Puterile nemăsurate ale vieţii

0 Flares 0 Flares ×

S-au revăzut la biroul lui de la Chicago după 42 de ani. Eliade şi Maitreyi. În discuţia pe care Maitreyi o povesteşte fragmentar în romanul ei, la un moment dat Eliade se lasă pe spate şi exclamă ceva de genul:
„Dacă ar cunoaşte pesimiştii puterile nemăsurate ale vieţii!…“

Îl vizitase fără să-l anunţe, iar după rafturile imense ale biroului, apăru deodată un bătrânel subţire care fusese cândva acel tânăr roşcat de care se îndrăgostise în tinereţea ei. Acel Mircea alături de care trăise o frumoasă poveste de dragoste.

Câţiva ani după aceea, Maitreyi scrie romanul Dragostea nu moare în care povestea se doreşte a fi prezentată fără înfloriturile din versiunea lui Eliade — de exemplu, n-a existat o legatură amoroasă. O poveste care pe alocuri poartă totuşi semnele dorinţei feminine de a recâştiga reputaţia din tinereţe.

Deşi romanul scris de Eliade în tinereţe este în mare parte literatură, povestea în sine a fost crezută şi — în ciuda dezminţirilor ei — blamată. O tânără indiancă culcându-se cu un european nu era un lucru bine privit în mediile tradiţionale şi artistice ale Indiei acelor vremuri.

Eliade a privit totul dintr-o altă perspectivă. Pierderea lui Maitreyi a semnificat pentru el pierderea Indiei istorice — din acest motiv nu s-a mai întors, iar izgonirea sa din ashram — unde se retrăsese după despărţire – a fost interpretată ca o poartă închisă către India spirituală în care dorea atât de mult să se integreze.

Diferenţa de perspectivă prin care doi participanţi la o iubire îşi privesc povestea nu este o noutate în istoria culturii sau în istoria firească a oricărei iubiri.
Povestea pe care a trăit-o Cioran alături de tânăra profesoară germană de filozofie este un alt exemplu în care el îşi imagina o dragoste carnală, iar ea îşi dorea mai degrabă o afinitate intelectuală.

Distanţa culturală pe care cei doi o străbat în dragostea lor este esenţială pentru crearea poveştii. Cu cât distanţa este mai mare, cu atât mitologia iubirii este mai pătrunzătoare. Spaţiul liber creat între cele două universuri personale găzduieşte din plin neînţelegerile, fanteziile şi fabulaţiile ulterioare — ingredientele necesare ale unei adevărate poveşti de dragoste.

Asemenea cazuri de iubire îşi găsesc împlinirea doar într-un plan simbolic în care fiecare îşi dispută nemurirea, o nuntă în cer la umbra unui crin în paradis.
Nemurirea — perpetuarea poveştii în timp, pulsarea ei eternă în spaţiul în care omenirea îşi păstrează legendele în faţa oricărui cataclism cosmic.

Fiecare dintre noi are probabil tatuată într-un spaţiu intim o poveste de dragoste. O legendă personală ce poate deveni un centru de greutate de unde identitatea noastră începe să se configureze.
Porţia de mitologie pe care viaţa ne-o rezervă cu dărnicie.

Unii şi-au trăit povestea, alţii urmează să şi-o trăiască, iar mulţi şi-o refuză. Sigur este doar faptul că ne este rezervată atâta iubire câtă putem duce, atâtea poveşti câtă imaginaţie avem. Atâtea amintiri frumoase, cât curaj de-a întinde braţele.
Nu poţi refuza pofta de viaţă a cuiva care a iubit, iubeşte şi crede că va iubi din nou.

La urma urmei, dragostea este forma cea mai accesibilă de evoluţie spirituală şi cea mai la îndemână cale de reconstrucţie interioară.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

22 thoughts on “Puterile nemăsurate ale vieţii

  1. Sabina

    acum nu ştiu dacă şi trebuie să inspire cineva-cuiva încredere printr-un blog.

    Dincolo de asta, apropo de romanul Maitreyiei povestea e doar dorită, personal părându-mi-se, după o privire de ansamblu mai degrabă un strigăt destul de dezminţire foarte disperat.

    Recomand pe tema aceasta, un volum de Zaharia Stancu – Ce mult te-am iubit. Oferă nişte informaţii destul de inedite în maniera sa originală asupra ultimului paragraf.

