Nu trebuie să asculți mult timp un om de succes (un scriitor, un actor, un antreprenor sau chiar un politician) pentru a ajunge la unul dintre numitorii comuni ai succesului: sacrificiile făcute pentru carieră, pentru împlinirea propriului vis. Un alt punct comun al acestor povești de succes este că sacrificiile ajung să fie scăldate de o lumină caldă atunci când se vorbește despre satisfacțiile obținute, despre mulțumirea de a fi rămas fidel sieși și pasiunea de a munci pentru împlinirea propriilor idealuri. Continue reading →

Am de multe ori impresia – verificată în nenumărate situații – că cei de lângă noi nu duc lipsă de idei bune. Această veste este îmbucurătoare atât pentru stima de sine a fiecăruia, cât și pentru piața de idei existentă în jurul nostru. E suficient să întrebi în stânga și în dreapta și cu siguranță obții câteva idei bune.

Lucrul mai puțin îmbucurător este faptul că foarte puțini oameni sunt dornici să lupte pentru aceste idei, sunt capabili să și le asume. România este o țară bogată în idei bune şi săracă în oameni dornici să lupte pentru ele. La final, observăm că ideile care ajung să fie puse în practică nu sunt cele mai bune dintre cele mai bune, sunt pur şi simplu acelea care au fost împinse în față de oamenii cei mai motivați.

Fără cineva care să se lupte în numele ei, o idee bună rămâne suspendată în spațiul lucrurilor care ar putea să se întâmple, băltește în aria posibilităților neîmplinite fără șansa de a produce o schimbare în viețile celorlalți.

În multe organizații care se respectă, în cadrul sesiunilor de brainstorming, ideile bune care au câștig de cauză sunt cele care au puterea de convingere împrumutată din entuziasmul celor care le-au emis. O idee bună care nu este împinsă în față cu pasiunea aferentă punerii ei în practică devine o idee proastă care nu animă pe nimeni. Dacă tu însuți nu te lupți pentru propria idee, nu te poți aștepta de la ceilalți să o crediteze drept o idee bună.

Astfel, dincolo de ingredientul necesar al unei idei bune (găsirea unei soluții, rezolvarea unei probleme), este nevoie de pasiune, entuziasm și convingere. Piața de idei nu este constituită din suma acestora, ci din competiția pasiunilor și a poveștilor din spatele ideilor, din cursa oamenilor pasionați de a le pune în practică.

Calea de la o ideea ta la convingerea mea trece prin pasiunea pe care reuşeşti să o așezi la temelia ideii.

Sunt câteva fragmente absolut admirabile în capitolul “Zeul și regilia greacă” din Istoria ideilor și credințelor religioase pe care le recitesc ori de de câte ori doresc să mă lămuresc sau să îmi readuc aminte de “beatitudinea de a exista, de a participa la spontaneitatea vieții”.

Aceasta este lecția lui Homer: să trăiești, total, dar nobil, în prezent.[…] Deoarece zeii l-au obligat să nu trecacă dincolo de limitele sale, omul a sfârșit prin a realiza perfecțiunea și, plecând de aici, sacralitatea condiției umane. Altfel spus, el a redescoperit și a desăvârșit sensul religios al “bucuriei de a trăi”, valorea sacramentală a experienței erotice și a frumuseții corpului, funcția religioasă a oricărei petreceri colective organizate – procesiuni, jocuri, dansuri, cântece, competiții sportive, spectacole, banchete etc.

[…] Dar mai ales valorizarea religioasă a prezentului merită subliniată. Simplul fapt de a exista, de a trăi în timp, poate avea o dimensiune religioasă. Ea nu este întotdeauna evidentă, pentru că sacralitatea este, întrucâtva, “camuflată” în imediat, în “natural” și în cotidian.”Bucuria de a trăi” descoperită de greci nu este o plăcere de tip profan: ea revelează beatitudinea de a exista, de a participa – chiar și la modul fugar – la spontaneitatea vieții și maiestatea lumii. Ca și atâția altii de dinaintea lor și de după ei, grecii au învățat că cel mai sigur mijloc de a te sustrage timpului este acela de a explora comorile, de nebănuit la prima vedere, ale clipei trăite.

