Sunt oameni care, începând cu fiecare luni a oricărei săptămâni, promit să își schimbe viața, iar acest sindrom este aproape generalizat la fiecare început de an. Nu cred în iniţiativele de moment, dar sunt convins de posibilitatea de a începe o schimbare indiferent dacă este ianuarie, iulie sau noiembrie.

Dorinţa proprie de schimbare este abia primul pas dintr-un mai amplu proiect de sine care include vise, idealuri, obiective şi modalităţile de a le îndeplini. Simpla dorinţă de schimbare, dacă nu este cuplată o foaie de parcurs, va avea o rată foarte scăzută de succes.

Modalitățile reușitei unui proiect de sine țin mai ales de rigorile unei discipline (care trebuie să includă neapărat şi un time management). E ciudat și destul de banal să observi că majoritatea entuziaștilor duc o lipsă acută de disciplină și nu e de mirare de ce entuziasmul singur schimbă atât de puține lucruri în jurul nostru şi se pierde atât de uşor.

Din păcate, disciplina nu are o imagine bună, nu este asociată libertății de mișcare și nu a fost prezentată nicăieri ca fiind un lucru distractiv. Există totuși disciplină care te crește pe dinăuntru, nu implică plictiseală, e plină de provocări și, mai mult decât atât, it gets things done.

Un proiect de sine include atât întrebarea unde te vezi peste 5 ani?, cât mai ales răspunsul la cum vei ajunge acolo?.

La urma urmei, prezenţa sau absenţa unui proiect de sine este ceea ce separă victoriile de înfrângeri.

Poza care ilustrează acest blog a fost făcută în martie la primul meci de rubgy la care am participat și simbolizează pentru mine atitudinea în fața multor situații pe care mi-am propus-o pentru anul 2010.

Am fost și sunt convins că lucrurile se întâmplă în jurul atitudinii pe care reușesc să o susțin indiferent de orice risc. Această atitudine este strâns legată de prietenii care au fost alături, de oamenii pe care i-am cunoscut și cei alături de care am lucrat.

Am multe motive de mulțumire și recunoștință, cu atât mai mult cu cât în 2010 am experimentat, am improvizat și m-am dat peste cap mai mult ca altădată. Mi-am urmat idei, punând la încercare răbdări, iar pentru acest lucru nu pot fi decât recunoscător.

În anul care tocmai se încheie mi-am depășit inhibiția de a scrie articole plătite pe blog, iar între timp am ajuns să mă pot întreține prin acest mecanism care îmi oferă timpul și liniștea să mă dedic lecturilor, filmelor, prietenilor și proiectelor în care cred.
Pentru aceste lucruri mulțumesc atât cititorilor acestui blog, prietenilor de pe Facebook și celor de pe twitter, cât și agențiilor – de PR și de publicitate – cu care am colaborat în nenumărate campanii și proiecte online.

Am purtat în spate – alături de o echipă pasionată – unul dintre cele mai ample proiecte promovate în mediul online: Lecturi Urbane. 2010 a fost anul în care povestea Lecturi Urbane s-a extins de la un singur oraș la peste 30 de orașe (hartă), iar procesul e abia la început, mai este mult de muncă în anul viitor.

Am cunoscut oameni extraordinari, am participicat la proiecte frumoase, am vorbit la diverse evenimente, am călătorit mai mult ca în alți ani, am căzut, am căpătat îndrăzneala de a greși, m-am ridicat și nu de puține ori am simțit cât sunt de norocos, iar pentru aceste lucruri nu pot decât să fiu recunoscător.

“Încă un articol despre poveşti, poate cititorii tăi s-au săturat, oamenii au alte probleme” mi-am spus când mi-am notat câteva idei pentru acest articol după ce, revenit azi noapte de la o petrecere, am recitit Pe strada Mântuleasa.

Cred că poveștile fac parte din cifrul propriei noastre vieți și, mai mult decât nevoia de  a le citi și asculta, avem nevoie să le creăm noi înșine, să le trăim pe pielea noastră, să le punem la încercare.

Există o legătură între povești și sensul pe care îl acordăm propriei noastre vieți, iar lipsa poveștilor ar sărăci atât de mult natura umană încât cu greu mi-aș putea imagina ceva mai specific omului decât o poveste.

Dacă viața este un imens camuflaj (sunt destule semne care indică această idee), sunt convins că acest camuflaj este constituit de o rețea de povești. O reţea de poveşti în care sunt topite vieţile noastre, o reţea de poveşti care conturează destine, iubiri şi opere.

Nu există privire aruncată asupra lumii care să nu aibă în spatele ochilor o dorinţă de a căuta povestea existenţei noastre în această lume.

