Sâmbătă, gândul de a face o ieșire de o zi la Sinaia s-a izbit de realitatea unui drum de 5 ore cu trenul. Am stat două ore în Câmpina, am urcat în alt tren, am mai stat o oră pe drum și într-un final de după-amiază am ajuns la destinație. Situația a avut motivele ei, însă au fost oameni care au schimbat trei trenuri pe o căldură sufocantă, au existat vagoane de clasa I fără aer condiționat, iar la vagonul restaurant – pentru a beneficia de răcoare – trebuia să faci consumație consistentă.

Senzația a fost atât de absurdă – cei de la CFR nu știau cât va dura întârzierea, înjurau și ei în gol – încât aveai impresia că ești filmat cu camera ascunsă. Situația a fost atât de absurdă încât nu cred că cineva a depus vreo plângere sau a cerut vreo despăgubire pe undeva.

Ajungând târziu și adaptându-ne situației, ne-am decis să petrecem o noapte în Sinaia și să revenim a doua zi  în București.

A doua zi, pe peron, cu 10 minute înainte de a veni trenul, în megafoanele gării, s-a anunțat o întârziere de 50 de minute. Anunțul a fost atât de simplu și de natural (fără nicio scuză pentru inconveniență), încât ți se crea impresia că timpul tău este infinit și nu valorează mare lucru. După ce ne-am deplasat la linia 4, acum a trebuit să revenim pe peron și să prindem loc la o terasă timp de o oră și un pic (50 de minute fuseseră aproximate cu mare generozitate).

Nu călătoresc des cu trenul, iar ultimele dăți n-am avut probleme, însă acum pus în situația de a oferi din timpul meu, mi-am dat seama cât de puțin valorează acesta în ochii celorlalți. În două zile, am oferit 5 ore din timpul meu fără ca eu să aleg acest lucru și fără mari ocazii de a alege cum să-mi petrec acest timp. Sunt 5 ore pe care nimeni nu mi le poate da înapoi, pe care nimeni nu mi le-a plătit și pe care nimeni nu le regretă.

Dacă privești tabloul mai larg, realizezi că în România ti se pune un preț ieftin pe timpul tău cu orice prilej. Cozile la ghișele, funcționarele care nu se grăbesc, cum alergi după stampile, după chitanțe, cum ești trimis să revii a doua zi, cum unii se bagă în fața ta la supermarket, cum unii întârzie, cum unii nu-și respectă deadline-urile.

În toate aceste situații, ceilalți (oamenii, sistemul, societatea) îți transmit că timpul tău nu valorează mare lucru. Ești în permanență pus în situația să nu dai doi bani pe tine (să nu pui mare preț pe timpul tău) pentru a nu exploda de nervi.

În realitate, acest timp care se scurge prin porii unei societăți prost organizate costă foarte mult chiar și dincolo de studiile care analizează pierderile economice cauzate de întârzierile din trafic și întârzierile de tot felul. Poți pierde o legătură (cu un alt tren sau cu avionul), îți pot da peste cap o ieșire, poți pierde o oportunitate și lista ar putea continua.

Se întâmplă lucruri atât de absurde, atât de strigătoare la cer în această țară, încât singura explicație ar fi una supra-realistă: suntem cu toții subiecții unui experiment filmat cu cameră ascunsă în care până și motivele experimentului întârzie să apară.

Notă: Citeşte şi prima parte a acestui articol.

Există – mă refer la medie, iar nu la extreme – o tendinţă de uniformizare între adolescenţii din ţările în curs de dezvoltare şi cei din ţările occidentale. Deşi trec prin sisteme de învăţământ diferite, asemănările pot fi observate începând de la vestimentaţie, comportamente, hobby-uri şi idealuri pănă gusturile muzicale, sporturile practicate şi dezinhibiţia afişată.

Între un adolescent de 14-18 ani din România şi un altul din Estonia, Belgia sau Spania diferenţele tind să se estompeze. Se mişcă în acelaşi univers simbolic, îşi permit cam aceleaşi lucruri, stau la fel de mult pe net şi ascultă cam aceeaşi muzică. De exemplu, la un concert Robbie Williams din Praga, nu poţi face diferenţă între cei veniţi din Cehia, Ungaria, Romania, Estonia sau Germania. Dacă eşti un artist internaţional, ai aceleaşi şanse să ţi se fredoneze melodiile indiferent dacă concertezi în Sofia, Madrid, Bucureşti sau Riga. Continue reading →

Notă: Articolul are două părţi, iar mai jos este publicată prima parte.

Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826 este prima carte unde poți înțelege șocul cultural pe care l-a trăit un boier muntean călătorind în Occident.
Dinicu Golescu căuta de fapt școli pentru cei patru fii săi, iar în călătoriile sale a văzut Clujul, Buda-Pesta, Viena, Geneva, Munchen, Milano, Veneția sau Verona.

