Un american pasionat de călătorii a scris un articol – pe care acum nu reuşesc să îl găsesc – unde a tras câteva concluzii în urma multor ani de umblat prin lume. Una din observaţiile sale era extrem de banală şi totuşi am reţinut-o dintr-un motiv foarte ciudat. Observaţia spunea că oamenii sunt peste tot la fel, indiferent de naţionalitate şi indiferent de cultură. Sunt toţi la fel în sensul că toţi visează să facă ceva, toţi iubesc şi, să întregim tabloul, toţi au problemele lor.

Am reţinut ideea datorită efortului de a ajunge la ea. Nu este nevoie să înconjori Pământul să îţi dai seama că oamenii sunt în general la fel, însă ideea parcă a câştigat în greutate datorită verificării ei la faţa locului.

Spun lucrurile aceastea deoarece azi, într-un moment de relaxare, mi-am dat seama că îmi place să privesc oamenii. Îmi place să-i privesc pentru că mi se pare o provocare să îmi imaginez – înainte de a-i cunoaşte, atunci când e cazul – cum sunt, cum gândesc, la ce visează, ce iubesc şi ce îi doare.

Indiferent de cât de succes sunt unii consideraţi, indiferent de cât de înstăriţi, în general, oamenii sunt la fel. Vei găsi zâmbete copilăroase, mici bucurii, dureri sau complicităţi, oriunde te uiţi în jurul tău. Faptul că oamenii sunt asemănători este un lucru încurajator: poţi lega cu oricine o poveste.

Poţi construi un pod în orice direcţie îţi doreşti şi poţi arunca o îmbrăţişare în oricare dintre cele patru vânturi. Vei găsi oameni care căutau aceste poduri şi aceste îmbrăţisări şi care la rândul lor scrutau orizontul în cautare de noi suflete.

Poate ideea este naivă şi prea generoasă, poate este prea banală, însă cu siguranţă merită verificată şi încercată ori de câte  ori întâlnim oameni.

Atât în mass media tradiționale, cât și pe bloguri s-a încetățenit o regulă tipic românească: dacă nu înjuri, nu ai coloana vertebrală. Trebuie să dovedești că ai curajul să fii agresiv pentru a arăta celorlalți ce persoană onestă și verticală ești.

Trebuie să îl înjuri pe Băsescu pentru a dovedi că nu ești omul lui, trebuie să vorbești urât un prieten pentru a arăta că nu ești influențabil și trebuie să trântești ceva de rău pentru a arăta că nu ești vândut.

Avem o tradiție atât de mare în umilință și lingușire încât publicul a căpătat o alergie la orice comportament… bun, la orice gest de admirație și simpatie. Am dat acum ceva timp un exemplu, însă cazurile abundă în jurul nostru.

Ultima modă din această tradiție sunt vacanțele. Mergi în vacanță și la orice hop începi să țipi isteric cât de rele sunt condițiile, cât de proaste sunt serviciile sau cum românii sunt așa și pe dincolo. Am impresia că oamenii pleacă în vacanțe doar pentru a fi îmbufnați și puși pe harță.

Am fost la mare într-un week-end aglomerat și m-am simțit minunat. Am avut alături câțiva prieteni, am găsit o plajă bună lângă Eforie Nord (plaja Azur) și am mâncat bine pe unde am fost. În rest, nu m-a înjurat nimeni și nu m-a călcat nimeni pe șlapi. Revenind în București și citind bloguri, m-am simțit prost simțindu-mă atât de bine la mare. Oamenii înjurau, erau nemulțumiți și se văitau de aceleași proaste condiții de pe litoralul românesc de care am tot auzit.

Îmi aduc aminte reportaje TV în care  Marea Neagră era prezentată ca un imens coș de gunoi și aveam impresia că, dacă intru în mare, o să capăt zeci de boli și voi înota între PET-uri. Ori de câte ori am încercat pe pielea mea, lucrurile n-au stat niciodată atât de rău.

La fel, toți înjură Vama Veche (o fi fost cândva mai bună decât acum, nu contest), însă ori de câte ori mă duc acolo, nu știu cum reușesc să mă simt bine atât pe plajă sau în apă, cât și la terase sau seara dansând în nisip.

Nu mă duc în vacanță să fiu criticul de serviciu și nu mă aștept ca Universul să-mi mulțumească fiecare toană. Plec în vacanță alături de prieteni și ei mă interesează mai mult decât chelnerii, cameristele sau meltenii de pe plajă. Plec să mă detensionez, iar nu să capăt noi motive de stres și noi motive de-a-mi activa clișeele.

