Cu cat distanta dintre oameni este mai mare cu atat considerentele de imagine au mai multa importanta. Cum majoritatea oamenilor nu-i putem cataloga drept apropiati, pare fireasca preocuparea accentuata pentru imaginea proprie. Ceilalti sunt departe, nu le esti accesibil decat prin reprezentari filtrate in medii diverse.
Prima intrebare ar fi, de ce ne preocupa atat de mult imaginea de vreme ce eforturile noastre se indreapta catre un grup tinta simtit ca apropiat? Daca preocuparile mele sunt in domeniul picturii, nu prea ma intereseaza aprecierea unanima si sustinerea din partea muncitorilor de la Petrom Service, atata vreme cat colegii de breasla considera ca sunt un biet desenator.
A doua problema este modul cum ne imaginam pe Celalalt. Daca intr-o societatea traditionala, Celalat era un semen, era cineva asemanator si de cele mai multe ori demn de increderere, acum Celalalt se localizeaza intr-un departe si strategic concurential, deloc demn de incredere. Ceilalti nu mai sunt semeni, ci sunt jucatori concurenti pe aceeasi piata umana a povestilor si imaginilor vandute. Trecerea aceasta de la incredere la neincredere, de la aproape la departe s-a produs printr-o schimbare de imaginatie. (Voi scrie candva cum schimbarile de imaginatie preced schimbarile din civilizatie).
Astfel, calea exclusiva de a ajunge la Ceilalti a devenit imaginea. Imaginea propriei persoane si imaginea gesturilor tale. De vreme ce totul este filtrat si intermediat, pare fireasca preocuparea pe care o dezvoltam cu privire la coordonatele de reprezentare ale persoanei proprii. Acest gen de preocupare (care cere constientizarea unor minime reguli de PR) tradeaza lipsa de incredere pe care o avem in discernamantul celorlalti, lipsa de incredere pe care o avem in mijloacele de mediatizare de care suntem inconjurati. La urma urmei, tradeaza distanta dintre suflete.
Dincolo de toate insa, presupune dezamagirea morala pe care o avem fata de mersul lucrurilor in general: timpul se comprima, lumea pare din ce in ce mai grabita si atomizata, cercul in jurul individualitatii parca se strange intr-o camasa de forta, nimeni nu mai verifica, nimeni nu mai discerne intre adevar si neadevar. Preocuparea fata de imagine pare un demers venit dintr-o constatare dezamagita a lumii de azi ce ascunde totusi la antipozi un soi de idealism, o naivitate pe care o socoteam pierduta.
Idealismul consta in convingerea ca lumea se preocupa de noi si de gesturile noastre. Idealismul acesta ascunde convingerea religioasa (care e legitima) ca reprezentam un centru de interes. Ca Celorlalti daca nu le pasa de noi, cel putin asteapta povesti de la noi. Daca pana si Dumnezeu a facut ceva (a creat lumea) si a avut nevoie de cosmetizarea imaginii proprii prin scrierile biblice, cu atat mai mult avem nevoie noi de povestirea corecta a faptelor proprii. Daca Ceilalti sunt departe si nu mai sunt cei care sa povesteasca despre noi, atunci ne dedublam noi insine si povestim despre noi. Eu sunt cel care povesteste despre mine si in acelasi timp eu sunt cel despre care se povesteste.
In spatiul larg si friguros ramas liber prin in-departarea Celuilalt, ne jucam propria scenografie ce aminteste putin de masturbare: eu fac, eu imi imaginez, eu ma simt. Si? Si-atat!
Suntem niste singurateci-jucatori a caror miza a ramas tot ochiul Celuilalt, tot amintirea creata in memoria Celuilalt. Sunt Eu care te iubesc, esti Tu care conturezi iubirea noastra si sunt Ceilalti care rememoreaza si vor duce mai departe povestea noastra.
Astfel ne intoarcem la origini. Daca gesturile mele nu sunt arhetipale si incarcate de un sens ce depaseste istoria mea privata, se intorc impotriva mea. Daca fapta mea nu poate bate la poarta Celorlalti, se va intoarce si ma va bantui reprosandu-mi in permanenta ca n-am stiut sa le transform in poveste. Caci, daca cerurile sunt pustii, daca sufletele noastre nu vor invia, povestea din inima Celorlalti ne ramane singura alternativa la nemurire.
