M-am apucat să ţin un jurnal pe la cinsprezece ani din dorinţa de a mă cunoaşte mai bine pe mine însumi. Umpleam pagini întregi cu descrieri ale propriilor gânduri, ale reacţiilor şi ale emoţiilor mele. Curând, în mod nesurprinzător, mi-am dat seama că nu am chef să recitesc aceste lungi descrieri. Am realizat că, revenind la acele pagini inevitabil patetice, mă scaldam în aceeaşi apă în care mă spălasem înainte, iar această imagine semnifica pentru mine eternul plictis şi imensa inutilitate a unui act.

Am continuat totuşi să scriu în jurnal cu dorinţa de a imortaliza întâmplări, note de lectură şi visuri (descoperisem pe Jung). Mi se părea un gest pe care dacă nu l-aş fi făcut eu însumi, nu avea să fie împlinit de nimeni. Eu trăisem acele lucruri, eu citisem acele cărţi şi era păcat să se piardă totul în uitare.

Una din tristeţile paradoxale pe care le simţeam veneau din bucuria de a trăi tot felul de aventuri (în sensul existenţial al cuvântului) şi neputinţa de a le împărtăşi cu ceilalţi. Neputinţa era cauzată atât de lipsa talentului meu literar, cât şi de lipsa de răbdare de a povesti pe îndelete toate întâmplările semnificative.

Una din provocările oricărui jurnal vine din intuiţia trecerii timpului şi imposibilitatea de a retrăi clipele care dispar imediat ce se nasc. În mod inevitabil, scrisul este un mod de a lupta cu timpul, mai precis, cu inevitabilul trecerii lui. A scrie este atât o condensare a timpului (de unde senzaţia că trăieşti mai multe vieţi), cât şi o ieşire din timp (posibilitatea de a transcende propria condiţie “locală”).

Un jurnal este un martor al propriului traseu prin viaţă, un prieten care poate povesti cât ai făcut, cât ai încercat şi cât ai iubit. Când te uiţi înapoi, observi că zilele în care nu ai povestit nimic, se şterg şi se pierd pentru totdeauna. Nepovestile şi neîmpărtăşite, fragmente din tine se pierd pur şi simplu în neant.

Mai mult decât atât, dincolo de propriile tale întâmplări, un jurnal poate fi şi o responsabilitate pentru poveştile celorlalţi care de multe ori nu apucă să fie scrise sau împărtăşite. Un asemenea jurnal este o dovadă de implicare şi de asumare a momentului. Câte epoci şi câte caractere nu sunt “salvate” prin lectura jurnalelor din acea vreme?

În noaptea dinaintea înmormântării bunicului am rămas mai mulţi de veghe şi, printre altele, am ajuns să ne amintim tot felul de povestiri “fantastice” pe care le auzisem de la bunici. Îmi aduc aminte că atunci aveam un carnețel cu mine unde notam diferite amintiri, scene sau dialoguri (de exemplu, un unchi care tocmai se întorsese din beci, a întins mâna către mine și mi-a spus: “Scrie acolo că nu am mai găsit rachiu”).

Amintirile “oculte” erau povestite în cadrul format de vaca din grajd care mugea sau de câinele care, la fel, scoatea un cântec de jale – “își plâng stăpânul”. Într-unul dintre episoade, ne-am amintit cum, imediat după un cutremur nocturn, bunicul a ieșit afară cu o furcă în mână pe care a început să o plimbe prin curte cu coarnele în sus. Noi eram copii şi ne-a speriat explicaţia bunicii cum că aşa se alungă spiritele rele (probabil i-a fost teama să numească pe cel mai rău dintre spirite) în urma unui cutremur – eveniment cosmic care presupunea declanşarea unor energii care trebuiau îmblânzite printr-un asemenea gest ritualic (în mod evident, bunica nu s-a exprimat astfel).

