Avem o alergie atât de mare la lingușeală încât nimeni nu mai îndrăznește să-și manifeste admirația de teamă să nu fie taxat.

Când trecutul poartă mai multe înfrângeri decât victorii, relaxarea se estompează şi apare agresivitatea pe care o observăm cu toții în jurul nostru. La televizor, în presă, în privirile oamenilor de pe stradă sau din metrou. E o tensiune în aer încât uneori cel mai mic gest poate electrocuta orice situație.

Moștenirea unui trecut înfrânt este valabilă atât pentru o națiune, cât și în cazul fiecăruia dintre noi. Oamenii sunt agresivi atunci când nu au motive de mândrie pentru trecutul propriu, atunci când se zbat pentru un prezent decent și atunci când viitorul nu oferă prea multe perspective.

Românii sunt agresivi pentru că au fost taxati atunci când au coborât garda și pentru că multe situații se rezolvă în urma unei atitudini mai dure. “Până nu intri în ei, nu obții nimic”, “Trebuie să te enervezi ca să fii băgat în seamă”, “Trebuie să țipi ca să se rezolve ceva” sunt doar exemple.

Când ai impresia că toți se calcă în picioare, nu-ți rămâne decât să iei inițiativa și să calci tu primul în picioare pe ceilalți.
Când ai puține motive de mândrie, te simți foarte ușor călcat în picioare și devii alergic la orice urmă de relaxare, încredere și admirație.

În mijlocul aceste amprente stilistice, a admira este o atitudine moale care denotă slăbiciune și este imediat ridiculizată. Doar naivii admiră, cei realiști știu că în spatele oricăruia sunt interese egoiste și fiecare urmărește ceva. De la neîncredere la agresivitate nu este decât un pas pe care majoritatea românilor nu ezită să îl facă.

Când te simți înfrânt, nu ai nici forța și nici motivele pentru a admira.
Când te simți înfrânt, devii suspicios și confunzi ușor admirația cu lingușeala.

Totuși, admirația este asociată succesului în ambele sensuri. Ea creează și întreține succesul. În plus, admirăm oameni de succes și observăm că oamenii de succes sunt cei care au curajul să își riște primii admirația.

Nu ai avut niciodată impresia că valorile oamenilor sunt un alt nume pentru propriile lor angoase? Că oamenii îşi aleg doar acele principii care nu îi obligă la riscuri, că mulţi dintre noi ne alegem acele valori care nu ne scot din zona noastră de confort?

Nu este de mirare ca oamenii să caute siguranţă şi confort, însă sunt uimit de cât de multe lucruri nedemne pot face oamenii doar pentru a nu fi expuşi, doar pentru a nu ieşi din zona de confort, doar pentru a se agăţa de adăposturi iluzorii.
Adăposturile iluzorii pot fi atât oamenii cu care ne-am obişnuit, cât şi ideile (judecăţile sau prejudecăţile) cărora le-au luat mult timp să se aşeze în noi înşine. Oamenii şi ideile cu care ne înconjurăm poartă la urma urmei chipul şi asemănarea noastră.

Ș-am ieșit în câmp râzând mi se pare unul dintre cele mai frumoase versuri eminesciene. Este unul dintre preferatele mele nu doar pentru multiplele interpretări, cât şi pentru exprimarea unei situaţii fundamentale ale condiţiei umane. A ieşi în câmp înseamnă a ieşi din zona de confort oferită de pădurea copilăriei, înseamnă a renunţa la un adăpost, iar a face acest lucru râzând constituie eroismul situaţiei.

Dincolo de căutarea confortului, oamenii au dorit întotdeauna să iasă din adăposturi, să îşi probeze fricile, să îşi consume curiozităţile. Rasa umană a evoluat tocmai datorită acelor oameni care au îndrăznit să iasă din peşteri, care au riscat dincolo de propriile temeri şi propriile siguranţe.

Fiecare deţine o parte din soluţie. A ieşi în câmp – unde este vânt şi unde poţi fi văzut şi atacat din toate unghiurile – este un gest pe care îl repetăm vrând-nevrând zilnic atunci când ne ridicăm dintr-un pat şi confortabil, când mergem la muncă, când ne expunem intemperiilor unei zile, când lasăm distruse zidurile dintre noi şi ceilalţi. Singura diferenţă este că unii fac toate acestea râzând, în timp ce unii îşi transformă zona de confort în propria colivie.

