Nu știu dacă există studii în această direcție, însă sunt convins că obosim mai repede atunci când nu facem nimic. Există o uzură atât psihică, cât și fizică atunci când lenevim, atunci când ne plictisim și, mai ales, atunci când nu ne simțim utili.

Accentuez ultimul punct pentru că mi se pare că cel mai mare argument împotriva lenei este sentimentul acut de inutilitate. Nu poți să lenevești și în același timp să fii mulțumit de tine decât dacă te amăgești singur ca un campion.

Deși pare ciudat, lenea este mai costisitoare decât munca. Când ești leneș consumi mai multe resurse decât atunci când muncești și nu este întâmplător faptul că oamenii leneși sunt în permanență obosiți și lipsiți de chef.

Că lenea este rea nu este greu de acceptat, problema apare atunci când e vorba de muncă. De exemplu, unii oameni muncesc pentru un job, alții muncesc pentru o carieră și deja apar mari diferențe în modul cum este percepută munca. Când lucrezi pentru alții, când nu-ți place ce faci este firească nevoia de a rupe ușa la sfârșitul programului. În schimb, când vrei o carieră, când ești motivat de un vis, ziua ți se pare prea scurtă pentru oportunitățile care ți se oferă, pentru cât de multe ai vrea să faci.

Apreciez oamenii care își adoră munca, oamenii care pun suflet în tot ce fac, atunci când muncesc sau atunci când sunt în vacanță. Îi apreciez pentru că îmi dau seama că oportunitățile apar atunci când muncești (suna ciudat, nu-i așa?) pentru pasiunea ta.
Nu este întâmplător că oportunitățile, ideile cele mai bune și toate șansele de a evolua apar atunci când motivația de a munci vine din interior și nu este impusă din afară.

Întrebarea de final ar fi următoarea: dacă ai avea o sumă mare de bani în bancă, ai mai simți nevoia să muncești?

Pun mare preț pe contul meu de Facebook. Postez în fiecare zi, interacțiunile sunt mai multe și mai bune decât pe twitter sau pe blog, primesc idei și aflu de oameni interesanți. Deși am ajuns în urmă cu câteva luni la numărul maxim de prieteni, am mari ezitări în ce privește migrarea către pagina de Facebook, însă nu despre acest lucru vreau să vorbesc acum.

Am petrecut mult timp filtrând prietenii, căutându-i și acceptându-i în lista mea. Am șters cu timpul brandurile care aveau un cont personal, pe cei care nu foloseau un nume real, cei fără poză de profil sau cei care spamau (prin invitațiile repetate la evenimente, prin concursurile de Like-uri, prin mesaje irelevante pentru propriile interese) sau oameni din PR care deveniseră simpli emitățori de mesaje pentru clienții cu care lucrau. Îmi place să interacționez cu oameni, nu cu funcții.

Pentru a ajuta procesul de selecție și pentru a afla lucruri despre mine și cei care mă adăugau, în ultimii doi ani (până acum câteva luni), aproape oricine îmi dădea add primea mesajul următor: Continue reading →

Îmi place să mă joc la fel cum peștelui îi place apa. Îmi plac provocările și competițiile și cred că jocul este cea mai la îndemână activitate prin care te poți bucura de faptul ciudat de a fi în viață.

Joc fotbal și tenis cu piciorul, îmi place șahul și mima, nu refuz o partidă de cărți, table sau o zbenguială în jurul unei mese de ping pong, o alergare după comori sau o bătaie cu apă în parc. Ceva ar trebuie să se schimbe dramatic în sensibilitate mea pentru ca aceste activități să mi se pară plictisitoare.

Dincolo de recompensa imediată (te simți fantastic!), jocul este un bun prilej de a mă cunoaște și de a mă testa pe mine însumi. Aflu cum mă port câștigând sau cum mă repliez după ce pierd. Îmi dau seama când nu sunt concentrat, când mă bucur prematur, când cad într-o pasă în care nimic nu-mi iese, când pariez totul pe o situație sau când joc imprudent tocmai atunci când nu risc nimic.

Dincolo de aventura cu propriul sine, jocul este un bun prilej de a-l cunoaște pe celălalt. Îi vezi stilul de joc, îi vezi jubilarea sau frustrarea, egoismul sau altruismul (atunci când e un joc în echipă), rezistența psihică sau renunțarea, stăpânirea de sine sau oftica. Poți cunoaște un om în mijlocul unui joc mult mai bine decât dacă ați ieși la o bere.

Nu e de mirare că multe negocieri la nivel înalt se fac pe terenul de golf unde poți afla multe lucruri despre partenerul sau adversarul tău. Nu e de mirare că jocurile sunt folosite intensiv în team building și în tot felul de sesiuni de training. Bineînțeles că și animalele se joacă, își testează calitățile și se perfecționează jucându-se, însă doar în cazul oamenilor jocul a devenit cel mai la îndemână instrument de cunoaștere.

Dincolo de toate acestea, jocul este cel mai simplu prilej de a cunoaște un străin și de a crea o legătură. Este acea încredere care suspendă suspiciunile firești și creează o lume în care toți sunt egali și dansează după același ritm.