La Viena este uimit de: Continue reading →

Am văzut de multe ori în jurul meu situaţii când cineva, nimerindu-se pe un trend ascendent, în scurt timp şi-a pierdut capul. A început să facă greşeli, să evalueze prost oamenii şi situaţiile, să devină arogant, iar într-un final să realizeze că succesul a fost o pălărie prea mare.

Vorbesc de aceste lucruri pentru că la rândul meu de multe ori mi-am pierdut capul. M-am trezit luat în braţe de un succes temporar (aveam să aflu mai târziu că nu durează la infinit) şi nu am ştiut ce să fac cu toată atenţia, cu toate oportunităţile, cu toate ofertele.

Îmi dau seama acum că este nevoie de multă forţă emoţională pentru a rezista tentaţiei centrifuge a succesului. Însă atunci când lucrurile îţi ies pe bandă rulantă, când planetele ţi se aliniază, când totul ţi se pare că se învârte în jurul tău, cazi într-un fel de exceptionalism care conţine două mari greşeli:

1. când lucrurile îţi merg bine, ai impresia că totul se datorează muncii şi calităţilor tale. Succesul pare o continuare firească a persoanei excepţionale care eşti. Îţi spui că de vreme ce eşti inteligent şi harnic e firesc ca, persistând în această direcţie, succesul să apară.

2. Când ai impresia că succesul ţi se datorează, realizezi că meriţi tot ce ţi se întâmplă, tot ce ai. De vreme ce succesul ţi se datorează, de vreme ce este meritul tău, este firesc să te gândeşti că tu ar trebui să te bucuri cel mai mult de beneficiile succesului propriu.

Căzut în această bulă a succesului, îți dobândești o nouă optică și începi să observi lucruri mai puțin plăcute: sunt destui oameni din jurul tău care beneficiază de succesul tău, întâlnești multe rezistențe sociale (vor fi destui oameni care nu se vor împăca cu ideea succesului tău, destui care te vor invidia), vezi cum oamenii care poate înainte te evitau, acum sunt mult mai amabili.

A te focusa pe aceste lucruri este greşeala pe care o fac toţi cei care cred că l-au prins pe Dumnezeu de picior. Când devii nemulțumit de aceste lucruri este primul indiciu că succesul tău este doar o bulă care în curând se va sparge.

De fapt, situația stă cu totul altfel:

Succesul este relativ: ce este pentru tine extrordinar, multora li se vor părea obişnuit.

Succesul nu ţi se datorează în totalitate. Nu întâmplător am spus nimerindu-se pe un trend ascendent. Când priveşti înapoi îţi dai seama cât de mult noroc ai avut, cât de mult te-au ajutat prietenii, când de favorabile îţi erau stelele. Când de uşor ar fi fost ca totul să nu se întâmple, iar Universul nu ar fi suferit cu nimic. Oamenii uită să fie recunoscători atunci când lucruri bune li se întâmplă.

Edison și Tesla erau la fel de geniali, însă unul a murit în plină glorie, iar altul a sfârșit sărac lipit pământului.

Cred din ce în ce mai mult că succesul este doar un accident în drumul către împlinirea viselor proprii. Dacă ai direcţia ta proprie, popularitatea devine secundară. Dacă ai visele tale pe care le urmezi no matter what, succesul devine doar un aperitiv (e bine să fie acolo, însă nu ține de foame).

De multe ori succesul aceasta facil după care aleargă majoritatea este la modul cel mai practic un impediment. Consumă timp și resurse, te îmbată cu apă rece, iar la final te scuipă în lada de gunoi. Seara, când îți pui capul pe pernă, nu contează nici interviurile pe care le-ai dat, nici emisiunile în care ai apărut, nici popularitatea ta online, nici femeile care ți-au zâmbit.

Un om nu începe să existe decât atunci când începe să parieze pe el însuși. Abia atunci capătă contur, abia atunci își iese din propria umbră, abia atunci este mai mult decât moștenirea genetică și decât influențele mediului său. Dincolo de acest schelet al moștenirilor și influențelor, tot ceea ce suntem este rezultatul propriilor noastre alegeri.

Vine o vreme când familia în care ai crescut nu mai constituie o explicație pentru situația ta actuală. Vine o vreme când complexele și frustrările se opresc la pragul de unde începe propria responsabilitate.

Pe drumul către propriile idealuri, pariez în fiecare moment ceea ce sunt pe ceea ce pot deveni. Mă întreb adeseori dacă am reușit să scot maximum din cutare situație, dacă am omis sau nu oportunități care mi s-au oferit, dacă am știu să descifrez corect sanșele de care m-am izbit și, din ce în ce mai accentuat, metafora pariului îmi vine în minte. E o proiecție, e un risc, este un joc de șanse, o aglomerare de sensuri moștenite sau inventate.