Acum câțiva ani, într-un Blogtrip, am oprit la un restaurant lângă Deva să mâncăm. Eram în jur de 12 oameni, ne-am așezat la masă și am cerut un meniu. Nu mică ne-a fost mirarea când chelnerul a venit și ne-a adus… un meniu. Pentru toți. La același restaurant, am mai avut câteva probleme, însă toate s-au transformat în aventuri și prilej de-a râde cu lacrimi. Un serviciu prost nu a fost un capăt de lume, ci prilej de amintiri inedite pe care și acum le povestim râzând.

Desigur, sunt uneori faze care te indispun și care te fac să urli, însă nu cred că acestea constituie toată miza unei vacanțe sau a unui concediu. Nu știm să aerisim spațiul dintre nemulțumirile noastre (care sunt eterne) și bucuria unei călătorii care ar trebui să fie atât antrenantă, cât și liniștitoare.

Vacanțele proaste nu încep cu primul chelner care întârzie o comandă. Vacanțele proaste încep din problemele pe care le avem noi cu noi înșine.

sursă foto

O mare parte din inteligenţa pe care o deţinem este folosită pentru a critica şi a-i taxa pe alţii. O mare parte din inteligenţa pe care o deţinem este irosită în ironii, subtilităţi şi băşcălii. Spun toate acestea pentru că am impresia că România este plină de oameni subtili care nu fac nimic.

Înţeleg că am crescut cu ideea că ironia este semn de inteligenţă, însă uităm că autoironia este cu adevărat semnul maturităţii. Văd mulţi oameni glumeţi şi flexibili cu cei din jur, însă foarte serioşi şi rigizi când e vorba de o glumă despre ei înşişi.

Dacă e să aleg o trăsătură românească care îmi displace, băşcălia ar fi aceasta. Consider că băşcălia este de cele mai multe ori debuşeul oamenilor laşi şi consolarea celor care nu pun mâna, însă ştiu să facă mişto. Pierduţi între atâtea vitejii stilistice, cei mai mulţi dintre cei băşcălioşi uită să mai facă ceva.

Băşcălia este consolarea neputinţei de a schimba ceva.

Sunt oameni care lasă în urma lor doar prilejuri de a fi isteţi în orice ocazie. Dacă ne gândim bine, a face băşcălie de ceva, de orice este un lucru foarte uşor ţinând cont că trăim într-o lume imperfectă. E simplu, e la prima mână să faci mişto când peste tot ţi se oferă ocazia.

În multe cazuri, ironia este lenea de a schimba ceva, este doar oglindirea subtilă a unei situaţii care merită schimbată. Politicieni ironici, bloggeri care o dau cu boltă, mucaliţi şi băscălioşi, toţi mi se par că se înscriu în următoarea poveste tipic românească. Într-un sat, în urma înfundării şanţurilor, ţăranii se adună şi dezbat soluţiile şi propunerile pentru remedierea a situaţiei. După multe ore, concluzia este unanimă, nu se poate face nimic. Mai o glumă, mai o băşcălie şi ţăranii pleacă acasă după ce au aruncat chiştoacele în şantul deja înfundat.

Ce se pierde prin excesul de ironie este simplul fapt că, dacă vrei să schimbi ceva cu tot dinadinsul, ai cu cine.

Citisem undeva că, în ce priveşte stilul de viaţă, nu există mari diferenţe între cineva care are o avere estimată la 500 de milioane de euro şi cineva care are 800 de milioane. Sunt praguri în interiorul cărora, chiar dacă averea diferă, stilul de viaţă este asemănător.
Studiul citat mă trimite cu gândul la ideea că nu contează câţi bani ai. Mai important este stilul de viață pe care ți-l pot oferi acești bani.

De câte ori văd o domnișoară frumoasă în scaunul din dreapta al unei mașini scumpe, nu mă gândesc posesiunile materiale în sine, ci mai ales la senzația pe care acestea o oferă. Nu mă gândesc că femeile umblă numai după bani, ci mai ales umblă cu bărbaţi pentru care problema banilor nu mai există de mult timp.

Cred că multe femei ajung în jurul unor bărbați bogați mai puțin pentru averea acestora și mai mult pentru senzația pe care o oferă un bărbat care are alte provocări dincolo de supraviețuirea propriu-zisă.

Am cunoscut destui oameni cu bani și primul lucru care mi-a atras atenția este relaxarea pe care o transmit în jurul lor. Mai mult decât atât, oamenii cu bani sunt în general mai politicoși, mai optimiști, mai plini de umor şi mai încrezători în ei înşişi (câte calităţi pe care femeile le caută!) decât oamenii pentru care banii constituie încă o problemă. De exemplu, am observat cum de multe ori soferii unor mașini scumpe tind să fie mai politicoși în trafic decât posesorii de Logan.