Dincolo de activitățile tradiționale de Paște, mi-am luat timp pentru a termina o carte extraordinară. Văzusem Hotel Rwanda, însă povestea adevărată care a inspirat filmul – An Ordinary Man scrisă de Paul Rusesabagina – mi-a luminat aceste sărbători.

Nu știi ce să admiri mai întâi: modestia unui om care nu se consideră erou (“I was a hotel manager doing his job”, repetă adeseori în carte), meditațiile sale fără parfum moralist în urma genocidului din Rwanda, scriitura savuroasă sau modelul pe care acest om îl lasă în urmă pentru generațiile viitoare.

Paul Rusesabagina a adăpostit 1.268 de oameni timp de două luni în hotelul la care era manager folosindu-și relațiile, determinarea și cuvintele pentru a le salva viețile în contextul unui genocid în care aproximativ 800.000 de oameni au fost măcelăriți într-o 100 de zile. Adică în jur de 5 vieți pe minut. Paul a salvat 1.268 de vieți, adică echivalentul a patru ore din cele 100 de zile ale genocidului în urma căruia un milion de copii au rămas fără părinți (enfants du mauvais souvenir).

Într-o țară cât patru județe, numită uneori Elveția Africii pentru caracterul sau liniștit, aproape un milion de oameni au fost omorâți (pe motive etnice) în câteva luni. Totul sub privirile unui misiuni militare ONU staționate în Rwanda, totul sub lupa mediatică a mass mediei internaționale și totul în indiferența marilor puteri care au ezitat să întervină.

Genocidul a durat din aprilie până în iulie 1994, mulți dintre arhitecții săi au fost judecați și condamnați, Paul s-a mutat într-un final cu familia sa în Belgia (unde trăiește și acum), iar Rwanda a fost împânzită de monumente sub deviza Never Again. Multe din problemele care au dat naștere atrocităților nu s-au rezolvat şi mai este un drum lung de parcurs.

Citind această carte, am fost martorul la încăpăţânarea cu care cineva a crezut în oameni, deşi avea destule dovezi care îi indicau contrariul. Dovezi privind răutatea celor din jur găsim cu uşurinţă şi de multe ori ne complacem să credem că sunt singura realitate, însă, dincolo de aparenţe și contexte, rămâne credința în oameni, singura care poate duce lucrurile mai departe.

Una din lecțiile aceste cărți este ideea că atunci când îți pierzi credința în oameni, îți pierzi propria umanitate, iar aceasta este o valoare care trebuie probată în fiecare zi.

People are never completely good or completely evil. And in order to fight evil you sometimes have to keep evil people in your orbit. Even the worst among them have their soft side, and if you can find and play with that part of them you can accomplish a great deal of good. In a era of extremism you can never afford to be an extremist yourself.

Facts are almost irrelevant to most people. We make a decision based on emotion and the justify them later with whatever fact we can scrounge up in our defense. […] “Reason” is usually an afterthought, nothing more that a cover story for the feelings inside.

The individual’s most potent weapon is a stubborn belief in the triumph of common decency.

Whoever does not talk to his father never knows what his grandfather said.

Even the best of us can be slaves to our self-regard.

There is a saying in Rwanda: “Every man has a secret corner of his mind that nobody will ever know.”

Human beings were designed to live sanely and sanity always returns.

“Happiness, too, is inevitable.” (Albert Camus)

La ultima ediție de Lecturi Urbane la metrou din această primăvară m-am gândit la un mic experiment. Am așezat o carte pe un scaun gol și, deși eram curios ce se va întâmpla cu ea, n-am stat să o păzesc. Am citit însă la Cristina Mitu povestea care a ieșit de aici:

A trecut o statie, apoi iarasi una….am ajuns la Dristor. In timp ce asteptam ca metroul sa o urneasca, o carte a fost lasata pe scaunul liber din dreapta mea. Citește întreaga poveste

Foto: Ella Zegrean

Am participat recent la o dezbatere inițiată de No Abuse despre violența domestică și mi-a rămas în minte intervenția unei doamne politician despre rețeaua de complicități în care toți ne mișcăm. Ideea era simplă: suntem cu toții complici – implicit responsabili – prin tot felul de atitudini și viziuni la o anumită mentalitate, la o anumită stare de spirit.

Deși exemplu se referea la dezbaterea în sine (la faptul că multe femei agresate nu depun plângere, la faptul că vecinii nu cheamă poliția ori de câte ori este scandal, la faptul violența nu este doar fizică, ci și verbală, emoțională și poate lua forme extrem de subtile – “Îmi vine să te strâng de gât” – și aparent inofensive, la faptul că nu există programe coerente de reabilitare și tot așa), cu toate acestea ideea poate fi extinsă în mai multe direcții.