Această idee îmi este dragă din mai multe motive. O dată pentru că reprezintă o posibilă soluție la lipsa transcendenței (sau cel puțin la imposibilitatea cunoașterii ei – vezi agnosticii). În al doilea rând, această idee este atrăgătoare pentru că include o intuiție cu care jonglăm cu toții chiar dacă nu întotdeauna o conștientizăm: însuși faptul de a trăi constituie o valoare care responsabilizează.

Nu putem trata oricum faptul de a fi aici și acum. Viața noastră – atât prin unicitatea ei, cât mai ales prin efemeritatea ei – nu este ceva de neglijat, contituie o miză şi o perfecţiune în sine. Faptul că prezența mea e trecătoare aici și acum predispune la o mai mare mobilizare către a-mi actualiza posibilitățile, a-mi încerca limitele și a face trecerea proprie cât mai onorabilă.

Dincolo de toate acestea, responsabilitatea faptului de a fi în viaţă trebuie întâmpinată cu bucurie. Uneori am impresia că orice viziune asupra vieţii care nu include această bucurie nu merită luată în seamă. Viaţa este tragică, însă dincolo de acest tragic există o multitudine de sensuri camuflate în viaţa de zi cu zi, ascunse atât în durerile, cât mai ales în bucuriile noastre.

E fascinant cât de frumos se schimbă cineva care se simte iubit și apreciat. Cum imediat parcă îi cresc aripi, cum aerul din jurul său se schimbă, cum  începe parcă să emane alte nuanțe și culori.

Dincolo de această fascinație, nu încetez să fiu uimit de toate lucrurile care se întâmplă atunci când creditezi pe cineva (atât profesional, cât și afectiv). Cum apare o încredere în forțele proprii, cum se construiește o poveste, cum renaște un om.

Cred că încrederea este mediul natural al fiecăruia dintre noi și avem nevoie să fim crezuți, să ni se încredințeze speranțe și așteptări, să avem încredere la rândul nostru.

Această situație este magică pentru că se află dincolo de orice lege a recompensei. Trebui să avem încredere în ceilalți, chiar dacă aceasta nu este tot timpul meritată. La fel, avem nevoie să fim creditați mai mult decât merităm, mai mult în virtutea viitorului (care este deschis) decât pe bazele trecutului (care este de cele mai multe ori închis).

Un lider care te impulsioneaza să crești doar pentru că spațiul așteptărilor sale este generos și încurajator, o iubită care te face să vrei să fii mai bun doar prin privirea pe care o aruncă asupra ta, un părinte care vede mai degrabă îndemânarea decât stângăcia copilului.

Aud deseori cum cineva spune cu o oarecare mândrie “nu mă cunoști” sau, și mai rău, către o audiență mai largă, “nu mă cunoașteți”. Mândria este desigur defensivă și transmite atât disconfortul ignorării propriei persoane, cât și dorința de lămurire (“știi, eu sunt mai multe decât atât, eu nu sunt așa”).

Dincolo de acestea, situația nu este deloc flatantă și nu ar trebui să stârnească mândrie. Dacă cei cărora te adresezi nu te cunosc, sunt foarte mari șansele ca tu însuți să nu fi fost în stare să te comunici în mod autentic și, mai mult, e foarte posibil să te adresezi unui public nepotrivit (neinteresat de preocupările tale sau total confuz de ceea ce reușești să transmiți).

Desigur, există o cantitate legitimă de  “nu mă cunoști” în fiecare din noi, iar această situație conturează propria izolare și, de multe ori, intimitatea propriei persoane. Există o distanță din oficiu între noi și ceilalți, însă nu aceasta mă interesează.

Mai interesantă este lupta prin care fiecare dintre noi dorim să micșorăm această distanță. Această străduință mi se pare una dintre motivațiile cele puternice: dorința de a-l întâlni pe celălalt, apetitul fiecăruia de a construi poduri către cei din jurul nostru.

A fi om înseamnă a fi în permanență pregătit de o îmbrățișare, de o întâlnire, de o privire. “Nu mă cunoști” exprimă starea tristă în care privirile celorlalți nu pătrund în zone întregi din sufletul tău. Probabil nu întâmplător una din regulile de aur ale morale este exprimată prin capacitatea fiecăruia de a se purta când este singur ca și cum ar fi privit și, invers, de a se purta când este privit ca și cum este singur.

Ne place sau nu, în spațiul privirii celorlalți este o mare parte din șansa noastră de a fi oameni și de a evolua. O privire mai puțin înseamnă o lume mai puțin, iar a fi pregătit pentru o îmbrățișare este o tehnică spirituală.