Când e vorba să nu facă nimic, oamenii nu ezită să-și găsească tot felul de scuze, unele slabe, iar altele cu parfum de credibilitate. Când e vorba să se justifice, mulți nu ezită să scoată la înaintare orice motiv găsit în trecutul sau în prezentul lor.

E bine să ai un job din care să-ți plătești facturile, însă nu e bine ca jobul să-ți justifice acreala, dezamăgirea sau lipsa de orientare. E o situație des întâlnită ca cineva să se scuze că nu a făcut aia sau aialaltă pentru că are un job, pentru că nu are timp, pentru că se întoarce obosit acasă.
“Știi, eu am job, n-am timp de…”
O slujbă devine foarte ușor un scut care ascunde lenea și înfrângerea.

Dincolo de job, copiii sunt o scuză la fel de des întâlnită, iar situația poate deveni și mai gravă în acest caz. Dincolo de scuza de a nu face nimic, copiii sunt folosiți frecvent ca justificare pentru a face lucruri mai puțin demne. A avea copii este pentru mulți o cale liberă de a fi lacomi și zgârciți, de a se neglija și de a fi total indiferenți la ceilalți din jur.
Nu trebuie să cauți mult pentru a vedea cum cineva înșeală și calcă pe cei din jur doar pentru că are copii acasă și trebuie să mănânce și ei ceva.

Aceleași lucruri care pot lucra pentru binele nostru (un job și niște copii pot fi trambuline către o viață împlinită), aceleași condiții ne pot înfunda făcându-ne să ne mișcăm prin viață cu niște ghiulele agătațe de picioare.

Dacă analizez cu sinceritate lucrurile din viața mea, observ că totul se reduce la mine însumi, la deciziile proprii și la asumarea lor. Nu pot imputa nimănui că m-a frânat. Dacă mă simt obosit și înfrânt, nici jobul și nici copiii nu mă vor salva de propriile responsabilități.

La fel cum nu poți da vina pe mediu sau pe proprii părinți că te-au crescut cum te-au crescut, vine o vreme când toate scuzele expiră și rămâi singur cu tine însuți și o mare oglindă unde poți privi cu jenă sau cu mândrie.

PS: Poza mi-a plăcut, nu are legătură directă cu articolul.

Acum ceva vreme, când am fost la Monday’s, cineva a întrebat cum îți dai seama că ești pasionat de un lucru. Printre alte motive, răspunsul a fost simplu: când faci ceea ce faci şi atunci când nu eşti plătit, îţi dai seama că pui pasiune, realizezi că eşti fidel ţie însuţi.

M-am gândit în primul rând la mine, la proiectele mele şi la blogul meu. Îmi place să scriu și îmi place să mă implic. Am blogul de mai bine de 5 ani și-mi place la nebunie blogging-ul. Dacă pe parcurs am început să câștig și bani din blogging, a fost cu atât mai bine, însă aș scrie (și scriu!) și atunci când nu sunt plătit.

Mă regăsesc în ce a scris Alex, nu simt nevoia să mă deconectez pentru că îmi place ceea ce fac și nu simt povara conectării. Dacă ar fi să aleg între vacanțe și provocări, aleg din start provocările. Ele mă fac să mă simt viu, ele mă fac să evoluez.

Banii sunt buni și sunt cu atât mai buni atunci când vin în mijlocul unei pasiuni, atunci când îi primești făcând ceea ce-ți place. Este unul dintre acele teste autentice ale pasiunii tale: indiferent dacă câștigi sau nu bani, tu îţi urmezi propria pasiune.

Banii te strică atunci când ești plătit pentru ceea ce nu-ți place să faci, atunci când ești constrâns să te schimbi pentru a-i câștiga. Atunci când pui suflet în ceea ce faci, devine un lucru firesc să câștigi bani din pasiunile tale. Ai senzația că ești recompensat doar pentru că ești tu însuți şi îţi urmezi propriile vise, iar această recompensă face toată relaxarea din lume.

Când sunt milioane de oameni care nu trăiesc din pasiunile lor, nu poţi decât să te simţi norocos şi recunoscător pentru şansa de a face ceea ce–ţi place şi a câştiga bani din asta.

E o situație atât de des întâlnită încât am impresia că e o lege în toată firea: în multe întâmplări actuale sunt pus în fața unor conflicte din trecutul meu. Conflicte care nu au fost rezolvate, temeri care nu au fost înfruntate și care acum reapar în prezentul meu ca o provocare.

Îmi vin în minte acele filme în care eroul rezolvă situația de la final depășindu-și un complex, o vinovăție sau o angoasă din propriul său trecut. Dacă îi este frică de apă, e aproape sigur că ultima bătălie va fi în apă. Dacă a rănit pe cineva, în mod sigur prezentul va oferi o şansă de răscumpărare a păcatelor trecut.

Nu este greu să observi cum în mijlocul multor situații decisive reapare o teamă din copilărie, un complex care te macină de ani de zile sau o frustrare care îți tot dă bătăi de cap. Este ca și cum propriul trecut bântuie prezentul pentru a-ți încerca temerile și capacitatea de a merge înainte.
Este ca și cum nu ai putea ieși pe ușă până nu deschizi ușa de la dulap. Poate vei reuși să ieși din cameră, însă amintirea acelui dulap îți va îngreuna cu siguranţă pașii.

