În noaptea dinaintea înmormântării bunicului am rămas mai mulţi de veghe şi, printre altele, am ajuns să ne amintim tot felul de povestiri “fantastice” pe care le auzisem de la bunici. Îmi aduc aminte că atunci aveam un carnețel cu mine unde notam diferite amintiri, scene sau dialoguri (de exemplu, un unchi care tocmai se întorsese din beci, a întins mâna către mine și mi-a spus: “Scrie acolo că nu am mai găsit rachiu”).
Amintirile “oculte” erau povestite în cadrul format de vaca din grajd care mugea sau de câinele care, la fel, scoatea un cântec de jale – “își plâng stăpânul”. Într-unul dintre episoade, ne-am amintit cum, imediat după un cutremur nocturn, bunicul a ieșit afară cu o furcă în mână pe care a început să o plimbe prin curte cu coarnele în sus. Noi eram copii şi ne-a speriat explicaţia bunicii cum că aşa se alungă spiritele rele (probabil i-a fost teama să numească pe cel mai rău dintre spirite) în urma unui cutremur – eveniment cosmic care presupunea declanşarea unor energii care trebuiau îmblânzite printr-un asemenea gest ritualic (în mod evident, bunica nu s-a exprimat astfel).
O altă scenă amintită (şi povestită cândva de bunicul) era povestea fantomei unei femei care venea la geam şi îi făcea semn cu mâna să iasă afară. A ieşit şi a observat că femeia era la poarta de la grădină pe care a deschis-o şi a luat-o la vale pe cărare fâcându-i semn sa o urmeze înspre drumul către cimitir. Nu mai ţin minte care era “mesajul” acestei întâmplări, însă era posibil (am mai auzit câteva poveşti din acelaşi registru) că femeia să fi vrut să atragă atenţia asupra circumstanţelor morţii ei. În unele cazuri, morţii au fost deshumaţi şi au fost găsiţi întorşi în sicriu.
Un altă categorie a amintirilor a constituit-o cele în care semnele jucau un rol decisiv. Înainte de declanşarea celui de-al II-lea Război Mondial, bunica ar fi văzut pe cer două mături uriaşe care se băteau între ele ca şi cum ar fi fost mânuite de nişte spadasini invizibili. La fel, înainte de revoluţia din decembrie ’89, bunica a văzut într-o dimineaţă cum cerul este roşu ca sângele. I s-a părut un semn şi, evident, evenimentele i-au confirmat temerile.
Am reţinut aceste poveşti, nu doar pentru că le-am notat în acel carneţel, ci mai ales pentru că, târziu spre dimineaţă, când mai rămăseseră doar câteva mătuşi şi verişoare la priveghi, eu am fost desemnat, spre groaza mea, să ies singur să aduc lemne din şură pentru că focul din sobă se stinsese.
Cred ca cerul rosu al revolutiei fusese vazut in toata tara. O intrebare: banuiesc ca si bunicul tau a luptat in al II-lea razboi Mondial. Ti-a povestit vreodata faptul ca a tras/omorat vreun inamic? Din toate povestile bunicului meu aceasta relatare lipsea si am si eu o curiozitate.
Într-adevăr, povestea asta lipsește. Atît de la bunicul meu, care știu că a fost în război, cît și de la tatăl domnului Inginer, care povestește foarte mult și cu orice ocazie despre război, dar niciodată cum că ar fi tras în cineva. Același lucru de ambele părți ale frontului.
Mult mi-a plăcut! My kind of a blog post!
Adrian, Pinocchio. Într-adevăr! Bunicul a luptat la Odessa, mi-a povestit cum a mers sute de km pe jos, cum săpau gropi în pământ şi dormeau acolo etc. şi… cum el nu a omorât pe nimeni. Trăgea în sus, îmi povestea uşor iritat…
Anne, a fost o scăpare:)
Inspirat articol, mi-a amintit de ceva asemanator din “Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia” !
Imi amintesc ca si bunicii mei imi povesteau deseori de vise cu rude moarte care ii chemau la ei. Si de fiecare data cand un prieten de famili/ruda murea cineva intotdeauna spunea: “L-a chemat X la el.”
Credintele acestea ale batranilor nostri par de nestramutat.
Intotdeauna ma cuceresc povestile despre bunicii nostri. Frumos post de suflet.
Imaginea asta e cea mai reprezentativa pentru ceea ce simt cand citesc ce spui aici http://shoppers.ro/i_feel_like.jpg