Există o parte sănătoasă a singurătății, însă cred mai mult în lumea în care atunci când doi ochi întâlnesc alți doi ochi începe cu adevărat o poveste.

Cioran spunea undeva – citez aproximativ – că atunci când te respinge o femeie, ai impresia că te-au respins toate femeile, că nu mai ai nicio şansă. Nu ştiu dacă astfel este situaţia, însă sunt convins de puterea pe care o au femeile asupra bărbaţilor şi cred în fascinaţia eternă pe care o exercită.

E suficient să te gândești cum se schimbă aerul unei încăperi în care intră o femeie sau cum schimbarea dispoziției unei femei se transmite subtil, dar insistent în spațiul creat de prezența ei. Dacă un bărbat se poate mulțumi în anumite momente să fie doar un simplu atașament sau o prelungire a unui acum, o femeie este aproape întotdeauna o prezență, o forță în sine, independentă de privirile sau atenția bărbaților.

Dacă respingerea poate lua proporții apocaliptice în inima unui bărbat, zâmbetul sau acceptarea oferite de către femeia după care tânjești poate însemna un început de lume.

Scriu aceste rânduri nu doar cu ocazia zilei de 8 Martie, cât mai ales pentru a-mi aminti o lecție pe care nu obosesc să o învăț.

Mettre un frein à la femme, c’est mettre une limite à la mer. (Félix Lope De Vega)

Acum ceva timp am auzit pe stradă o adolescentă vorbind la telefon: “Nu glumesc, fă! Să mor io c-așa a fost!”  Problema nu o constituie acest stil de vorbire – deși cui îi plac apelativele vulgare care forțează familiaritatea sau jurămintele patetice? –  problema mi se pare în atitudinea care o ascunde acest limbaj şi implicaţiile care rezultă de aici.

Nu e prima dată când aud asemenea expresii în jurul meu, însă frecvenţa lor a crescut – pe stradă, la metrou, în magazine – și cred că se poate vorbi de  o situație generalizată sau cel puţin pe cale să se generalizeze. E un fenomen pe care am ajuns să îl numesc afluxul mahalalei şi presupune generalizarea unor comportamente marginale, o criză a valorilor și o scădere a capitalului social. Pe scurt, conturează imaginea unei societăți în care nu ai vrea să trăiești.

Mahalaua nu ascunde toate relele sociale. O mahala este creativă, îşi are propria mitologie, presupune solidaritate, poveşti comune şi poate oferi – în anumite situaţii – alternative sociale pentru restul comunităţii. În cazul de faţă, tot ce este indezirabil într-o mahala este însuşit şi transmis drept comportament firesc, dezirabil şi chiar cool.

Afluxul mahalalei are loc în vidul social creat de absenţa unor repere, a unei clase medii solide, a unor reflexe sănătoase. Doar în acest vid social se poate perpetua vulgaritatea, nesimţirea, indiferenţa şi toate racilele societăţii românești.

Aceste probleme au tot fost descrise şi diagnosticate, dar rareori s-au dus până la capăt toate consecințele. Există o legătură între un adolescent care foloseşte pula mea drept semn de punctuaţie, un tânăr care aruncă gunoiul pe jos, un adult care urlă la telefon, o mamă jecmănită de bani de diriginta propriului fiu, un pacient care dă şpagă pentru a fi tratat, un funcţionar indolent, un politician corupt, un idiot care înjură în comentariile lăsate pe bloguri sau pagini de ziare, un șofer care blochează o intersecție sau cineva care, ştiind toate astea, exclamă înţelept: “Asta e, n-ai ce să-i faci!”

La fel, există o legătură între starea cercetării românești, literatura minoră, dezbaterile culturale penibile, predispoziția către recenzie, iar nu către creație și lipsa specialiștilor în diferite domenii.

Toate aceste situaţii nu sunt izolate, sunt endemice, de multe ori sunt promovate şi oferite ca exemplu în mijlocul unei societăţi în derivă. Toate aceste situaţii creează derapajul de azi care se va numi mâine normalitate.