O mie şi una de nopţi este destinul tuturor în măsura în care toţi trebuie să ne spunem propriile poveşti în faţa morţii. Moartea adevărată este lipsa de poveste, este opacitatea unei vieţi lipsite de provocări, poveşti de dragoste şi suferinţe iniţiatice. Oamenii îmbătrânesc mai repede dacă nu sunt susţinuţi de o poveste.

Poveştile se întâmplă chiar dacă nu sunt reale, Crăciunul este plin de sens chiar şi dacă Isus n-ar fi existat.

Nu există o asumare plenară a vieţii care să nu aibă în centrul ei o poveste care aşteptă să fie creată, trăită şi spusă mai departe. În lumina acestei idei, doresc să vă urez Sărbători fericite!

Este exact ca în teoria ferestrelor sparte. Dacă lași sparte mai multe ferestre, acestea vor crea un nou context social. Dacă unești mai multe puncte, obții o nouă stare de spirit.

De la evenimentul de duminică organizat de amdoar18ani.ro, am plecat pus pe gânduri. M-am simțit minunat, am vorbit despre Lecturi Urbane cu un entuziasm și o pasiune de care îmi era dor, am ascultat poveștile Tarei, ale celor de la Let’s Do It, Romania!, însă ultima parte Scurt pentru o cauză mi-a lăsat un gust ciudat.

Deși erau conștiente că au făcut un lucru bun (s-au tuns, au primit 2.000 de euro pe care apoi i-au donat unor cauze), fetele erau dezamăgite de multe dintre reacțiile pe care le-au primit după gestul lor. Au fost criticate dur, au fost jignite și cum nu putem ignora asemenea lucruri și cum mereu vor exista voci care nu vor înțelege gesturile noastre, mă gândeam care este soluția.

Revenind la prima idee, dacă unești trei reacții aiurea, trei critici sau trei înjurături, te vei simți descurajat și vei căpăta iluzia că majoritatea (sau chiar toți) te-au înțeles greșit. Această postură nu necesită mari eforturi. O dată ce ești desumflat de o reacție, vei vedea mult mai ușor celelalte reacții negative care îți vor confirma starea de spirit, iar finalul nu este tocmai plăcut.

De celaltă parte a baricadei, lucrurile stau diferit. Reacțiile pozitive sunt mai puțin “zgomotoase” și au o durată mai scurtă în memoria noastră. E suficient să ne gândim cum plecăm de la o petrecere unde cinci oameni ne-au îmbrățișat, iar alți doi s-au purtat urât cu noi. Continue reading →

Sunt oameni care se plâng cât sunt de ocupați cu un aer de mândrie. Faptul de a fi ocupat este pentru aceștia un semn că au un sens în viață, că sunt angrenați într-un proiect, că undeva este nevoie de ei.

În vreme ce pentru mulți a fi ocupat este o victorie, realizez din ce în ce mai accentuat că este de fapt o înfrângere. Există diferențe între a fi ocupat și a fi productiv sau eficient și de multe ori a fi ocupat denotă simpla incapacitatea de a prioritiza (de unde și moda multitasking-ului)

De vreme ce a fi ocupat pare să legitimeze totul, cu aceeași ușurință a ajuns să scuze totul. Amân decizii și relații, nu mă văd cu prieteni, mă port aiurea, fug de ceea ce îmi este frică, rămân în zona mea de confort pentru că sunt ocupat.
La final, ajung prea ocupat să-mi fac o familie, să-mi urmăresc un vis.

A fi ocupat este legitimația omului modern. Uitați-vă la mine, sunt ocupat ca și voi, am treburi, sunt important, primiți-mă și pe mine în clubul vostru!

Sunt oameni care îmi spun că am timp liber (să citesc, să mă uit la filme, să ies oraș, să călătoresc etc.) de parcă timpul liber este echivalent cu lenea și incapacitatea de ți-l ocupa în permanență.

Observ totuși că noua formă de lene este să-ți lași timpul ocupat de alții, să jonglezi aiurea în circul multitasking-ului, să te bucuri că nu mai ai timp de tine însuți, să nu simți cum trec anii, să te uiți în urmă și să vezi că n-ai făcut nimic cu excepția faptului că ai fost foarte ocupat tot timpul.

Tot ce ni se întâmplă în viaţă este într-un final integrat într-o poveste proprie. Povestea visului nostru, povestea părinţilor noştri,  povestea iubirilor şi a durerilor noastre. Atunci suntem dezorientaţi, suferim pentru că nu găsim povestea în care să aşezăm ceea ce ni se întâmplă. Într-un final găsim povestea, durerea se estompează şi învăţăm să trecem mai departe.

