Un singur lucru contează, după toate greşelile, toate aventurile, toate hopurile şi toate încercările: să mergem înainte.

Oamenii tind să fie mai cooperanți și mai concilianți în contexte sociale gândite pe termen lung. Într-o firmă, într-o familie, într-un apartament, în cazul unui parteneriat sau într-o mică comunitate. Ești pur și simplu mai atent cu cineva atunci când știi că îl vei mai întâlni și mâine, și poimâine.

În cazul contextelor sociale temporare (la o coadă, în tren, într-un magazin sau la un eveniment oarecare), suntem mai puțin atenți cu ceilalți din simplu motiv că șansele de a-i reîntâlni sunt foarte mici. Nu vorbesc de nesimțire sau de altceva, dar în acest caz, se fac – conștient sau inconștient – alte calcule sociale.

Majoritatea românilor își gândesc propria țară ca fiind plină de contexte sociale temporare unde au voie să fie mai puțin atenți, mai puțin răbdători, mai puțin solidari. De exemplu, vecinii de bloc nu simt o mare solidaritate din cauză că împart pe termen lung același spațiu. Sunt mulți care nu-și cunosc vecinii, care nu-și salută vecinii, care nu iau act de existența lor decât atunci când sferele private se întrepătrund artificial: muzica dată prea tare sau certuri și țipete în apartamentul de lângă.

În acest exemplu, al vecinilor de bloc, aceștia știu că împart același spațiu, dar nu consideră că împart același timp. Cu alte cuvinte, nu se consideră contemporani unii cu ceilalți. Sunt timpi diferiți, ritmuri diferite și, la urma urmei, lumi diferite.

Un alt exemplu. Un politician din București nu este contemporan – sau nu se consideră a fi – cu un țăran din Moldova. Îi apropie o limbă și câteva simboluri naționale (dar ce mai însemnă acestea azi?), dar îi despart interesele, opțiunile, veniturile, clasele sociale și idealurile. Dacă politicianul nu simte că împarte aceeași infrastructură, aceleași servicii medicale și aceleași șanse la o justiție corectă, ce solidaritate poți cere de la cineva care consideră că trăiește într-o altă lume decât a ta?

Corupția este rezultatul nepăsării unor oamenii care nu cred că au aceleași drepturi și responsabilități ca ceilalți. Cu alte cuvinte, nu simt că împart aceeași lume și același timp. Doar iluzia că trăiești în alt timp te salvează de consecințele dezastruoase ale acțiunilor tale. Altfel nu-mi explic această miopie, această nepăsare.

Observ o lipsă acută de încredere și solidaritate încât singura ipoteză pe care mi-o permit este aceea că oamenii nu se simt contempotani unii cu alții. Nu simt că împart același timp, aceeași lume, aceeași țară, aceeași planetă. Altfel de ce nu ți-ar păsa de semenii tăi? De ce nu ai încerca să schimbi lucrurile? De ce nu te-ai implica?

Iluziile optice se conturează atunci când mai multe știri negative (cineva a omorât pe cineva, cineva a jefuit pe altcineva accidentat, un individ s-a îmbătat și a făcut scandal) sunt îngrămădite în același interval orar.

Atunci când mai multe voci repetă aceleași minciuni, zi de zi, pe un post de televiziune.

Atunci când cineva la un ghișeu te necăjește, atunci când un taximetrist bucureștean se comportă ca un golan, atunci când un chelner te insultă.

Iluziile optice apar când aceste toate evenimente izolate schimbă modul în care vezi lucrurile.

Când cineva de la un ghișeu te necăjește, tragi concluzia că ești în permanență umilit.
Atunci când un taximetrist bucureștean e nesimțit, crezi că toți taximetriștii din București sunt astfel.
Când un chelner te insultă, crezi că în România serviciile sunt proaste.

Este o tendință națională graba de a uni toate evenimentele negative care ni se întâmplă sau despre care auzim în media. Gândește-te atunci când suni trei persoane în trei chestiuni diferite și niciuna nu-ți răspunde. Te-ai făcut cu trei evenimente izolate pe care le unești într-o stare proastă de spirit.

În România, o gropă pe care o iei dimineață în București este unită cu un șofer care nu ți-a acordat prioritate în Râmnicu Sărat și o căruță pe mijlocul drumului la intrare în Bacău. Dacă peste alte două ore, cineva te claxonează în Pașcani, îți bagi picioarele în ea de țară.

