problemele celorlalţi şi implicit problemele comunităţii din care facem parte vor configura întotdeauna umbra traseului nostru prin lume.

Deja prea blazaţi pentru a mai discerne impostura de adevărata poveste a nefericirilor care ne înconjoară, montaţi în acea neîncredere socială venită pe valul hermeneuticilor de suspiciune, nu ne rămâne decât să le urăm sănătate cu aceeaşi umbră de cinism şi inconştienţă cu care credem că istoria a început la poarta maternităţii în care ne-am născut.

md02.jpg

Individualismul acesta feroce — îl observ la colegii de generaţie — în virtutea căruia nimeni nu se gândeşte la tine şi nimeni nu te va ajuta vreodată, eludează simplul fapt că alţii dinaintea ta au gândit pentru ca tu acum să poţi să te gândeşti doar la gradul de comoditate al pernei tale.

E ca şi cum ai reproşa cuiva care şi-a pierdut averea agonisită o viaţă că Hasdeu citea în patru limbi la cinsprezece ani, e ca şi cum am avea iluzia că ne purtăm toate cauzele aparentei noastre bunăstări.

Eu sunt istoria familiei mele şi amintirea nepoţilor mei nu aminteşte decât de responsabilitatea cosmică pe care cândva omul şi-o asuma, responsabilitatea pentru semenii săi şi pentru universul pe care cu toţii îl împărţeau.
Acum, în timp ce unii împărtăşesc cu ceilalţi frumuseţea şi tragicul unei lumi, alţii îşi construiesc grupuri de interese şi priorităţi în propria inimă, ascunsă în debaraua unui viitor blurat.

Daca batul din fund ar fi fost mai scurt

tobogan.jpg

Exista un roi de repros retroactiv pe care il intalnesti din ce in ce mai des de parca toti ceilalti iti vor binele, de parca toti ceilalti sunt mai informati ca tine, de parca toti ceilalti traiesc in universul alternativ unde gesturile consumate pot fi derulate si reluate.

Orice achizitie, orice avans, orice schimbare e buna, insa nu multumeste in masura in care ne trezim dupa consumarea actului ca lucrurile ar fi putut sa fie mult mai bune daca:
– Daca mai puneai un milion, iti luai unul de 10 megapixeli
– Daca mai dai inca 50 de euro, iti gasesti unul bun cu 3 camere.
– Mai pui 2-300.000, mergem in partea cealalta si gasesti mai multe modele.
– Mai puneai 1.000 de euro si ti-ai fi luat un Clio.
– Daca nu te-ai fi grabit, ai fi pus mana si tu pe un gagiu mai fain

Bogatia modelelor imaginative cu privire la situatiile ipotetice pornite de la situatii trecute care s-au consumat tradeaza tendinta proprie de-a ne construi o lume pe masura neimplinirii noastre. Orice pas ai face, orice schimbare, orice achizitie va primi girul nemultumit al celorlalti de la inaltimea lui daca mai asteptai putin, daca mai puneai niste bani, stiam eu un magazin bun, daca nu l-ai fi iubit atat. Trecutul recent e atat de volatil incat parca se explica densitatea de analisti politici care nu doar analizeaza evenimentele trecute, ci si cele posibile. Daca motiunea ar fi fost votata, Basescu ar fi trebuit sa…

Incapacitatea de asumare a unor decizii luate pe baze incomplete (la urma urmei, toate deciziile reflecta incompletitudinea mecanismelor noastre de cunoastere) denota un soi de idealism a carui baza nu poate fi decat o dezorientare tipica pe care o avem cu totii. Dincolo de lipsa de criterii tari care ne calauzesc actiunile, genul asta de nemultumire retroactiva lasa la iveala una din racilele nationale, una din tentatiile de-a dezvolta universuri istorice alternative ce-ar dovedi calitatile si orgoliile noastre. Daca n-ar fi cazut Turtucaia, daca ar fi rezistat dictatului de la Viena, daca Hitler ar fi castigat razboiul, daca Ceausescu la un momentat, daca n-am fi pierdut la penalty in fata Suediei.

Daca as mai fi bagat inca vreo doua exemple, tabloul acestui articol ar fi fost mai complet.

Reprosul retroactiv face pereche buna cu nemultumirea inerenta unei decizii luate pe baza unor criterii slabe. Majoritatea cumparaturilor noastre sunt impulsive (chiar si atunci cand petrecem zile intregi pe site-uri de specialitate pentru a alege din zecile de modele), le facem jongland necesitatea cu afectiunea fata de un brand si imaginea produsului respectiv. De cele mai multe ori, important nu este sa detii un anumit lucru, ci sa fii vazut detinand acel lucru. E ca si cum te-ai afisa cu un top model spre invidia prietenilor tai, desi viata ta sexuala ramane la fel de mediocra.

Curajul de-a ne asuma propriile impulsuri si propriile prostii este un lux pe care inca nu l-am dobandit. Genul acesta de curaj se afla in stransa legatura cu timorarea unui prea acut simt al ridicolului. Ne ferim de ridicol ca si cum ar ultima reduta a stimei de sine, ca si cum daca batul ala din fund ar fi fost mai scurt, am fi mai fericiti.