    Reply
  2. Luisa

    Cat de mult poti sa iubesti fara sa astepti ceva in schimb, cat poti sa renunti sa te iubeasca “numai pe tine”, cat poti sa nu uiti de Dumnezeu iubind un om – caci la inceput iti propusesei sa “evoluezi spiritual”…?
    Iubirea e ceva atat de maret – chiar daca ti se pare un loc comun sa spun asta. O vad ca pe o imensa catedrala la care avem de construit toata viata. O vad din ce in ce mai mult ca pe “ceva” care ne umple inimile intr-un mod liber si dupa legi numai de ea stiute. Uneori simt ca n-am atata putere sa exprin toata iubirea pe care o simt fata de toti oamenii, alteori stau langa “omul iubit” si simt ca sunt goala pe dinauntru. Unde e iubirea “mea” atunci? Ma tem ca oamenii sunt doar pretexte, si ca ea este, intradevar, doar Calea…
    (scuze ca m-a luat valul, dar nu m-am putut abtine… 🙂 )

    Reply
  3. barbaru

    just. continua .

    “Daca la urma urmei, dragostea este forma cea mai accesibila de evolutie spirituala, cea mai la indemana cale de reconstructie interioara, tu cat de mult poti iubi?”

    pai cred ca nu se poate masura .atunci cind esti in stare sa faci sacrificiul suprem pentru o iubire ,ce mai conteaza “cat”

    Reply
  4. Alexandra Ivan

    E uimitor de frumoasa insemnarea ta, Adrian. Mi-ai deschis apetitul pentru aripi intinse, pentru iubiri nerefuzate; m-ai facut sa-mi pun atat de sincer intrebarea “cat de mult pot iubi?”.

    Nesfarsit, imi place sa cred… pentru ca povestile minunate se repeta mereu, in forme atat de captivante, diferite…

    Iti multumesc, randurile tale mi-au adus aminte de doua carti pe care le iubesc si de placerea de-a fi indragostita de ideea de dragoste.

    All the best wishes…

    Reply
  5. Adrian Ciubotaru Post author

    Sabina, stiam ca romanul lui Z. Stancu e despre mama autorului, oricum pare interesant

    Luisa, da, pare intr-adevar Calea…

    barbaru (cum e vremea pe la Iasi?), normal ca nu se poate masura. Intrebarea e retorica si nu sugereazaa un raspuns cantitativ.

    Alexandra, iti multumesc si eu:)

    trafic dublu sau triplu, excit cititoare zilnic. I’ll kill you:)

    Reply
  6. Sabina

    Da, într-o anumită măsură. Dar toate formele de dragoste contribuie la evoluţia spirituală de care vorbeai, indiferent dacă vorbim de dragoste din punct de vedere erotic sau ne ducem până în sensul său platonic.

    Reply
  7. Atharva

    Daca nu am mai verbaliza atat de mult si nu am mai cantari pana si ultima adiere…ah! cat de bine ne-ar fi si cat de mult am mai trai pe pamant:)

    Reply
  8. Maria Barbu

    In mitologia noastra personala exista intr-adevar o iubire de exceptie. Ca ne-a facut fericiti sau nefericiti, nici nu are importanta, atat timp cat aceasta iubire ne-a modelat interior, dandu-ne un pattern pe care il vom folosi toata viata si care, inevitabil, ne influenteaza toate optiunile noastre ulterioare.

    Reply
  9. andreea

    am citit de mult povestea scrisa de maitreyi. si mai demult cea scrisa de eliade. ce am remarcat atunci a fost ca in cartea ei e multa poezie. lucrurile sint vazute altfel, de la un nivel diferit decit cel la care sint vazute in povestea lui eliade. nu mai jos, nici mai sus, dar totusi, unul diferit. ca doua lumi care nu s-au intilnit nicioadata. iar despre dragoste, cred ca fiecare din noi avem “dragosti” care inseamna ceva si “indragosteli” care pe moment pot parea la fel de puternice ca dragostile, dar in timp isi pierd semnificatia atit de tare incit e ca si cum nu ar fi fost. si doar atunci, dupa timp, ne putem da seama cit de reale au fost ele. in momentul prezent, o pasiune poate sa para la fel de puternica si de decisiva cum pare, privind inapoi, o dragoste adevarata. numai timpul le lasa pe unele sa arda in continuare si pe altele sa moara de ttot din inima si minte. cred eu…

    Reply
  10. Paula

    Da, se pare ca iubirea iti confera puteri nebanuite.Te transpune intr-o lume pe care probabil toti o cautam si in care ne-am dori pe veci cetateni.Articolul mi-a dat o stare de bine.Imi place mult Eliade.