Imi plac formularile tale din ultima vreme, concluziile au inceput sa fie mai accesibile dpdv literar, ca de idei n-ai dus lipsa niciodata:-)
adica scrie mai putin ermetic mergand pe linia fina dintre profunzime si comercial.
lamaie, iti multumesc mult, am speranta ca cresc intr-un ritm minunat
Andrei, riscanta linia asta; as pune-o alaturi de dorinta mea de accesibilizare (in masura posibililui)
nu va mai luati de el! trebuie sa intelegem si noi, Ceilalti
…nu, aici sesizez o doza de temere si neancredere in fortele proprii si de-aici devierea spre comercial…
dragutza, iacata ce crede mintea mea destul de creatza.
problema imaginii de sine vine din necesitatea ta ca om de a te adapta mediului , societatii in care si pentru care traiesti. atata timp cat se va eticheta aparenta si nu esenta, atata vreme cat fontul va castiga in fata fondului nu ai de ales.
eu am mai vorbit treaba asta cu tine. si ti-o repet. toti etichetam pentru ca e uman. e uman sa te uiti la un aurolac si sa iti spui:”ia uite ce aurolac, sa ma feresc de el” si nu:”ce fel de persoana o fi? oare ii plac panselutzele?”
pe bune acuma, eu stiu ca e de cacat sa te iei dupa prima impresie sau sa etichetezi, si mai mult, e si incorect, dar cateodata poate cateodata instinctele iti zic bine sa te feresti sau sa te apropii de cineva pentru felul in care arata.
si cu toate ca ai dreptate in mare, gresesti inevitabil.
gandeste-te la o lume in care nimeni nu s-ar mai preocupa de cum arata. cum ar fii? iti zic eu: am fii din nou oamenii grotei. imbracamintea cade prima, ce draq ne mai trebuie tzoale daca tot nu ne pasa cum aratam. apoi muuuuuuuuulti dar multi nu s-ar mai spala, nu ca am sta noi foarte bine la capitolul spalat(vezi 104,385 si alte mijloace de transport)…si lista poate continua.
eu iti propun o abordare diferita a subiectului. hai sa nu ne mai plangem de cat de cacat e societatea si regulile ei. hai sa nu ne mai miram si sa ne intrebam filozofic :”dar de ce?” hai sa ne axam pe ce nu e de cacat. hai sa ne axam asupra persoanelor care vad dincolo de aparente(nu e SF) si care incearca sa cunoasca persoanele de langa ele inainte de a-si da cu parerea(fie ea buna sau rea).
pornesc pe aceasta cale o campanie de promovarea a cunoasterii inainte de a eticheta.
PS: ti-am zis doar ca esti ciu-ciuc si ca nu ai de ce sa iti pui probleme de imagine 😛
cu imens efort desclestez falcile si spun, printre dinti: in fine, parca nu e rau. parca, parca a inceput, asa, de departe, sa mearga…
cand ma uitam ce texte iti laudau copiii astia de pe-aici, inghetam. doamne, imi ziceam, oare toti sunt orbi sau ce-i cu ei? cum sa mai stii ce e bun daca-ti lauda asa ceva, cum sa nu te sminteasca?
acum, insa, parca incepe sa se aseze ceva
(mizeaza tot mai mult pe claritate si scurtime. acolo nu poti divaga, trebuie sa aiba sens, iti dai seama daca un text e gol sau face ceva, acolo-i turnesolul. in fine, daca esti lucid o stii si singur)
Buna ideea lu Sasha, dar exista o micutza problema. Daca ne axam DOAR pe cunosterea si gasirea “frumosului”, fara a mai lua in considerare “uratul”, s-ar putea sa nu mai stim cum arata “uratul”. Si doar stim ca cele 2 concepte exista doar intr-o relatie de dualitate exclusiva !
Asa ca io propun “cautarea frumosului si realizarea uratului de langa noi”. 😉
e okay sa punem etichete insa poate n-ar fi rau sa alegem unele care se pot dezlipi usor.
Ce cred eu? Nu cred ca ne trebuie neaprat o cosmetizare a imaginii. Cine ne place, ne place, cine nu sa fie sanatos. Nu cred ca trebuie sa iti faci prea multe probleme in privinta asta. Oricum, in general, oamenii nu sunt ceea ce par. Sa fim seriosi, toti purtam masti dintr-un motiv sau altul. Chestia asta e nativa, nu cred ca ne putem debarasa de ea.
Daca masca noastra place sau nu, e mai putin important. Intodeuna e mai important sa ne cunoastem pe noi, parerea celorlalti… e prea putin importanta. Daca eu stiu ca sunt un om bun/rau, e suficient. De ce trebuie sa stie toti sau sa imi spuna toti?
Sufletul tau se vede din felul in care scrii si cred ca asta este tot ceea ce conteaza. Restul e praf.
m, je pense que tu dois voir aussi la belle part 🙂
Oana, o masca nativa nu se mai cheama masca fiindca e parte din tine.