O altă scenă amintită (şi povestită cândva de bunicul) era povestea fantomei unei femei care venea la geam şi îi făcea semn cu mâna să iasă afară. A ieşit şi a observat că femeia era la poarta de la grădină pe care a deschis-o şi a luat-o la vale pe cărare fâcându-i semn sa o urmeze înspre drumul către cimitir. Nu mai ţin minte care era “mesajul” acestei întâmplări, însă era posibil (am mai auzit câteva poveşti din acelaşi registru) că femeia să fi vrut să atragă atenţia asupra circumstanţelor morţii ei. În unele cazuri, morţii au fost deshumaţi şi au fost găsiţi întorşi în sicriu.

Un altă categorie a amintirilor a constituit-o cele  în care semnele jucau un rol decisiv. Înainte de declanşarea celui de-al II-lea Război Mondial, bunica ar fi văzut pe cer două mături uriaşe care se băteau între ele ca şi cum ar fi fost mânuite de nişte spadasini invizibili. La fel, înainte de revoluţia din decembrie ’89, bunica a văzut într-o dimineaţă cum cerul este roşu ca sângele. I s-a părut un semn şi, evident, evenimentele i-au confirmat temerile.

Am reţinut aceste poveşti, nu doar pentru că le-am notat în acel carneţel, ci mai ales pentru că, târziu spre dimineaţă, când mai rămăseseră doar câteva mătuşi şi verişoare la priveghi, eu am fost desemnat, spre groaza mea, să ies singur să aduc lemne din şură pentru că focul din sobă se stinsese.

Cred că toţi facem exerciţiul de a privi oamenii pe stradă şi de a ne imagina care este viaţa lor dincolo de aparenţa pe care o oferă celorlalţi. Facem scenarii, proiectăm vieţi secrete şi căutăm poveşti dincolo de camuflajul pe care ceilalţi ni-l pun la dispoziţie.

Stau la masă într-o cafenea sau aștept metroul și de multe ori încerc să mă uit în jurul meu cu un alt tip de privire, încercând parcă să sparg carapacea pe care ceilalţi şi-o poartă cu ei înşişi. Dincolo de jocul imaginaţiei şi al reveriei cu ochii deschişi, sunt convins că există un camuflaj, că există un dincolo, o lume inaccesibilă pe care o poţi intrezări din când în când.

Pentru a fi priviţi, ceilalţi trebuie interpretaţi şi intuiţi dincolo de suprafaţa oglinzii. Dacă totul ar fi la vedere, relaţiile cu oamenii n-ar mai fi atât de provocatoare şi fiinţa umană ar fi sărăcită de multe dimensiuni.

Cred că Marquez spunea că fiecare dintre noi avem o viaţă publică, o viaţă privată şi una secretă. O viaţă deschisă privirii celorlalţi, una oferită doar iniţiaţilor şi o alta ascunsă chiar şi propriei priviri. Multe romane şi filme au ca subiect vieţile secrete duse de diferiţi oameni şi tragicul care rezultă de aici. Cineva are un vis secret, o pasiune ascunsă, un păcat din tinereţe sau o iubire nemărturisită.

Ca şi cum viaţa noastră ar fi o permanentă coliziune între plăci tectonice situate la adâncimi diferite.

Tragicul se ascunde deseori în distanţa dintre ceea ce cred ceilalţi că suntem, ceea ce ştim noi că suntem şi ceea ce nu ştim – şi adesea refuzăm – că suntem. Distanţă care creează neînţelegere, drame interioare, singurătate şi sentimentul de ne-acasă în această lume.

Ca şi cum o mare parte din bătăliile noastre se poartă pentru a da dreptate vieţii secrete din noi înşine.

Se întâmplă să afli lucruri noi despre prietenii tăi vechi care încă te pot suprinde prin deciziile lor, prin unele secrete împărtăşite sau prin unele drame neîmpărtăşite, dar care reuşesc să spargă din când în când coconul creat în jurul acestei lumi interioare ascunse.

Ca şi cum – în ciuda tragicului, în ciuda camuflajului – tot ce facem este pentru a micşora distanţa dintre noi şi ceilalţi. Ca şi cum am spune în permanenţă “Nu vreau să mor fără şansa de a arăta celorlalţi adevăratul meu chip”.

Toți dorim să contribuim cu ceva în jurul nostru, dorim ca gesturile noastre să schimbe ceva în lumea în care trăim și, la final, dorim ca viața noastră să însemne ceva pentru cei care ne-au cunoscut și pentru cei care ne vor cunoaște.

