Suntem norocoși, să nu ne plângem! (II)

43 Flares 43 Flares ×

Notă: Citeşte şi prima parte a acestui articol.


Există – mă refer la medie, iar nu la extreme – o tendinţă de uniformizare între adolescenţii din ţările în curs de dezvoltare şi cei din ţările occidentale. Deşi trec prin sisteme de învăţământ diferite, asemănările pot fi observate începând de la vestimentaţie, comportamente, hobby-uri şi idealuri pănă gusturile muzicale, sporturile practicate şi dezinhibiţia afişată.

Între un adolescent de 14-18 ani din România şi un altul din Estonia, Belgia sau Spania diferenţele tind să se estompeze. Se mişcă în acelaşi univers simbolic, îşi permit cam aceleaşi lucruri, stau la fel de mult pe net şi ascultă cam aceeaşi muzică. De exemplu, la un concert Robbie Williams din Praga, nu poţi face diferenţă între cei veniţi din Cehia, Ungaria, Romania, Estonia sau Germania. Dacă eşti un artist internaţional, ai aceleaşi şanse să ţi se fredoneze melodiile indiferent dacă concertezi în Sofia, Madrid, Bucureşti sau Riga.

Aceiaşi adolescenţi îşi permit la fel de uşor (cu ajutorul unor părinţi din clasa medie): o bicicletă, un skateboard, un calculator, un telefon mobil, o călătorie în Europa sau un bilet la un concert. Aceiaşi adolescenţi se uită la aceleaşi seriale pe net şi folosesc – cu mici excepţii locale – aceleaşi reţele sociale.

Avem în jurul nostru o generaţie de adolescenţi care cred că li se cuvin din oficiu lucruri, condiţii şi oportunităţi. Aceleaşi lucruri, condiţii şi oportunităţi pentru care generaţiile de dinainte au luptat să le obţină, acum par by default şi devin lucruri obişnuite (provocările s-au mutat în altă parte).

Mai mult decât atât, avem o generaţie de tineri care nu trăiesc în cadrul unui decalaj istoric faţă de Occident. Tineri care au început să folosească Google+ cam în acelaşi timp cu tinerii din Spania, Germania sau Franţa. Tineri care au parte de aceleaşi produse cu decalaj de câteva săptămâni sau tineri care văd aceleaşi filme la câteva zile după lansarea în SUA.

Dacă eu încă sunt minunat de faptul că pot călători doar cu buletinul şi pot plăti cu cardul la Madrid, unui adolescent român aceste lucruri i se par obişnuite şi fireşti. El a crescut şi aceste lucruri deja erau acolo.

Acest firesc, acest context de normalitate este şansa unor puşti de a lăsa în urmă complexele şi temerile părinţilor. Ipoteza mea este că, după 20 de ani în care – cu chiu, cu vai – s-au schimbat nişte lucruri, mai avem nevoie de încă 20 de ani de linişte pentru a construi o societate normală. Încă 20 de ani în care nimic catastrofal să nu se întâmple, niciun război, nicio calamitate economică sau climatică. Încă 20 de ani în care nu vom mai putea invoca acelaşi nenoroc istoric pentru eşecurile proprii.

Nici acum, nici peste 20 ani nu mai putem spune, ca Dinicu Golescu, că am rămas în urma tuturor neamurilor. Un filon de lamentare naţională există în cadrul fiecărui popor, este suficient să observăm cum se privesc italienii pe ei înşişi, însă acest lucru nu i-a oprit să ajungă a opta economie mondială.

Asistăm la o uniformizare a timpului în care trăiesc tinerii din diferite țări (înainte se putea spune că nu sunt contemporani unii cu alții), o uniformizare dincolo de care specificul național este doar o pată de culoare, iar nu o frână sau o neșansă istorică.

Îmi vine greu să privesc tineri care se plâng în condițiile în care trăim totuși cele mai bune timpuri pe care le-a avut România. Se poate infinit mai bine, însă a fost infinit mai rău.

Scriu aceste rânduri pentru că văd în jurul meu din ce în ce mai mulţi tineri care se comportă ca şi cum li se cuvin lucruri: străzi curate, parcuri îngrijite, wireless la hoteluri, piste de biciclete, conexiune bună la internet sau funcţionari eficienţi. Scriu aceste rânduri pentru că văd o generaţie mai dezinhibată, mai curajoasă şi mai pretenţioasă decât cea de dinainte.

Sunt convins că pare greu de crezut, însă pretenţiile şi aşteptările schimbă lucruri şi conturează contexte şi treptat ajungem un popor mai greu de păcălit de proprii politicieni şi mai greu de umilit de proprii funcţionari.

La fel cum vine o vreme când nu mai poţi da vina pe proprii părinţi, trăim nişte timpuri în care nu ne mai putem scuza ratările invocând faptul că suntem români sau că ruşii sunt aproape.

sursă foto

43 Flares Twitter 0 Facebook 43 43 Flares ×

3 thoughts on “Suntem norocoși, să nu ne plângem! (II)

  1. Laurentiu Horubet

    Servus Adrian,

    Din ce înțeleg, discuția e despre două alternative și, aparent, e mult mai sumplu/lejer/comod să o alegem pe aia mai la-ndemână – să căutăm scuze/vinovați și să așteptăm merele de aur.

    Vorbeam cu niște cadre universitare, picați într-o lamentare fără sfârșit și le spuneam că nu ne scoate nimeni din criză. Fiecare se scoate din propria criza. Evident, nu am reușit să-i conving.

    Mulțumesc și eu continui să am încredere că ce vine din urmă, vine tare și bine (atât timp cât ne vom abține de la a mai arunca cu pietre în ei…)

    Reply
  2. dragos c

    da, e minunat ca “formele” civilizatiei romanesti sunt sincrone cu cele occidentale, ca sa folosesc termenii lui lovinescu. e un inceput bun.
    dar trebuie sa veghem ca aceste forme sa si duca la ceva creator, la un anumit “fond”, ca sa pastrez termenii.

    Reply
  3. Rudolph Aspirant (dr. Eugen Craciun)

    Eu pot sa gasesc scuze altora f. usor…nu e nevoie sa-si gaseasca singuri…(psihopatii exclusi)…adevarul e ca e chiar foarte posibil, desi nu inca dovedit, ca unii sunt cam nascuti sa fie optimisti, altii nu. Unii pot fi educati (cognitiv-comportamental) sa nu mai pice automat in “negativisme”, defetism. In Romania, la nivel societal, depresia clinica si tulburarile afective in general (fara psihoza) nu prea sunt tratate cum trebuie, cel putin nu corespunzator frecventei in care se intalnesc, nici macar recunoscute ca atare cand trebuie; publicul general nici macar nu este educat in acest sens. Pe urma se mira toti ca se mai impusca vreun politist cu arma din dotare, sau ca mai sare cineva de la vreun balcon.

    A propos, ca tot suntem pe un blog al unui absolvent de facultate de filozofie, eu repet automat WARNING general: suicidul este INTERZIS si ILEGAL (cf. Art. 29 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului ratificata de Organizatia Natiunilor Unite, si de catre Codul de la Nuremberg); totodata promovarea, incurajarea, complicitatea, asistarea unei persoane de a incerca sau a reusi sa se sinucida sunt acte criminale penale in mai toate tarile lumii, INCLUSIV ROMANIA, cu cateva exceptii partiale notorii.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.