Cred că toţi facem exerciţiul de a privi oamenii pe stradă şi de a ne imagina care este viaţa lor dincolo de aparenţa pe care o oferă celorlalţi. Facem scenarii, proiectăm vieţi secrete şi căutăm poveşti dincolo de camuflajul pe care ceilalţi ni-l pun la dispoziţie.
Stau la masă într-o cafenea sau aștept metroul și de multe ori încerc să mă uit în jurul meu cu un alt tip de privire, încercând parcă să sparg carapacea pe care ceilalţi şi-o poartă cu ei înşişi. Dincolo de jocul imaginaţiei şi al reveriei cu ochii deschişi, sunt convins că există un camuflaj, că există un dincolo, o lume inaccesibilă pe care o poţi intrezări din când în când.
Pentru a fi priviţi, ceilalţi trebuie interpretaţi şi intuiţi dincolo de suprafaţa oglinzii. Dacă totul ar fi la vedere, relaţiile cu oamenii n-ar mai fi atât de provocatoare şi fiinţa umană ar fi sărăcită de multe dimensiuni.
Cred că Marquez spunea că fiecare dintre noi avem o viaţă publică, o viaţă privată şi una secretă. O viaţă deschisă privirii celorlalţi, una oferită doar iniţiaţilor şi o alta ascunsă chiar şi propriei priviri. Multe romane şi filme au ca subiect vieţile secrete duse de diferiţi oameni şi tragicul care rezultă de aici. Cineva are un vis secret, o pasiune ascunsă, un păcat din tinereţe sau o iubire nemărturisită.
Ca şi cum viaţa noastră ar fi o permanentă coliziune între plăci tectonice situate la adâncimi diferite.
Tragicul se ascunde deseori în distanţa dintre ceea ce cred ceilalţi că suntem, ceea ce ştim noi că suntem şi ceea ce nu ştim – şi adesea refuzăm – că suntem. Distanţă care creează neînţelegere, drame interioare, singurătate şi sentimentul de ne-acasă în această lume.
Ca şi cum o mare parte din bătăliile noastre se poartă pentru a da dreptate vieţii secrete din noi înşine.
Se întâmplă să afli lucruri noi despre prietenii tăi vechi care încă te pot suprinde prin deciziile lor, prin unele secrete împărtăşite sau prin unele drame neîmpărtăşite, dar care reuşesc să spargă din când în când coconul creat în jurul acestei lumi interioare ascunse.
Ca şi cum – în ciuda tragicului, în ciuda camuflajului – tot ce facem este pentru a micşora distanţa dintre noi şi ceilalţi. Ca şi cum am spune în permanenţă “Nu vreau să mor fără şansa de a arăta celorlalţi adevăratul meu chip”.
Un frumos şi necesar exerciţiu de sinceritate ai făcut mai sus. Când am să stau la coadă la hypermarket, aş putea fi mai permeabilă în locul indiferenţei autoimpuse (pentru că şi ceilalţi şi-o autoimpun, iar cercul ouroboric se închide astfel prin reciprocitate).
E plăcut să spargi cercul indiferenţei în ,,zonele de tranzit” şi merită…( stradă, magazin, gară, aeroport, restaurant etc.)
…foarte frumos si adevarat…
Frumoasă scriitură.
Da, un exerciţiu care cu siguranţă merită efortul, la mine a meritat şi merită din plin. Un prim pas – să fiu sinceră cu mine.
Mi s-a intamplat de multe ori sa privesc oamenii si sa incerc sa imi dau seama cum sunt ei in realitate. Si asta pentru ca fiecare poarte o masca: a grijilor, a indiferentei fata de ei sau fata de ceilalti, a necunoscutului care ii inconjoara. Am privit si am mers mai departe, dar in ignoranta mea, am uitat sa ma uit si la mine. Iar acum nu stiu exact ce masca port…
Foarte bun articolul. Felicitari!
De ce este important să arătăm celorlalţi adevăratul sau ceea ce credem noi că este adevăratul nostru chip? Ce avem de câştigat? Ce am avea de pierdut dacă nu reuşim (să-i convingem)? Una din primele afirmaţii Dao spune “cel care ştie nu vorbeşte”; vrea să zică astfel că nu putem nicicum transmite cunoaşterea.
Masca socială, masca singurătății sau masca tragică? Parcă n-aș alege niciuna.
In general nu prea sunt oameni cu adevarat fericiti in pielea lor … multumiti de sine … de asta se ascund si vor sa apara altceva … Nu din rautate … ci doar macar in ochii altora sa para altceva decat sunt.
Ca celălalt să aibă șansa să descopere adevăratul tău chip, e nevoie de camuflaj. Pentru că majoritatea nu merită;)
Cu atat mai mult trebuie sa ii pretuim pe aceia in fata carora putem sta fara masca…
Imi place sa descopar indicii: un inel cu blazon, o cicatrice, un gest reflex, un telefon privit nerabdator…ceva care sa-ti dirijeze povestea…
Deseori practicam acest exercitiu de imaginatie..bun, util, motivant..!
Foarte frumos scris! Felicitari!
Exteriorul fiecăruia joacă rolul unei măşti care nu te lasă să te dezvălui în totalitate.