Teoria mea este că femeile sunt atrase de oamenii cu bani în primul rând pentru că bărbații cu bani reușesc să fie mai fermecători decât cei sufocați de problemele lor materiale. Diferența o constituie faptul că unii se simt sufocați de aceste probleme dacă câștigă 500 de euro pe lună, iar alții simt aceeași încordare și nesiguranță chiar și dacă fac 10.000 de euro într-o lună.

Dincolo de acestea, a avea bani pentru mulți este o validare enormă. A avea bani înseamnă că ceea ce faci tu este apreciat, că eşti bun la ceea ce faci şi că oamenii îţi plătesc ideile (chiar ideea de a deschide un club de fiţe!). Nu e greu de intuit cum toate acestea îţi pot crea o încredere în sine şi o atitudine care – în ochii multor femei – este fermecătoare.

Dacă ai alte idei şi teorii cu privire la problemă, te rog nu ezita să vii cu completări, contraziceri sau alte exemple.

sursă foto

Duminică, la Histria, un dandy francez la vreo 50 de ani era revoltat că doamna cu biletele nu accepta euro în loc de RON pentru plata întrării.  M-am oferit să îi plătesc eu intrarea (14 RON), însă bineînțeles nu a acceptat. Se aștepta ca doamna să ia pur și simplu banii, să îi bage în buzunar și să îl lase să intre.

Într-un sfârşit, Bobby s-a oferit să îi schimbe cei 20 de euro, însă la finalul tranzacției francezul a punctat că el are încredere că primește banii la schimbul real cu aerul că este foarte posibil să fie totuși înșelat.

Mi-a plăcut că un francez în pragul pensiei care încă umbla după domnișoare și-a luat din timpul său să conducă până la Histria să vadă un sit arheologic, însă am rămas pe gânduri cu privire la modul său de abordare. Era convins că în România se pot fenta anumite reguli și a sărit în sus nemulțumit când s-a izbit de o doamnă care pur și simplu nu a vrut să ocolească o procedură. În plus, în urma schimbului valutar pe loc, a dat impresia că se așteaptă ca românii nu fie corecți în relație cu el.

Mi s-a părut un mod paradoxal de a vedea lucrurile: pe de o parte, își dorea să încalce o regulă când i-ar fi convenit (la ghișeul de bilete), iar pe de altă parte, nu i-ar fi convenit ca alţii să încalce o regulă care nu l-ar fi avantajat. Paradoxul e următorul: ca turist vestic, știi că în România regulile se pot încălca în favoarea ta, iar când regulile sunt încălcate în defavoarea ta, speri totuşi ca pierderea să nu fie atât de mare (dacă i-am fi dat 50 de RON pentru 20 de euro, n-ar fi falimentat).

Doamna de la bilete m-a făcut să mă simt mândru cu “Cum să fac așa ceva? Cum să iau banii și să-i bag în buzunar?” și m-a făcut să-i explic francezului că nu peste tot, în România, anumite reguli pot fi încălcate cu ajutorul unei bancnote pusă în buzunarul celuilalt.

sursă foto

Biz Social Media Camp a fost pentru mine o experiență aparte și nu pot fi decât recunoscător Revistei Biz că m-a invitat ca speaker. Mă bucur enorm că am petrecut un week-end printre oameni, idei și planuri de viitor pentru parcursul meu ca blogger.

Când am parte de interacțiuni de calitate, îmi dau seama cât de mult mi-au lipsit și câte șanse de a lega idei şi proiecte mi se oferă atunci când întâlnesc oameni cu care am puncte comune, cu care mă pot consulta și cu care pot dezvolta campanii și parteneriate. Mă refer la ceilalți colegi bloggeri, la agențiile interactive și la companiile şi brandurile mai mici sau mai mari.

Au fost câteva zile la munte în care am combinat distracția, cu procesul de învățare și oportunitatea de-a cunoaște oameni noi.

Pentru a fi corect față de cititori și ceilalți participanți și pentru că nu am avut o prezentare, am să expun pe scurt ideile despre care am vorbit în intervențiile mele, idei care au stârnit destule discuţii şi completări:

1. Bloggerii, agențiile și companiile ar trebuie să fie parteneri în construirea unor reputații. Am impresia că s-au ratat multe întâlniri între PR, comunicare, advertising, branduri mari și bloggeri, pierzându-se astfel șanse de a ne cunoaște, de a negocia campanii dincolo de componenta financiară și de învăța unii de la alții (transfer de know-how). Nu e o întâmplare deloc fericită că majoritatea agențiilor au învățat mai mult de la bloggeri decât au învățat bloggerii de la agenții.