Nu asta am vrut sa spun, scuze daca asa s-a inteles. Am vrut sa spun ca e nativ faptul ca noi tot incercam sa ne punem masti. Ma gandeam ca inca de copii, atunci cand nu suntem acceptati sau ceva de genul, ne simtim marginalizati etc., automat ne gandim ca trebuie sa fim altfel pentru ca cei din jur sa ne accepte. Nu sunt coerenta, nu? Nu-i nimic Andrei, cand o sa-mi gasesc logica o sa-ti spun, pana atunci poti sa incerci sa iti dai seama. Acum sunt prea fericita ca sa-mi mai pese. Am scos 5 titluri intr-o zi. Nu e minunat? 🙂
Ba da. E bestial! 🙂
“Caci, daca cerurile sunt pustii, daca sufletele noastre nu vor invia, povestea din inima Celorlalti ne ramane singura alternativa la nemurire.”
concluzia e trista, dar fiind pana la urma doar o ipoteza eu zic ca inca mai putem spera 🙂
e de asemenea posibil sa nu prea stim ce sa facem cu nemurirea, devreme ce prea putin ne putem imagina nemuritori, asa ca e mai bine sa credem ca cerurile sunt fie pustii, fie cu portile inchise, fie nu raspund asteptarilor; ca sufletele desi nemuritoare pot muri si invia; ca suntem nemuritori doar creand o istorie.
suntem limitati din toate punctele de vedere pentru ca nu stim ce sa facem cu infinitul sau absolutul.
viata si permanenta inseamna din pacate (e greu de acceptat) transformare. iar inertia noastra nu ne va revela niciodata marile adevaruri, pentru ca ni le refuzam.
ne rezumam la un univers personal natang si poate intrucatva onanist pentru ca nu putem intelege ca frunza ne este si mama si tata si sora si copil, si noi suntem in acelasi timp si mama si tata si sora si copil (deci suntem frunza 🙂 ). nu prea putem intelege ca lumea nu a inceput cand ne-a batut doctorul sau moasa pe poponet si am urlat si nu se va sfarsi cand inima va inceta sa bata.
si atunci ne zbatem. viermuim. ne adaptam. “supravietuim”. agonizam. ne savuram depresiile.
penibile zbateri de a fi, daca nu in esenta, macar in aparenta
sorry, Gramo n-a reusit sa treaca de primul paragraf (oricat am insista, refuza cu obstinatie sa citeasca lucruri, atunci cand crede ca lucrurile respective s-ar fi putut spune mai simplu, mai scurt si mai limpede) 🙁
Si totusi, cat e de placut sentimentul, care-ti ia aerul si nu te lasa sa dormi,care-ti arde viscerele si te reconstruiste, care-ti inghite creierul si-ti desclesteaza imaginatia!
Si ne place sa ne invaluim in mister, ca sa nu descoperim in oglinda, eventualele conexiuni, care sa-l faca evanescent!
Si ne cautam mereu amnarul, ca sa-l supradimensionam!
Si si toti suntem in cautarea ei..
Pingback: Adrian Ciubotaru: filosofie pe blog | FocusBlog
Pingback: earthwalker » Blog Archive » batranii nostri tineri
…Oana..”Cine ne place, ne place, cine nu sa fie sanatos.” Nu esti singura care a spus asta…si nici ultima..Pentru mine este expresia evadarii din angoasa..Aceasta adaptare “atat de naturala” care decurge din insasi esenta noastra a dat gres…si nu o singura data…ai incercat sa fi tu,acel”tu” cu care credeai ca esti in cea mai profunda legatura..Adaptarea nu trebuia sa ridice probleme,trebuia sa fie “naturala”…Acest “trebuia sa fie” incepe sa te afecteaze si sa-ti macine interiorul..Dar nu e nimic prea grav(iti zici)sigur am gresit undeva..In aceasta incurajare da startul declinului.Analizezi mediul ,in care ai dreptul sa stai, incerci sa-l intelegi,sa iti dai seama cum ar vrea el sa fi..Crezi ca ai descoperit cheia succesului,si o apuci cu ambele maini…O alta incerare care este destinata esecului…
…Dar imaginea nu conteaza…Cine ma place,ma place asa cum sunt…
Esti deja singur….intr-o lume care te-a dezamagit..iar si iar..cerul este intr-adevar pustiu..pamantul este pustiu..iar tu te-ai adaptat perfect..
Nu mai ai intrebari de pus…te alaturi lor..nu ai de ales esti un animal politic care si-a cedat drepturile naturale si care nu ‘ar trebui’ sa doreasca redobandirea lor…
Pingback: Dragostea este cea mai practică poziţionare | Adrian Ciubotaru