Povestea este – văzută ca un scenariu interior moştenit şi adaptat – este ceea ce oferă sens vieţii noastre.

Dacă o victorie nu este integrată într-o poveste, atunci ea nu are nicio miză. Este ca şi cum ai câştiga o bătălie, dar nu mai ştii care era războiul.
Dacă o înfrângere nu are nicio poveste, atunci ea poate destabiliza în mod iremediabil. Este ca şi cum nu ai avea unde să te întorci să-ţi îngrijeşti rănile.

Poveştile constituie locul geometric afectiv al sufletului nostru. În acest spaţiu ne simţim acasă, simţim o lume caldă şi coerentă unde există sens. Este acel loc interior pe care cei apropiaţi nouă se străduie să nu-l rănească, este ceea ce ne face să creştem încrezători în noi înşine şi în viitorul nostru.

În lagărele sovietice, celulele cu cea mai mare rată de supravieţuire erau cele în care se spuneau poveşti, în care oamenii se adunau şi ascultau poveşti. În frigul siberian, poveştile afectau dorinţa de supravieţuire a unui individ, îi puteau alina durerea şi înstrăinarea într-un univers concentraţionar.

A-ţi spune o poveste înseamnă a încerca să oferi vieţii proprii un sens, la fel cum a asculta poveştile altora este singura cale de-a-i cunoaşte pe ceilalţi. Nu e suficient să ştii ce a trăit cel de lângă tine, dar e necesar să afli şi povestea sa din spatele întâmplărilor.

O poveste – dincolo de rolul secundar de evaziune – operează sensuri fără de care conştiinţa noastră nu poate funcţiona. Tot ce ni se întâmplă este topit într-o structură narativă care este singura modalitate de a ne privi propriile vieţi şi lumea din jur.

Adevărata moarte este lipsa poveştilor care să ne anime viaţa şi visele.

Pentru a ilustra teza titlului vreau să ofer trei exemple de tip tabloid și un tipar de comportament încetățenit la unii dintre colegii bloggeri.

În Kapitalism – reteța noastră secretă (pe care l-am văzut invitat de Parada Film & Tabu și pe care îl recomand) este o scenă în care Dan Diaconescu prezintă la OTV în stilul caracteristic – “Urmează niște imagini absolut halucinante” – un filmuleţ cu doi tineri… făcând sex în iarbă. E greu de crezut cum un banal act sexual în natură poate să fie atât de halucinant.

Într-o revistă de scandal a apărut recent un filmuleț cu Delia Matache (o cântăreață oarecare) în care aceasta se giugiulea cu unul dintre foștii săi iubiți. Întroducerea articolului sună astfel:

Vei avea ocazia să citești conversațiile deochiate pe care artista le purta cu partenerul său de la momentul respectiv. Delia face mărturisiri picante în fața camerei de luat vederi: “Mi-e poftă de sex!” [link]

Halucinant, nu-i așa? Cine ar fi crezut că cineva poate să aibă poftă de sex?

Al treilea exemplu din această serie este un articol (pe care acum nu-l mai găsesc) în care Adrian Enache (un tip care oricum nu se bucură de o simpatie exagerată) era pozat în parcare certându-se cu managerul său (o femeie) reproșându-i că l-a trimis la o emisiune unde a fost pus să curețe cartofi, iar el este un artist etc.
Articolul este scris într-un ton moralizator de zile mari și se încheie cu o idee de mare angajament:
“Dacă ar fi avut trei ore la dispoziție, trei ore ar fi urlat la biata femeie”

Primele două exemple au ca pornire sexul într-un mediu privat care înteresează doar pe cei doi participanți, iar ultimul exemplu pornește de la lipsa de eleganță a unui artist certându-și managerul într-o parcare, însă linia care unește cele trei povești este stâlpul infamiei la care ar trebui să fie puși cei în cauză.

Problema nu este morala îngustă după care se operează în tabloide, ci mai degrabă lipsa de legitimitate a celor care arată cu degetul în mod acuzator.

Am o mare rezervă față de cei care acuză, reproșează și se ridică ca instanțe moralizatoare pentru că, dacă erau atât de curați și-ar fi folosit energiile pentru cauze mai bune. Nimeni și nimic nu se corectează prin acuzații, reproșuri și luări la rost, iar aceste lucruri le știm chiar și analizându-ne sumar relațiile sociale și afective în care suntem angrenați.