Oamenii au nevoie să contribuie cu propria viziune asupra lumii, să lucreze în numele a ceva mai mare decât ei înșiși, în numele unor idealuri, în numele unor vise. Este natura umană, fericirea nu se găsește pe o plajă tropicală, la fel cum visele noastre nu se împlinesc dacă câștigăm la loto.

Nu suntem împliniți tocmai pentru că această nevoie de a produce o diferență în lume rămâne nesatisfăcută şi probabil în această diferenţă se află o mare parte din miza prezenţei noastre aici.

Adevărata provocare începe dincolo de frontierele eului. Dincolo de aceste frontiere se află iubirea, se află generozitatea și dorința de-a transpune în realitate propria viziune despre lume. Dincolo de aceste frontiere ne regăsim pe noi înşine cu adevărat.

Un scriitor spunea că multe dintre problemele omenirii încep atunci când cineva nu poate sta liniştit în propria cameră și toate dramele s-ar naşte din această ne-linişte.

De ce acel erou din poveste nu poate sta liniştit la castelul părinţilor săi şi pleacă în lume? Le are pe toate: o situaţie (rodul muncii părinţilor săi), o împărăţie de moştenit, o familie care îl iubeşte, o căsătorie pregătită. De ce alege nesiguranţa de a pleca în lume pierzându-şi moştenirea şi siguranţa deja oferită? De ce îşi părăseşte “plaja tropicală” unde stătea liniştit, pentru a fi trădat de tovarăşii de drum, pentru a fi supus la tot felul probe, pentru a pentru a înfrunta zmei în numele unei recompense incerte (o prinţesă sau eventuala moştenire a împărăţiei părinţilor săi la întoarcere)?

De unde acest neastâmpăr și cum se face că tocmai în mijlocul acestei neîmblânziri natura umană își câștigă adevăratele drepturi?

Am învățat destul de lent că oamenii exagerează urgența propriilor probleme și importanța propriilor proiecte. Poate nu le exagerează în raport cu ei înșiși, însă cu siguranță au tendința să le exagereze în raport cu ceilalți și mai ales în raport cu timpul și disponibilitatea celorlalți.

Primesc destul de frecvent mailuri care cer un răspuns pe loc, în câteva ore sau în aceeași zi și de fiecare dată senzația care mă încearcă este disponibilitatea mea eternă, nemijlocită și rapidă, ca și cum balanța importanței timpului nu este niciodată de partea mea. În plus, când cineva pe care nu îl cunoști te abordează, sentimenul că ți se cere ceva este de multe ori prea evident.

Am renunțat să-mi verific mailul de zeci de ori pe zi începând să reduc timpului pierdut doar în verificarea mesajelor. Am început să verific mailul de două-trei ori pe zi și aproape întotdeauna am senzația că actul verificării mesajelor ar fi mai putut fi amânat cu câteva ore sau chiar lăsat pe ziua următoare

Urgența unui mesaj nu necesită un mail – poate un telefon – și traduce adesea incapacitatea rezolvării unei situații sau lipsa de respect pentru urgențele celuilalt. Transformarea urgenței tale în propria mea problemă trece prin mai multe filtre decât atât. Aceeași situație poate fi urgentă din partea unui prieten sau poate fi lipsită de tact din partea unui străin.

Am renunțat – nu în totalitate – să răspund la telefon numerelor necunoscute pentru că de fiecare dată am avut impresia că nu a fost necesar, că am pierdut timpul, că importanța lucrurilor stă doar de cealaltă parte a firului.

Dacă vrei o întâlnire sau o colaborare, mă aștept ca situația să nu fie atât de improvizată încât să necesite graba “de azi pe mâine”.

Verificând mailul o dată sau de două ori pe zi sau nerăspunzând la numerele necunoscute, nu am cunoștință să fi pierdut o veste importantă, o urgență colosală sau o oportunitate de zile mari. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, am șansa să mă pierd în lucruri puțin importante, care îmi consumă timp și, nu de puține ori, nervi.