Când o treime dintre adolescenții români cred că era mai bine pe timpul comunismului, este imposibil să nu te gândeşti la o complicitatea celorlalţi. Atât a părinților şi profesorilor, cât și a mass media. Este vorba de adolescenți care nu au experimentat în mod direct acei ani, însă au preluat din jurul lor anumite idei și nostalgii întreținute de ceilalți.

În mod cert, avem nevoie de legi bune, avem nevoie de măsuri coercitive și de un cadru legal care poate încuraja anumite comportamente sănătoase, însă până la legi ne mânăncă mentalitatea care este rezultatul participării atât a celui care aruncă pe jos o hârtie, cât și a celui care plantează un copac.

În filmul Gentleman’s Agreement (1947), unui jurnalist – însărcinat să scrie despre antisemitism – îi vine ideea să se prezinte celorlalţi drept evreu pentru a trăi pe viu situaţia şi a înțelege mai bine mecanismele problemei. O scenă definitorie este  atunci când un prieten de-al său, evreu, a dorit să se mute într-o anumită zonă, iar altcineva i-a explicat imposibilitatea dorinţei sale: în acea zonă, există o înţelegere între domni pentru a nu primi pe niciun evreu drept vecin.

Privită sub aspectul macro, mentalitatea dintr-o societate este creată de mii de asemenea înţelegeri între domni, de mii de complicităţi care perpetuează idei şi comportamente. Idei şi comportamente pe care chiar dacă nu le agreăm, le susţinem în mod indirect prin lipsa de implicare şi pasivitate.

Există un bun simţ dăunător care ne spune că nu trebuie să deranjăm lucrurile chiar şi atunci când nu ne convin. Există o parte păcătoasă a educaţiei noastre care ne învaţă că maturizarea este direct proporţională cu respectarea regulilor şi convenienţelor chiar şi atunci când simţim că acestea sunt greşite.

A doua idee auzită de la o altă doamnă politician – îmi plac evenimentele de unde plec cu idei – este aceea că orice societate este ca o echipă, iar o dată cu complicităţile noastre apar şi responsabilităţile fiecăruia. Echipa care poate schimba o lege, de exemplu, este formată atât din politicieni, cât şi din mass media şi societatea civilă. Ca parte din această echipă, înţelegi mai bine – la urma urmei – că schimbarea este produsă din îngrijorările şi implicarea fiecăruia dintre noi.

Primesc uneori mesaje atât de pline de ură încât ar trebui să cred că simpla mea existență este deranjantă. E firesc să nu par simpatic tuturor, am ca orice om defectele și aroganțele mele, însă ardoarea cu care unii doresc să-mi comunice antipatia lor îmi spune că problema nu este la mine, ci la ei înșiși.

Am și eu, din nou, ca orice om, antipatiile și preferințele mele, însă nu încerc să investesc prea mult timp și atenție în această direcție. Aș deveni total neproductiv dacă m-aș focusa pe oamenii care nu-mi plac și încerc să nu-mi risipesc timpul pe activități și gânduri care nu numai că nu m-ar ajuta, dar mi-ar și dăuna.

Sunt totuși oameni atât de “generoşi” cu timpul lor încât şi-l oferă fără nicio reținere criticând, înjurând și invidiind pe alții sub protecția anonimatului. Îmi dau seama că omul este o ființă complexă și nu este exagerat să îți imaginezi că același invidid care îți poate sparge capul cu o bâtă de baseball după un incident în trafic, aceeași persoană vine acasă și-și ia în brațe soția și fiica cea mică, însă nu pot înțelege pe cineva care își ia din propriul timp să scrie un comentariu sau un e-mail doar pentru a-și transmite propria furie și neputință.

Sunt convins că cineva care se comportă abject pe internet poate fi o persoană decentă în viața de zi cu zi, însă nu pot prețui o opinie care e transmisă fără argumente, într-un stil agresiv și resentimentar.

Îmi administrez propriul spațiui virtual (blogul și conturile pe rețelele sociale) după propriile principii și îmi vine greu să accept pe cineva care îmi intră în casă plin de noroi și începe să arunce cu înjurii. E o lipsă de respect atât față de timpul meu, cât și al celuilalt.