Orice victorie a prezentului conține în același timp o rezolvare a unei situații din trecut.

Această situație mi-a creat de multe ori intuiția că viața este un imens mecanism de învățare. De ce ți-e frică, nu scapi traduce o probă inițiatică cu rol de învățare. Un trecut nerezolvat începe să bântuie, este fantomatic și devine anti-viață.

Dacă am scris cândva despre capacitatea de confirmare a trecutului, cum se mulează pe orice stare de spirit din prezent, aceste rânduri sunt despre antagonismul pe care un trecut îl poate reprezenta, despre piedicile și frânele care zac în copilăria și în adolescența noastră.
Orice fantomă care te urmărește se hrănește din temerile şi laşităţile propriului trecut. Este ca şi cum fiecare demon poartă o parte din propriul nostru chip.

Soluția este prezentă în toate miturile, în toate basmele și în toate filmele: înfruntarea trecutului, rezolvarea propriilor conflicte și transformarea lor în pedale de accelerație la finalul unui proces de acceptare a propriei persoane, cu bine şi cu rele.

Se spune că atunci când ești deprimat prinde bine să oferi ceva, să dai un cadou sau să ajuți pur și simplu. Există ceva în logica darului care ne amintește că încă mai avem forța de a oferi, că încă mai avem resurse pe care le putem împărtăși cu ceilalţi.

Cu alte cuvinte, pentru o simți gustul unei mici victorii este suficient să dăruiești.

În cartea Jertfă și răscumpărare a Părintelui Galeriu am găsit cea mai simplă expunere a unei dialectici care trece prin jertfă și prin dăruire, ajungând într-un final la răscumpărare și la libertate. Pe scurt, în mijlocul oricărui sacrificiu există o capacitate de dăruire care răscumpără, care eliberează.

E un algoritm simplu, prezent în multe tradiții spirituale, care nu contrazice cu nimic o percepție de bun simț pe care o avem cu toții. Dincolo de bunele intenții, a dărui denotă putere şi transmite ideea unui prea-plin care se revarsă. Generozitatea este, fără îndoială, cel mai curat indicator al puterii.

Ideea mi se pare inspirată dintr-un motiv și mai simplu: conține șansa fiecăruia de a-și regla stima de sine prin gesturi mici, la îndemână. E suficient să cauți puțin în jurul și interiorul tău pentru a găsi ceva de oferit celorlalți și deja ai obținut prima victorie.

În orice dar aşezăm ceva din sufletul nostru în spiritul unui sacrificiu de sine care – în loc să ne împuţineze – sfârşeşte într-o împlinire de sine. Astfel avem prima victorie, o victorie mică, dar care valorează cât acel prim pas de la începutul drumului de 1.000 de km.

O parte din măreţia fiinţei umane este cuprinsă în vulnerabilitatea de a avea în permanenţă nevoie de victorii, însă în spaţiul acestei vulnerabilităţi ne construim ca oameni, găsim sens vieţii noastre şi, la urma urmei, iubim.

Oamenii buni pe care îi cunosc constituie pentru mine tot atâtea argumente pentru a nu pleca din România. Aceştia sunt de găsit oriunde, indiferent de profesie sau de vârstă şi indiferent de oraşul de unde provin. Zilele trecute am fost la Lecturi Urbane Mediaş unde am găsit atât oameni şi cărţi, cât şi tot atâtea motive de optimism.

Mi-am promis în această an să călătoresc prin ţară şi să cunosc pe acei oameni minunaţi care fac Lecturi Urbane în oraşele proprii şi mă bucur că am avut norocul să încep acest turneu afectiv cu oraşul Mediaş. Nu am putut rezista invitaţiei Danielei Toma – responsabilă de medias.orasulciteste.ro şi-mi promisesem să mă duc indiferent de vreme şi de programul aglomerat din ultimele săptămâni.

Am coborât în gară simţind frigul şi ploaia rece care ne-au însoţit în următoarele ore. Evenimentul – programat iniţiat în parcul din Piata Ferdinand – a avut loc într-un pub unde ne-am adunat printre mese, cărţi şi adolescenţi, copii şi părinţi.

Am cunoscut câţiva oameni minunaţi, am stat la poveşti cu un domn care mi-a inspirat câteva articole, am ascultat o tănâră domnişoară recitând Luceafărul, m-am bucurat să văd interes pentru carte şi printre tinerii rătăciţi la celelalte mese şi mi-am promis să revin în acest frumos oraş.

A doua zi, dimineaţa, ne-am pierdut plimbându-ne printre străduţele misterioase şi clădirile vechi purtând amintirea oamenilor cunoscuţi şi a poveştilor aflate într-un oraş în care am călcat pentru prima oară şi pe care nu-l voi ocoli în excursiile viitoare.

Foto: Geanina Balea

P.S.: Am savurat mâncare chinezească în inima Ardealului la Restaurant Zen.