Am început să aplic acest sistem urmând câteva recomandări citite în The 4-Hour Workweek și cantitatea de zgomot din viața mea a scăzut în modul cel mai plăcut cu putință.

Nu este fost ușor încă de la început. Ai tendința să simți panica deconectării, să ai iluzia că o mulțime de lucruri îți rămân necunoscute sau trec pe lângă tine. Totuşi, dacă ceva este în mod urgent important pentru tine, în mod sigur afli de la un prieten care te poate suna și îi răspunzi pe loc (sau îți dă un sms, dacă nu poți răspunde).

A fi conectat nu înseamnă a fi în permanență și în mod nediscriminat disponibil şi nici nu ar trebui să încurajeze abuzul de timpul şi răbdarea celuilalt. Propriile tale proiecte sau probleme pot fi importante şi urgente, însă este o cale lungă până la a-i câştiga pe ceilalţi de partea lor.

Am fost deseori uimit cât de puţin validaţi se simt mulţi dintre colegii mei bloggeri (îi numesc colegi pentru că vrem, nu vrem, împărţim platforme, evenimente, bugete şi pasiuni comune).

Am trecut de nenumărate ori cu vederea aceste manifestari atribuindu-le istoriilor personale ale fiecăruia, dar cu timpul, când exemplele se înmulțesc, începi să descoperi un pattern care reușește să fie model de explicare în multe situaţii.

Ca blogger, ești obligat încă de la început să îți lărgești aria interesului afectiv (de la prietenii și cunoscuții tăi) la audiența ta, la prietenii de la Facebook și urmăritorii de pe twitter. Are loc o proiectare afectivă inerentă actului de a scrie pentru un public larg care este datorat întâlnirii dintre două coordonate: una intimă (actul de a scrie) și una publică (a scrie în văzul tuturor, a te expune privirii celorlalți).

A te expune privirii celorlalți este un act care implică o doză de vulnerabilitate în măsura în care o parte din sufletul tău este la îndemâna celorlalţi. Sunt cazuri când această vulnerabilitate (care implică neapărat un transfer afectiv) ia proporţii astronomice: un comentariu negativ echivalează cu înmormântarea unor zile sau a unor dispoziţii, la fel cum o laudă sau o apreciere poate lua dimensiuni ce ţin de validarea socială sau chiar de propria mântuire).

În cadrul acestei vulnerabilităţi (rezultată dintr-o lărgire a interesului nostru afectiv), pot creşte pasiuni frumoase şi proiecte lăudabile, la fel cum se pot distruge oameni, pot lua naştere resentimente acute şi invidii care nu se liniştesc odată cu trecerea anilor.

Când câmpul tău afectiv este lărgit de la proprii prieteni la propria audienţă are loc în același timp o schimbare la mecanismele de validare care stabileşte stima de sine a fiecăruia. Nu doar prietenii trebuie să te valideze, ci şi propria audienţă şi propriul grup de interes (care poate să însemne totalitatea audienţelor celorlalţi din acelaşi domeniu).

Când stima de sine este reglată într-un spaţiu social instabil, insuficient aşezat, cu mai multe orgolii decât competenţe şi fără criterii valide de selecţie, atunci apar în mod clar problemele. Cu cât sunt mai multe triburi responsabile de bunăstarea ta afectivă, cu atât mai mare este gradul în care te simţi nesigur. Eşti deja în spaţiul vulnerabil al unei zone de disconfort pe care ţi-o gestionezi în funcţie de valorile şi frustrările proprii.

În lumina acestei teorii (nu am pretenţia să explice totul), nu este de mirare de ce unii reacţionează disproporţionat atunci când sunt excluşi dintr-un top, când sunt uitaţi în vreo listă (fie ea şi subiectivă!), când nu sunt invitaţi la un eveniment sau când refuzaţi în vreo campanie. Toate aceste situaţii sunt echivalente unei izolări sociale care scoate la iveală toate temerile şi angoasele pe care fiecare şi le poartă în sine.