2. Bloggerii ar trebuie să fie mai activi în dezvoltarea unor campanii online și am menționat aici faptul că bloggerii nu participă decât rareori la sesiuni de brainstorming. Mă refer și la partea de creație, însă mai ales la partea de strategie și implementare. Un blogger își cunoaște mai bine mediu, comunitatea, ritmul și tonul mesajelor sale și mai ales, un blogger cunoaște mecanismele prin care își poate activa și mobiliza propria audiență. Agențiile profită rareori de acest aspect și pierd șanse bune de a crește impactul unei campanii online.

3. În procesul menţionat mai sus bloggerul este ultima verigă în lanţul unei campanii. Acesta se află la capătul unui email primit cu propunerea de a participa la o campanie contra unui preţ. Negocierea are loc mai ales în privinţa aspectelor financiere şi mai puţin în direcţia know-how-ului pe care bloggerul îl poate oferi. Bloggerul îşi vinde nişte servicii care, în funcţie de context şi profilul campaniei, au mai mai mare sau mai puţin legătură cu traficul său. Paradigma împrumutată din media clasică (tiraj mare = venituri mari) începe să fie provocată.

4. Au fost companii care s-au întrebat cum se construieşte o reputaţie în Social Media. Răspunsul meu a fost că credibilitate are nevoie de o abordare holistă şi trebuie să existe – am dat exemplul BCR – o curea de transmisie în interiorul companiei între o campanie online şi experienţa pe care o are un client la ghişeu). Credibilitatea se construieşte atât online, cât şi offline.

5. Există un moment când un blogger ar trebui să înceapă să îşi construiască un brand personal dincolo de propriul trafic. Este un pas care poate separa amatorii de profesionişti şi, mai ales, este o mişcare care – pe termen lung – va da roade mari. Un blogger ar trebui să îşi “vândă” know-how-ul (consultanţa oferită, capacitatea de a dezvolta o idee pe care o poate prezenta unei agenţii sau unei companii), reputaţia de care se bucură şi conexiunile pe care le deţine.

6. Sunt mulţi bloggeri mari – de pe vremea când totul se vindea la kilogram – care au pierdut trenul reţelelor sociale. Mă gândesc la cei spatele subiectiv.ro, zoso.ro sau arhiblog.ro care, de exemplu, nu au o prezenţă activă pe Facebook şi nu îşi integrează campaniile online în orizontul larg oferit de celelalte reţele sociale.

7. Când piaţa se maturizează şi calitatea contentului creşte, devin din ce în ce mai importante intersecţiile sociale unele aşezat acest content. Un Share, un RT sau un Like pot oferi şanse extrem de mari de a viraliza un articol, un concurs sau o promoţie.

8. Am foarte mare încredere în Facebook sau Google+ pentru că sunt infrastructuri deja create, autostrăzi virtuale deja construite de care bloggerii sau companiile pot profita din plin. Este o perioadă haotică în ce priveşte campaniile pe Facebook, însă nu trebuie uitat că și blogurile au crescut în aceeaşi perioadă haotică care a avut drept rezultat creşterea veniturilor şi înmulţirea campaniior online.

Mulțumesc participanților și vorbitorilor din cadrul sesiunilor de la Biz Social Media Camp pentru că mi-au oferit tone de inspirație și mi-au reamintit că procesul de învățare nu se oprește nicioadată.

Recomandare: Ce aşteptări creează titulatura de blogger de top

O colecție de articole rezultate în urma acestui eveniment poate fi găsită pe manafu.ro.

Petrec week-end-ul la Pârâul Rece în cadrul Biz Social Media Camp alături de bloggeri, oameni din companii şi agenţii. Este eveniment în care se întâlnesc două lumi: de pe o parte avem industrii cu practici şi algoritmi deja consolidaţi (companiile şi agentiile) față în față cu o lume care încă îşi caută reflexele (Social Media, bloggerii).

Dimineaţă când am ajuns, m-am amuzat să primim nişte ecusoane imense – de mărime A5 – parcă făcute pe măsura orgoliilor unor bloggeri. În prima zi, discuțiile s-au încins repede după introducerile de rigoare. Semn că oamenii doresc să interacţioneze, să se lămurească, să îşi testeze ideile.

Dincolo de acestea, a fost o zi plină în care, pe lângă discuţiile serioase, ne-am relaxat cu cea mai nouă bere de la Bergenbier, am jucat tenis cu piciorul la fileu și am testat jacuzzi-ul din cameră.

Hashtagul unde pot fi urmărite conversaţiile de la acest eveniment este #bizsmscamp.

sursă foto