    Reply
  11. Ligia

    “La urma urmei, dragostea este (…) cea mai la îndemână cale de reconstrucţie interioară.” – serios daca am vazut-o din perspectiva asta pana acum, desi e perfect evident. Hm. Mersi

    Reply
  12. Andreea Antonescu

    am citit Dragostea nu moare de Maitreyi Devi pe cand aveam 15-16 ani. nu mai tin minte daca mi-a placut. doi – trei ani mai tarziu, cand eram in clasa a 12-a si am avut-o la lecturi obligatorii, am citit Maitreyi de Mircea Eliade. tin minte ca m-a enervat.si nu o sa discut calitatea incontestabila a romanului. ci povestea in sine.
    in primul rand, m-a enervat pentru ca, amintindu-mi de Dragostea nu moare, am sesizat o diferenta importanta: Maitreyi nu pomeneste in cartea ei de vreo legatura de ordin sexual intre ea si Eliade si in momentul respectiv, mi-am dat seama ca ea a scris acea carte si pentru a se apara in fata povestii prezentate de Eliade si pentru a-si recastiga reputatia pierduta odata cu aparitia romanului Maitreyi.
    pentru mine, ca cititor si mai ales, ca femeie, nici macar nu are importanta care este adevarul. tocmai pentru ca stia foarte bine impactul dezvaluirii relatiei sexuale, Eliade nu ar fi trebuit sa relateze cele intamplate. povestind, totusi, a dat dovada, fie de imaturitate, fie ca nu a inteles cu adevarat cultura indiana.
    indiscretia in dragoste nu exista. e o contradictie in termeni. un barbat povestind cu emfaza despre povestile sale de amor, nu iubeste cu adevarat, ci doar isi exerseaza imaturitatea. e un pusti care traieste cu frustrarea ca nu simte profund niciodata. nici nu va reusi atata timp cat vorbeste mai mult decat face. discretia nu e un cuvant accesibil oricui. trebuie sa fii Barbat pentru a-i patrunde intelesul.
    in al doilea rand, romanul lui Eliade m-a enervat prin prisma deznodamantului. am inchis cartea si am avut senzatia ca n-am inteles nimic. de aceea, la ora de literatura, cand profesorul a intrebat “credeti ca Eliade a iubit-o pe Maitreyi?”, am raspuns NU. n-a iubit-o. mai degraba a fost fascinat de ea, de obiceirile ei, de traditiile ei, de poporul indian. Maitreyi a fost pentru el India de care era atat de fascinat, tocmai pentru ca isi dadea seama ca nu are ce cauta acolo.
    cred ca dragostea nu este suficienta pentru ca doi oameni sa ramana impreuna. cred ca pot aparea bariere sociale care bat dragostea si fenomenul iubirii nu se poate infaptui, pentru ca partenerii sau unul din parteneri nu poate trece peste acele bariere. dar nu cred in povesti de genul Romeo si Julieta. nu cred ca atunci cand doi oameni sunt absolut convinsi ca nu pot respira unul fara celalalt, apare un al treilea care le spune ca nu pot fi impreuna, iar ei se resemneaza.
    daca ar fi iubit-o, ar fi gasit o cale sa fie cu ea. dar el e fugit pentru ca i-a fost groaza de razboiul pe care avea sa-l infrunte.
    Maitreyi, in schimb, a dat totul. s-a maritat cu Eliade, conform traditiei ei: “ma leg de tine, pamantule, ca eu voi fi a lui Allen si a nimanui altcuiva. voi creste din el ca iarba din tine. si cum astepti tu ploaia, asa-i voi astepta eu venirea, si cum iti sunt tie razele, asa va fi trupul lui din mine. ma leg in fata ta ca unirea noastra va rodi, caci mi-e drag cu voia mea si tot raul, daca va fi, sa nu cada asupra lui, ci asupra-mi, caci eu l-am ales…”
    “be a man about it!” este expresia pe care orice reprezentat al sexului tare trebuie s-o aiba mereu in minte. barbatul adevarat este cel inzestrat cu puterea de a fi deasupra indoielilor, a temerilor nesustinute de argumente, a puseurilor de egoism exacerbat.
    spunea Alexandru Paleologu ca “in viata, poti sa fii un dobitoc sau poti sa te salvezi iubind pe cineva mai mult decat pe tine insuti”. Eliade nu s-a salvat.

    Reply
  13. Mihaela Feodorof/FEO

    N-am avut sansa sa am la lecturi suplimentare Maitreyi. Parintii mei facusera rost cu mari sacrificii de Istoria Credintelor si ideilor religioase si nu-mi interzisesera sa citesc nimic din biblioteca:) dar la 20 de ani am dat la Litere numai ca sa-l studiez pe Eliade. Asadar, multumesc Adrian pentru legatura facuta intre forta iubirii si povestea lor controversata.

    Reply
  14. Pingback: Anectode despre Mircea Eliade | Adrian Ciubotaru

Leave a Reply

Your email address will not be published.