Am început să iubesc naivitatea când o criză religioasă m-a dus la marginea supremei lucidităţi şi am simţit vântul îngheţat al neantului. Neant în care cerul e negru, existenţa e absurdă şi oamenii sunt nişte monade aruncate într-o dezordine deloc prestabilită.
Cândva în floarea adolescenţei citisem o carte – n-am să-i dau numele – ce m-a convins raţional, coerent şi pertinent că totul este fabricat: zeii, sensul, fiinţa. Nostalgia originilor ar fi foar o coordonată religioasă ce aminteşte de starea pre-natală, Dumnezeu este un pseudonim al Nimicului, iar omul este o un epifenomen al unor procese biologice.
Discontinuitatea între fiinţa umană şi celelalte mamifere este atât de vag argumentată în filozofie (posibil să nu deţin prin lectură şi meditaţie toate ramificaţiile şi sursele argumentului), încât îţi este imposibil să nu priveşti omul şi creaţiile sale de la o scară în care tot ce este uman este dust in the wind. O fiinţă oarecare dezvoltând câteva civilizaţii rudimentare pe o planetă situată la periferia unei galaxii. La periferia unei galaxii a fost atunci supra-tema unei crize adolescentine în care totul mi se părea lipsit de rost.
Când nimic nu are sens, dacă eşti sincer cu tine însuţi, vei observa că există un fond afectiv în sinea ta care se revoltă împotriva acestei percepţii. Acelaşi set de emoţii care anulează faptul că Pământul e rotund, care acceptă simbolistica de orientare stânga-dreaptă, sus-jos etc., care face diferenţa între banca pe care ai sărutat prima oară şi celelalte bănci din parc sau care tresaltă ori de câte ori păşeşti pe strada unde ai crescut.
Începusem să am insomnii, motivaţia gesturilor cotidiene mi-a scăzut, refuzam minima socializare cu membrii familiei, totul mi se părea străin, inclusiv propria figură în oglindă. M-am simţit atât de traumatizat încât defensiv începusem să devin un copil (am realizat acest lucru când am uitat sensul universal de infiletare a unui bec). Dacă aş fi dorit s-o iau de la capăt, ar fi trebuit să învăţ gesturile simple sub aura unui copil îmbătrânit de o rană. Am avut atunci norocul să pun mâna pe o carte de basme care, cel puţin pentru început, mi-a atenuat insomniile. Fondul arhetipal din care basmele sunt născute conţin candoarea şi tinereţea dezarmantă a primilor oameni, a primilor oameni conştienţi că sunt la început de drum, că sunt contemporanii unei dimineţi lungi şi frumoase.
Am început să sortez biblioteca de cărţile de basme, poveşti nemuritoare şi legende orientale. N-am putut cîţi nimic altceva că şi cum tentaculele mele interioare ar fi fost prea sensibile pentru altfel de lecturi, altfel de adevăruri şi deconstrucţii. La rigoare, fusesem un adolescent prea subţire clădit pentru a suporta nişte adevăruri şi lucidităţi cu care alţi oameni jonglează regulat. De atunci am păstrat ideea că fondul nostru emoţional direcţionează evoluţia noastră spirituală printre lecturi, experienţe şi alegeri destinale.
Sunt oameni care, deşi acceptă raţional anumite adevăruri, nu sunt pregătiţi emoţional pentru asumarea lor. E că şi cum ai găsi sub pomul de Crăciun Fiinţă şi Timp înfăşurată într-o fundiţă, având deasupra o cutie de bomboane.
Am citit câteva săptămâni doar basme şi poveşti până am început să simt dimineaţa propriei inimi, dimineaţa pe care o pierdusem angoasant prin lecturi aride şi proaste interpretări ale experienţelor proprii.
Mi-am recâştigat curajul propriilor iluzii printr-o terapeutică care infuzează de mii de ani dorinţă de sens şi candoare copiilor de pretutindeni. De atunci admir de o mie de ori oameni tineri ce au puterea de-a-şi permite propriile adevăruri reglate emoţional, de-a dezvolta propriile candori în detrimentul unei lucidităţi care dărămă totul în jur. Nu ştiu cât resentiment şi câtă durere ascunde un anumit tip de luciditate pe care-o observ în jurul meu, însă cu siguranţă bănuiesc câtă prospeţime şi bucurie ascund în ei cei care sunt mai tineri decât mulţi născuţi în urma lor.