Am împrumutat din viețile oamenilor pe care îi admir ideea că mult din ceea ce mi se întâmplă constituie o iniţiere cu un mic mesaj scris pe spate. Un eşec, o boală, o despărţire sau un nou proiect. Uneori mişcări deloc întâmplătoare ale unor plăci tectonice, iar alteori amintiri recurente ale aceluiaşi eveniment.

Mulţi ani am avut coşmarul că trebuie să dau din nou bacalaureatul, deşi experienţa în sine n-a fost traumatizantă. Simţeam totuşi că evenimentul a constituit un prag, o trecere de la o viaţă veche la una nouă. Nu este un accident că în faţa unor praguri îmi aduc aminte de experienţa unor încercări anterioare.

Diferite praguri ale vieţii pot devin etape în drumul unor iniţieri. Diverse întâmplări – unele situate la mare distanţă în timp – devin coerente atunci când sunt puse în schema unei iniţieri. Cât am rămas, cât am crescut în urma lor?

Mi-e imposibil să-mi privesc viaţa fără să nu mi-o imaginez ca o iniţiere. Altcumva mi-ar fi greu să găsesc sens în toate neîmplinirile, în toate imperfecţiunile şi defectele. Trebuie să însemne ceva că n-am dus cutare lucru până la căpat sau că n-am început alt lucru. Trebuie să fie un sens în spatele nestatorniciei pe care mi-o reproşez în multe aspecte ale vieţii. La fel cum, trebuie să fie un sens încrifrat în temerile şi angoasele care îmi poartă chipul.

Aceste praguri, aceste întâmplări răsfirate pot deveni iniţieri şi pot contura acel spaţiu initim numit for interior. Propria casă intimă, propriul ghid şi propriul demon.

Știu cu câtă rezervă și cu cât orgoliu este privit orice text motivațional, la fel cum știu că oamenii “inteligenți” nu citesc Coelho tocmai pentru că este plin de teme motivaționale și reciclează idei din mitologia universală.

Există o reținere automată când ceilalți ne spun ce și cum să facem pentru că presupunem (de multe ori în mod corect) că noi înșine știm cel mai bine de ce avem nevoie, la fel cum avem o alergie faţă de reţete (fă aia şi aia şi te vei mântui!).

M-am apucat să citesc literatură self-help din curiozitate (să văd cu ce se mănâncă), iar cu timpul, dincolo de toată maculatura inspirațională, am început să găsesc idei cu care rezonez. The Secret este în mod categoric exagerat, însă am observat că atunci când îți dorești cu ardoare un lucru (însemnând să lucrezi în numele acestei dorinţe), sunt foarte mari șansele să ţi se întâmple. E un tipar care se repetă atât de des, încât dacă duci ideea mai departe, poți ajunge uşor la intuiția că Universul chiar îţi recompensează eforturile.

Multe elemente din această literatură self-help pot fi găsite în basmele, poveștile şi miturile de pretutindeni. Eroi care îşi urmează visul, personaje care luptă pentru misiunea lor, prinţi care pleacă de acasă pe drumul care parcă se conturează cu fiecare pas.

Am fost învăţaţi totuşi că viaţa nu este ca în basme (de parcă în basme totul e roz, de parcă eroul nu face sacrificii sau nu suferă). În plus, multe din ideile acestea optimiste sunt promovate de o literatură de duzină cu parfum american care îndeplineşte toate motivele pentru a fi circumspecţi.

Mai multe decât atât, piaţa e plină de şarlatani care se folosesc de dezorientarea multora pentru a câştiga un ban, de tot felul de antreprenori şi traineri care îţi repetă că ai nevoie de pasiune pentru a avea succes, că trebuie să crezi  în tine cu orice preţ, iar toate acestea într-o ţară care parcă priveşte cu suspiciune orice succes.
Pentru a da apă la moară acestor reţineri, urmăriţi acest filmuleţ şi vă veţi cruci cât de prost poate fi plasată încrederea în sine la unii oameni!

Există o competiţie între poveştile de succes şi cele triste şi urmărim la fel de mult victoriile, cât şi dezastrele pentru că ambele situaţii conţin lecţii utile pentru condiţia umană. Uneori de ce ţi-e frică nu scapi, iar alteori eşti blestemat să ţi se îndeplinească dorinţele.

Vreau să închei cu un citat care îmi este foarte drag:
“Pluteşte drept înainte, şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala“. (Regina Isabel a Spaniei către Cristofor Columb)

*Titlul acestui articol este inspirat dintr-o replică din Fight Club