Notă: Citeşte şi prima parte a acestui articol.

Există – mă refer la medie, iar nu la extreme – o tendinţă de uniformizare între adolescenţii din ţările în curs de dezvoltare şi cei din ţările occidentale. Deşi trec prin sisteme de învăţământ diferite, asemănările pot fi observate începând de la vestimentaţie, comportamente, hobby-uri şi idealuri pănă gusturile muzicale, sporturile practicate şi dezinhibiţia afişată.

Între un adolescent de 14-18 ani din România şi un altul din Estonia, Belgia sau Spania diferenţele tind să se estompeze. Se mişcă în acelaşi univers simbolic, îşi permit cam aceleaşi lucruri, stau la fel de mult pe net şi ascultă cam aceeaşi muzică. De exemplu, la un concert Robbie Williams din Praga, nu poţi face diferenţă între cei veniţi din Cehia, Ungaria, Romania, Estonia sau Germania. Dacă eşti un artist internaţional, ai aceleaşi şanse să ţi se fredoneze melodiile indiferent dacă concertezi în Sofia, Madrid, Bucureşti sau Riga.

Aceiaşi adolescenţi îşi permit la fel de uşor (cu ajutorul unor părinţi din clasa medie): o bicicletă, un skateboard, un calculator, un telefon mobil, o călătorie în Europa sau un bilet la un concert. Aceiaşi adolescenţi se uită la aceleaşi seriale pe net şi folosesc – cu mici excepţii locale – aceleaşi reţele sociale.

Avem în jurul nostru o generaţie de adolescenţi care cred că li se cuvin din oficiu lucruri, condiţii şi oportunităţi. Aceleaşi lucruri, condiţii şi oportunităţi pentru care generaţiile de dinainte au luptat să le obţină, acum par by default şi devin lucruri obişnuite (provocările s-au mutat în altă parte).

Mai mult decât atât, avem o generaţie de tineri care nu trăiesc în cadrul unui decalaj istoric faţă de Occident. Tineri care au început să folosească Google+ cam în acelaşi timp cu tinerii din Spania, Germania sau Franţa. Tineri care au parte de aceleaşi produse cu decalaj de câteva săptămâni sau tineri care văd aceleaşi filme la câteva zile după lansarea în SUA.

Dacă eu încă sunt minunat de faptul că pot călători doar cu buletinul şi pot plăti cu cardul la Madrid, unui adolescent român aceste lucruri i se par obişnuite şi fireşti. El a crescut şi aceste lucruri deja erau acolo.

Acest firesc, acest context de normalitate este şansa unor puşti de a lăsa în urmă complexele şi temerile părinţilor. Ipoteza mea este că, după 20 de ani în care – cu chiu, cu vai – s-au schimbat nişte lucruri, mai avem nevoie de încă 20 de ani de linişte pentru a construi o societate normală. Încă 20 de ani în care nimic catastrofal să nu se întâmple, niciun război, nicio calamitate economică sau climatică. Încă 20 de ani în care nu vom mai putea invoca acelaşi nenoroc istoric pentru eşecurile proprii.

Nici acum, nici peste 20 ani nu mai putem spune, ca Dinicu Golescu, că am rămas în urma tuturor neamurilor. Un filon de lamentare naţională există în cadrul fiecărui popor, este suficient să observăm cum se privesc italienii pe ei înşişi, însă acest lucru nu i-a oprit să ajungă a opta economie mondială.

Asistăm la o uniformizare a timpului în care trăiesc tinerii din diferite țări (înainte se putea spune că nu sunt contemporani unii cu alții), o uniformizare dincolo de care specificul național este doar o pată de culoare, iar nu o frână sau o neșansă istorică.

Îmi vine greu să privesc tineri care se plâng în condițiile în care trăim totuși cele mai bune timpuri pe care le-a avut România. Se poate infinit mai bine, însă a fost infinit mai rău.

Scriu aceste rânduri pentru că văd în jurul meu din ce în ce mai mulţi tineri care se comportă ca şi cum li se cuvin lucruri: străzi curate, parcuri îngrijite, wireless la hoteluri, piste de biciclete, conexiune bună la internet sau funcţionari eficienţi. Scriu aceste rânduri pentru că văd o generaţie mai dezinhibată, mai curajoasă şi mai pretenţioasă decât cea de dinainte.

Sunt convins că pare greu de crezut, însă pretenţiile şi aşteptările schimbă lucruri şi conturează contexte şi treptat ajungem un popor mai greu de păcălit de proprii politicieni şi mai greu de umilit de proprii funcţionari.

La fel cum vine o vreme când nu mai poţi da vina pe proprii părinţi, trăim nişte timpuri în care nu ne mai putem scuza ratările invocând faptul că suntem români sau că ruşii sunt aproape.

sursă foto