Redobândirea unui anumit tip de privire asupra lumii este miza unei evoluţii spirituale pentru că de multe ori lumea ni se desfăşoară pe frecvenţa inimii cu care o privim.
din cand in cand imi vine sa zic despre cate un articol ca este “cel mai bun al tau”, dupa care “lovesti” din nou. Drept la inima a mers asta :-). Bravo
“Nu stiu cat resentiment si cata durere ascunde un anumit tip de luciditate ce-l observ in jurul meu, insa cu siguranta banuiesc cata prospetime si bucurie ascund in ei cei care (ma repet) sunt mai tineri decat multi nascuti in urma lor. ” G E N I A L 🙂
minunat
…frumoasa iesirea-remediu din “Criza adolescentului”… 🙂
Basme…imi asum responsabilitatea recomandarii…
Interesant, exista intr-adevar o criza a adolescentei. Adolescenta e o perioada speciala de dezvoltare a omului, cu modificari hormonale, emotionale etc. Problema e ca intr-adevar, exista o integrare a datelor “rece” si o integrare emotionala. In copilarie si la maturitate e mai usor sa realizezi integrarea emotionala decat in adolescenta, din motive hormonale, de dezvoltare a creierului. Apoi abundenta de date, de senzatii din aceasta perioada blocheaza sistemul normal de integrare. E prea mult, cum se spune, pentru un timp prea scurt.
Clar ca nu exista sens in viata omului, in viata in general, dar in perioada aceea, in care simti ca poti face orice, ca ai posibilitati nelimitate, aceasta idee e demolatoare. Apoi inveti sa traiesti cu aceasta idee, inveti sa traiesti din recompense psihologice mai mici sau mai mari, care nu au relevanta decat pentru tine. Poti sa fii sau nu constient de asta. Dar pentru asta iti trebuie timp, in care sa integrezi emotional idei cumplite.
Efectul povestilor e de fapt simplificarea lucrurilor, asa cum in copilarie, cand stii putine, lucrurile sunt simple, ti-e usor sa integrezi ceea ce stii. Emisiunile OTV, divertismentul ieftin din punct de vedere emotional si rational ofera aceeasi purificare, senzatia simplitatii lucrurilor din viata, care de fapt nu sunt deloc simple.
ASA E…
RETROSPECTIVA.. .
FELICITARI.
multumesc
as sugera sa pui niste tooltip-uri sau link-uri catre dex la cuvintele mai neuzuale pe care le folosesti, pentru a nu intrerupe continuitatea lecturii 🙂
umblu pe bloguri de-abia de vreo 6 luni, iar acum pot sa spun:
In sfarsit!…
talentat
e un articol frumos, simplu, elegant, asa cum n-am mai citit demult
Pingback: Tweets that mention Frecvenţa inimii naive | Adrian Ciubotaru -- Topsy.com
Ah, basmele si povestile, atat de gresit considerate ale copilariei. In perioada studiului pentru admiterea la facultate, cu ceva anisori in urma :P, singurele lecturi pe care le suportam erau exact povestile. Numai acolo imi puteam regasi echilibrul si numai ele erau in stare sa compenseze ariditatea vietii mele din acea perioada. Nu cred ca stiu nici acum un alt balsam mai bun. Cine nu stie sa se bucure de o carte de povesti, indiferent de varsta, este un om cu mult mai sarac. Prin urmare, pentru mine, inca de pe atunci, termenul de povesti pentru copii s-a simplificat, exista numai povesti – pentru noi toti 😉
🙂
Pingback: Să-mi onorez povestea… | Adrian Ciubotaru
Pingback: Credeţi în basme? | Adrian Ciubotaru
“Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” … povestea mea preferata.
Calul din poveste este tocmai aceasta dorinta arzatoare de a fi, zic eu. El te aduce inapoi la existenta limitata, dar numai pana la granita. El se intoarce in eternitatea Vietii. Minunat! Constiinta de A Fi este infailibila.
Adrian, esti o persoana deosebita! Rar …
[New Post] Mă simt mai tânăr decât mulţi născuţi în urma mea http://www.adrianciubotaru.ro/frecventa-…
O să fiu mai blândă.
Am trecut si eu prin experienta unei asemenea luciditati,si,ca si tine,imi pierdusem sensul si devenisem abulic.Pana la urma lumea noastra este asa cum ne-o facem noi,si numai noi alegem daca suntem constipati intr-un realism rigid sau ne jucam si zburdam nonsalant intr-o lume de basm!
Pingback: polimedia.us/fain