La jocul de whist, sunt oameni care joacă la 0 majoritatea mânilor. Este un pariu sigur și prudent, însă pe termen lung se dovedește o strategie păguboasă. A juca la sigur înseamnă lipsa de curaj de a forța faptele și împrejurările, înseamnă lipsa de creativitate de a scoate din puțin puțin mai mult. Când mă uit în jur la oamenii pe care îi admir, observ că aceștia nu au avut mai multe șanse decât restul, însă au reușit să scoată cel mai mult din cărțile primite.

Observ că marile destine aparțin acelor oameni care au luat cele mai riscante decizii. Să fiu înțeles, orice decizie este riscantă pentru că nu deții niciodată toate informațiile necesare pentru a face un pas sigur și rațional. În acel vid de date și certitudine, apare acel leap of faith despre care am vorbit.

Scriu aceste rânduri în mijlocul unor decizii pe care le iau în ciuda faptului că nu dețin cunosc toate variabilele, toate avantajele și dezavantajele. Doar cu ideea că, într-un fel sau altul, nicio îndrăzneală nu rămâne nerăsplătită.

Zilele trecute, un prieten în vizită era dezamăgit de multe lucruri din jurul lui, de mulți oameni din țara asta. Dez-amăgirea este bună atunci când constituie doar prima etapă, iar nu o fundătură. Eu îmi păstrez acel optimism rural pe care îl întâlneam în vacanțele de la țară. După ce eram întâmpinat pe drum cu de-al cui ești?, următoare întrebare era – de mult ori – unde te duci?.

Trăim în țara în care toți știm de-ai cui suntem și de unde venim (de aici reproșuri și atitudini inchizitoriale), însă am uitat să ne întrebăm unde ne ducem și cum anume dorim să pariem pe viitorul nostru.

Sunt mici lucruri care conturează plăcerea unei zile, mici gesturi care schimbă un chip şi mici întâmplări care îţi luminează gândurile.

Îmi place când găsesc liftul la parter.

Îmi place când metroul fix după ce-am ajuns pe peron.
Îmi place vara să citesc într-o cameră răcoroasă.

Îmi place duşul rece după un drum prin soare.

Îmi place când cineva mă sună doar să mă întrebe ce mai fac.

Îmi place înghetaţa sandwich.

Îmi place când am pe cine suna să plecăm mâine câteva zile din Bucureşti.
“Unde să mergem?”
“Oriunde, la munte, la Iaşi, la Târgovişte…”

Îmi plac dimineţile când mă trezesc păsările, iar nu bormaşinile.

Îmi plac serile când aud broaştele cântând.

Îmi plac după-amiezile când adorm citind.

Îmi place aerul după ploaie.

Îmi plac lunile mai şi iunie.

Îmi place să fiu luat în braţe când nu mă aştept.

Îmi place când fredonez o melodie şi apoi îi aud şi pe ceilalţi fredonând-o.

Îmi place să râd pănă mă doare spatele.

Articol inspirat de aici.

Există un anumit spirit în orașele din Ardeal pe care ți l-ai dori și în celelalte locuri din România. Când te duci la Sibiu din București simți că ai depăsit o graniță, o frontieră dincolo de care lucrurile dansează după alte ritmuri și în care oamenii – deși își vorbesc aceeași limbă – sunt cumva din alt aluat.

Nu idealizez, doar că mă descopăr acum, revenind de la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, că îmi este dor de anumiți oameni, de anumite locuri și anumite stări de spirit.

Am fost câteva zile martor la o victorie a artei, a performanței și a lucrului bine făcut. Am văzut voluntari japonezi care se ocupau de bilete, de făcut curat sau de împărțit flayere. Am văzut oameni care urcau un deal doar pentru a asculta muzică folk din Quebec, o sală plină la o piesă arabă, o artistă în cârje, cel mai frumos foc de artificii, mi-am revăzut o prietenă sibiancă după 6 ani, am participat la o petrecere unde cineva s-a descălţat şi a început să cânte cu pantofii.

Am văzut americani care cunoşteau Sibiul mai bine decât mine şi nemţi care comandau specialităţi româneşti, am văzut o artistă care s-a dat jos din avion după un zbor din Canada pentru a urca direct pe scenă, am văzut oameni respirând şi transpirând de dragul artei lor.

Le-am văzut pe Miruna şi Nebuloasa fascinate după un spectacol şi vibrând de bucuria descoperirii a ceva nou. Am văzut-o pe Ruxa îmbinând utilul cu plăcutul, pe Raul – în spatele trabucurilor sale – când simpatic, când antipatic. Pe Cristina cum se eschiva de la party-uri sau pe Negrea in deplinătatea fițelor sale.

Am revăzut-o pe Cristina, aceeași voluntară interesată de managementul cultural și pe Carina, timișoreanca care se ocupă de Agenția de Vise. L-am văzut pe Tudor și zeu pe scenă, uman la masă cu noi și sper să-l prind și vulnerabil pe o scenă de teatru.

Am revăzut și am cunoscut oameni, am aflat povești și am primit câteva lecții în cadrul unui festival care s-a înscris pe harta mea afectivă a lucrurilor bune din această țară.

Foto: Alexandru Negrea