Această ieşire din matcă a mahalalei este posibilă cu complicitatea unei majorități indiferente și a unui stat corupt. Această miopie înfiorătoare în a soluționa problemele societății o posedă atât statul român, cât și cetățenii săi. Dacă în planul politicii externe, diplomația românească se comportă de parcă am avea graniță comună cu Franța sau SUA (ignorând propria vecinătate), pe plan intern, românii se comportă cu o asemenea nepăsare și împăcare de parcă ar trăi pe o străduța idilică, imediat cum ieși din Beverly Hills. Cine – atunci când a dorit să schimbe ceva – nu a primit îndemnul: Stai calm, de ce te agiți?

Când vulgaritatea – care este o nişă a limbajului – devine mainstream, când ziarele devin tabloide, când emisiunile se transformă în prilej de scandal, iar corupția este doar o distribuire firească a resurselor, societatea își devine propriul parazit și se găsește înlănțuită în complicități care se transmit de la părinți la copii, de la invitați la telespectatori, de la ziariști la cititori, de la profesori la elevi.

Nu există diferență între un adolescent care înjură la școală și un profesor care se crede prea bun pentru această înjurătură. Ambii sunt termenii unei ecuații toxice. Mahalaua se află pe ambele baricade. Atât în platou, cât și pe canapeaua de pe care privești.

După toate aceste lamentări, pe lânga eternă întrebare românească Ce e de făcut?, ar trebui să adăugăm și cu atitudinea Dar câte nu sunt de făcut?.

La o conferință de acum câteva luni, un adolescent din sală a întrebat vorbitorul de ce a omis să povestească cât de greu este să faci ceva în România. Întrebarea a provocat râsete, dar – când mi-a venit rândul să vorbesc – am apucat să-l întreb pe tânăr – fără un răspuns satisfăcător – cum a aflat acest lucru.

Am încercat să explic – deși nu cred că am convins pe mulți – că, dimpotrivă, multe lucruri sunt mai ușor de făcut în Romania. Sunt multe spații goale și sunt atât de puține lucruri construite bune, încât avem toate oportunitățile să ne punem în practică ideile. Desigur, oriunde, în orice țară, trebuie să te zbați pentru ideile tale, pentru a pune în practică propriile idealuri, însă se pare că există un excepționalism românesc care ne spune – încă din adolescență! – că aici totul este mai greu de făcut decât în alte locuri.

Am presupus că respectivul tânăr nu a ajuns la această idee prin experiența proprie (încercând, eșuând și apoi din nou încercând), ci a găsit ideea în jurul lui. La părinți, la profesori, la colegi sau la televizor. Este o simplă idee care se transmite din generație în generație, o idee pe care doar puțini o testează și care, bineînțeles, creează o viziune păguboasă asupra lucrurilor.

Dacă în România totul este mai greu decât în alte părți, modalităție de răspuns sunt în mod evident specifice (nemaiîntâlnite altundeva). Când totul e greu, eșecurile își găsesc o nouă și solidă justificare și, mai mult decât atât, când totul e atât de potrivnic, o mulțime de reguli nu mai necesită respectul cuvenit.

Când totul e construit pe de-a îndoaselea, presiunea de a face lucrurile în mod corect este în mod inevitabil mai mică. Când lucrurile sunt strâmbe, cele drepte constituiesc o expecție la care doar fraierii aderă.

Când greutățile sunt generalizate, nu poți să le înfrunți frontal (e o muncă sisifică) și astfel ești nevoit la o echilibristică cotidiană în care valorile și principiile sunt amestecate și confuze. Regula majorității este eschiva, fentarea, fraierirea, slalomul cotidian, trecerea generalizată printre obstacole. Câți dintre noi nu avem impresia că a trăi în România este un întreprindere care are la tot pasul riscul să ne aducă în pragul disperării?

Slalomul este o dibăcia de a ajunge la destinație plătind prețul obstacolelor care rămân totuși în picioare. La linia de start, ajungem cu prețul compromisurilor (de vreme ce totul este o fentare) și al neschimbării peisajului. Din această cursă tipic românească ajungem să tragem concluzia că oricine ajunge la final, oricine reușește ceva, undeva, pe traseu, a fentat, a păcălit și, prin urmare, s-a compromis. Suspiciunea față de reușite nu este ceva necunoscut pe acestea meleaguri.

Închei cu gândul că s-ar merita editat un almanah al ideilor existente pe piața autohtonă care ne fac să fim mai puțin eficienți, mai puțin combativi și mai puțin luptători pentru propriile vise.