Nu este de mirare de ce unii care ar trebui să se simtă validaţi (prin nenumăratele confirmări ale activităţii lor constante) se simt aruncaţi la polul opus al disperării şi al nesiguranţei de sine la cel mai mic semn provocator. Un tiran în puterea lui absolută se simte extrem de nesigur chiar în condiţiile controlului absolut al propriei societăţi. Altfel, de ce ar reprima atât de înversunat simplul gest de a împărţi un fluturaş, un banc politic sau ascultarea unui post de radio străin?

Problema se află la aceleaşi mecanisme de validare. La fel cum o frustrare personală a unui dictator poate deveni politică de stat, la fel (păstrând proporţiile) un comentariu negativ sau o simplă lipsă de menţionare poate activa frustrări, micimi şi nesiguranţe latente care reglează apoi comportamente, puncte de vedere şi opinii “obiective”.

Sunt oameni pe care o frustrare căpătată în ultimii ani de liceu le sluțește chipul pentru mulţi ani, la fel cum careva, indiferent câte bogăţii (trafic, comentarii etc.) a acumulat, tot sărac se simte. Până la un punct atitudinea este de înțeles (când în cămară bate vântul, cui îi mai arde de relaxare și detașare?). Dincolo de aceast punct, fiecare rămâne cu liniștea sau neliniștea propriilor sale gânduri. Unele gânduri înalță, iar altele știu doar să macine.

Nu ştiu cât de gustat este micul roman al lui Culianu, însă eu îl recitesc ori de câte ori am ocazia.

Prefaţat de Eliade (care nu era generos în a prefaţa lucrări literare), romanul este o utopie în stil science fiction despre proiectul a două omeniri posibile: o omenire subterană şi populată de vise, numită Hyperboreea şi o omenire hipertehnologizată – numită Hesperus care trăieşte suspendată în cadrul legii Libertăţii fără efort. Aici nu există boli, bătrâneţe sau moarte, indivizii se cuplează aleatoriu, se înmulţesc prin clonare şi sunt lipsiţi de vise şi emoţii.

Intriga romanului este conturată în jurul unei puteri misterioase deţinute de Dennis Horton (principalul arhitect al lumii Hesperus)  numită Arta Transformării.

Aceasta este în principiu “utilizarea completă a posibilităţilor latente ale creierului uman, ceea ce îngăduie anularea tuturor ficţiunilor cu care suntem obişnuiţi: spaţiul, timpul, cauzalitatea naturală, compoziţia fizico-chimică a universului, structura atomului etc. […] Într-un mod mai concret, s-ar putea spune că Horton e capabil să mânuiască visele în aşa fel încât poate crea, după plac, orice lume, fără a se supune vreunei constrângeri logice.”

În final, lucrurile se rezolvă mai puţin prăpăstios decât se aşteptau locuitorii subterani din Hyperboreea care se temeau de distrugere, iar oamenii îşi pot alege locul propriu: atât în lume, cât şi în vis.

Dincolo de fascinaţia pentru puterea minţii umane – ilustrată în carte prin Arta Transformării – ceea ce mă atrage cel mai mult la acest roman este problema viselor. Culianu a mai abordat această chestiune într-o povestire din Pergamentul diafan (unde cineva a furat toate visele oamenilor), însă în roman visele par a fi o cheie preţioasă de înţelegere.

Unul dintre personaje povesteşte cum visează scene din trecutul speciei, iar în altă parte am găsit ideea “Omul este fiinţa care aspiră către Artă prin vis. Unica şi ultima lui împlinire este aceea de a i se permite să trăiască înlăuntrul propriul său vis.”
Visele par a avea un rol de cunoaştere a originilor, iar aceasta echivalează cu înţelegerea esenţelor (“Întregul meu efort este îndreptat către cunoaşterea originilor, în scopul de a obţine o imagine a esenţei” declară un personaj) şi din stăpânirea esenţelor rezultă Arta Transformării.

Prin vise, aflăm că suntem mai mult decât propria identitate, iar temelia viselor este aceeaşi cu temelia realităţii. Mai mult decât atât, în roman este prezentată ideea inferiorităţii lumii în raport cu visele, lumea fiind văzută ca un purgatoriu către propriile vise.

Citate:
Poate destinul fiecărui individ este acela de a fi capabil, într-o zi, de Arta Transformării.