În cazul multor bloguri (care rezumă OTV-ul care la rândul său rezumă o mare parte din publicul românesc), situația nu este cu mult diferită de tiparul încetățenit în tabloide. Jigodii care dau lecții de bună purtare, care acuză, care cred că orice femeie care îi face sex oral iubitului său are instincte de curvă, care cred că orice reușită profesională a unei femei se trage din “a știut cu cine să se culce”. Acel comportament de muncitor frustrat care crede că orice femeie în fustă scurtă “o cam caută”.

O atitudine pe care o observi în tabloide, pe bloguri, în comentariile la ziare. Oameni care – de la înălțimea nulității lor – acuză, dau lecții, reproșează, scot ochii, știu ei cum e mai bine și, dacă ai făcut sex într-un parc la 17 ani, vor ține minte și îți vor arunca greșeala în față și la 40 de ani.
E o tară cu structură de mahala în care toți îți cunosc istoria. Țara în care orice ai face, atidudinea față de tine va rămâne în genul:

Cine, mă? Ăla? Ălă care vindea în piață? Ăla care agață gagici la petreceri? Ăla care fuma iarbă cu cei de la bloc? Ăla care scria acum câțiva ani pe blog despre sexul oral? Ăla care acum ceva timp fura borcane cu zacuscă, iar acum s-a ajung sau ce?!

Sunt români pe care nu ai cum să-i mulțumești pentru că nemulțumirea moralistă în care s-au baricadat singuri le justifică cel mai bine înfrângerea. Oameni acri care cer implicare de la ceilalți, iar când acești se implică îi suspectează că „s-au dus după ciolan“, a devenit “unul de-al lor” (vezi problema), caută să-și facă imagine.

Rezerva mea rămâne. Doar jigodiile au timpul liber și motivația interioră să dea lecții, să reproșeze și să acuze. Doar asemenea persoane își doresc să își câștige legitimitatea pe seama altora. Jigodii care nu se aruncă în proiecte, oameni care nu se lasă “expuși”, care nu-și urmăresc propriile idealuri pentru că s-au obișnuit cu propria înfrângere.

În ultimul timp, am visat – reluând la precizie aceleaşi întâmplări – câteva situații concrete trăite recent, iar într-un final m-am trezit – datorită visului – privind într-o nouă lumină ceea ce am trăit.
De exemplu, am visat o întâmplare petrecută în aceste săptămâni cu un amic și în vis mi s-a părut că respectivul amic abuzează de încrederea mea. Ceea ce mi s-a părut ciudat, de vreme ce visul nu prezenta nimic în plus, a fost imaginea și senzația că ceva nu s-a petrecut firesc în întâmplarea cu respectiva persoană.

Ce s-a schimbat de fapt, de vreme ce în vis faptele erau prezentate cu acuratețe, în acelaşi fel, fără nimic în plus?
Diferit în vis a fost distanța dintre mine și fapte, distanță care m-a făcut să realizez că ceea ce am trăi poate fi altfel interpretat altfel; nu neapărat că eu am ajutat pe cineva, ci mai ales că acel cineva a abuzat de încrederea mea.

Azi am avut al patrulea vis din aceeași serie (motiv suficient pentru a observa un pattern), iar glumele obișnuite ale unui cunoscut mi s-au părut total neinspirate în vis, deși în viața reală eram înclinat să le gust.

Visul mi-a prezentat o dimensiune nouă a faptelor datorită distanței de la care erau prezentate acestea. Cu alte cuvinte, lucru evident când vorbim de noi dimensiuni, visul s-a constituit pentru mine ca parte a unui un proces creativ.

Mergând pe firul aceleiași idei, înțelegi de ce scrisul și povestitul unor întâmplări din viața ta, aduce o lumină nouă tocmai prin distanța care o instituie între fapte și reamintirea lor. Când povestești o întâmplare, deși nu distorsionezi faptele, ceva nou se întâmplă, ceva cu totul nou este adus pe scenă, iar aceste lucru este vital pentru înțelegerea a ceea ce ai trăit.

Am pornit de la un caz particular, însă nu e deplasat să spun că povestirea prin scris (ținând un jurnal, scriind pe un blog) a unor întâmplări din viață te ajută să înțelegi mai bine ceea ce ai trăit. De multe ori, ne consultăm cu ceilalți, tocmai pentru că aceștia ne pot oferi o lumină nouă asupra faptelor datorită distanței la care sunt situați. Poate tu vezi altfel lucrurile.

Este ceva firesc uman de a lua distanță față de propriile întâmplări, față de propriile trăiri tocmai pentru a nu te lăsa trăit de evenimente. O euglenă verde nu poate lua această distanță din simplu motiv că este subjugată stimulilor pe care îi primește. În schimb, omul are posibilitatea, prin tot felul de procese creative, să se distanțeze de stimulii vieții reale, să re-creeze alți stimuli pentru a dobândi noi perspective.