Umanitatea a fost gândită ca un mecanism de salvare.

Nu există o altă realitate decât inteligenţa umană.

Lumea este locul de adunare al celor care nu pot să-și suporte visul. Este patria solitudinii colective a celor asediaţi de coşmaruri. Este refugiul inteligenţelor nefericite. (Dennis Horton)

Oamenii sunt rareori răi cu bună știință. Mulți sunt răi din tot felul de motive meschine, însă răutate pură (când știi că ceea ce faci e rău) nu am întâlnit până acum și sper să nu întâlnesc.

Oamenii sunt răi dintr-o sensibilitate care cândva, cumva a fost rănită, iar resentimentele pornite de aici le regla mult timp comportamentul. Răul vine dintr-o slăbiciune care nu a fost mângâiată la timp și parcă transmite mesajul unui iubiri pierdute:
“Dacă, la un moment dat, aș fi simțit că sunt iubit și apreciat, acum nu aș mai fi atât de plin de răutate.”

Astfel, o mulțime de probleme pot fi rezolvate dacă oamenii sunt sinceri cu ei înșiși (avem atât de mult iluzii despre noi înșine!) si apoi acționează în direcția acestei sincerități, chiar dacă de multe ori această sinceritate de sine nu este tocmai confortabilă.

E o idee destul de populară în rândul multor români că a-ţi face planuri conţine în sine ceva ridicol. Într-o lume fluidă în care în mod constant se fentează reguli, se construiesc scurtături şi se pune accent pe legendara isteţime de moment, în această lume, doar naivii îşi mai fac planuri.

La fel cum voluntariatul provoca amintirea muncii patriotice, a face planuri încă provoacă amintirea cincinalelor – cum o arată și acest comentariu.

Este aici ceva din nesiguranţa eternă a românilor, a trăirii sub vremi, a senzaţiei generalizate că oricâte planuri ne-am face, undeva cineva mai puternic le poate desface în ciuda voinţei noastre şi ne poate pune piedică destinului. De regulă, aflăm destul de târziu că pe lungul drum către propria neputinţă găsim doar cioburi ale propriului chip şi ale propriilor temeri.

Când totul e instabil, iar stabilitatea se reglează în alte părţi, ce rost mai are să te complici, nu-i aşa?

E nevoie totuși de o asumare de putere pentru a face planuri şi pentru asumarea un proiect. E nevoie de încredere în sine să contruieşti drumuri cum au făcut romanii (nu s-au gândit la inutilitatea lor de vreme ce – gândind româneşte – oricum barbarii le vor devasta) sau să contruieşti căi ferate în India cum au făcut englezii.

Dincolo de varianta românească, problema este mai largă decât atât. Sensul pe care îl acordăm propriei vieți este un act intim legat de dorința de proiecta în jur ordine și coerență. A pune fundația unei case, a întemeia o familie, o națiune sau un oraș sunt gesturi fondatoare care implică aceeași nevoie umană de a proiecta, de a ordona, de a cosmiza.

Nevoia de ordine este fundamentală pentru spiritul uman și orice scădere a ordinii din viața noastră provoacă reacții adverse care regăsesc în orice situație în care suferim. Un necaz, de exemplu, este o întâmplare care nu a fost integrată, care nu a fost ordonată în planul mai larg al propriei noastre vieți.

Când totul pare instabil, trebuie să te institui pe tine însuţi ca insulă de stabilitate.

Prin urmare, a face un plan este un act de încredere al spiritului uman în fața haosului care pândește la orice colț. În loc să inhibe, haosul ar trebui să provoace o atitudine care proiectează în jur sens și coerență.

Neputința de a risca un proiect este o lipsă de încredere atât în propriile tale forțe care traduce o atitudine vegetală în faţa vieţii. Este un risc pentru că indiferent dacă planul tău de ajunge pe Marte se va împlini sau nu, cel puţin această călătorie te poate duce pe Lună. Poate nu vei citi cele 200 de cărţi câte ţi-ai propus în acest an, însă pe acest drum poate vei reuşi să citeşti 100 de cărţi ceea ce este în sine o victorie.