Pe același drum, într-o altă zi, un șofer îți eliberează banda în București, un TIR îți semnalizează că poți să-l depășești pe centura Buzăului și un alt șofer te atenționează că este radar la  întrare în Focșani. Problema deja s-a schimbat, aceste evenimente izolate nu se mai coagulează în nicio stare de spirit.

Lucrurile bune au o densitate mai mică, reușim cu greu să le coagulăm. Cele rele nu se spală. În schimb, se adună în frustrări, resentimente și iluzii optice. Un criminal din Iași și un hoț din Cluj nasc o Românie pe care o dispreţuim, dar un manager competent din Ploiești și un profesor bun din Botoșani nu conturează o ţară de care ne simţim mândri.

Înjurăturile de azi sunt unite cu înjurăturile de mâine, dar uităm să unim complimentul de ieri cu cel primit de azi.

La sfârșitul aniilor ’30, tânărul Eliade îi face o vizită lui Lucian Blaga în Elveția (unde acesta era consilier de presă). În urma acestei întâlniri rezultă un interviu (sau o discuţie) pe care Eliade îl va publica într-una dintre revistele din ţară.

În cadrul discuţiei, cei doi ajung la subiectul lecturii şi al cărţilor din care extrag o singură idee – aproximativ citată – care mi-a tulburat gândurile adolescenţei:
“Încă am o părere bună despre lectură.”

La 17 ani, această idee mi-a dat fiori. Mi se părea de neconceput ca cineva să pună între paranteze actul lecturii care pentru mine constituia însăşi faptul de a fi. Colegii de liceu vedeau în mine un elev care citea în permanență: în timpul orelor şi în timpul pauzelor. La sfârşitul programului, plecam în grabă pentru a pierde cât mai puţin timp pe drum, necitind. Făceam 10 minute de la liceu până acasă, însă fiinţa mea era total dedicată cărţilor.

Adolescenţa mea a cuprins ani nebuni în care citeam cu disperare, ani în care crizele de spasmofilie mă ameninţau cu orice ocazie şi nopţi albe în care veioza din mansardă rămânea aprinsă până în orele dimineţii. Nu mai spun de îngrijorările mamei cu privire la sănătatea mea și discuţiile familiei despre viitorul meu sumbru.

În acest context, când am citit interviul lui Eliade cu Blaga în care actul lecturii era atât de relativizat mi s-a părut că ceva îmi scapă. Nu are cum, lectura este cea mai decentă activitate pe care o poți face, iar cărțile sunt cele mai bune instrumente către înțelegerea faptului ciudat de a fi în viață.

Am avut norocul să cunosc în timpul studenției alți oameni disperați după cărți și idei, oameni pentru care bibliotecile erau adevărate temple ale cunoașterii, colegi de facultate cu care făceam nopți albe printre lecturi grele şi momente când mângâiam copera unei cărți cumpărate din ultimii bani primiți de acasă.

Odată cu trecerea anilor, cărțile și-au pierdut din aura creată în timpul adolescenței și al studenției și am ajuns la marginea unui mit în care totuși, încă… am o părere bună despre lectură.

Ajungi inevitabil să citești mai puțin, să fii mai selectiv și să plătești prețul social pe care fiecare tânăr îl oferă unei companii, unei firme şi unei societăți instabile în permanentă tranziție.

Pe altarul acestui mit al cărților care încă mă acaparează mi-am sacrificat doi ani pentru Lecturi Urbane, o idee de încurajare a lecturii în spațiile publice şi o încercare de a pasa celorlalţi câte puţin din beneficiile preocupărilor livreşti.

Acum, ajungi invitabil să nu mai vezi cărţile în orice provocare existențială şi să nu mai vezi lectura ca singurul mod de înţelegere. Ajungi să trădezi cărţile, le iubeşti, le foloseşti, dar nu mai constituie centrul preocupărilor tale. Timpul util nu mai înseamnă neapărat timpul dedicat paginilor unei cărţi.

Cât de mult citeşti nu mai este un criteriu de evaluare, dar constituie încă un reper după care te ghidezi atât la nivelul vieţii interioare, cât şi la suprafaţa celei sociale.

La finalul acestor gânduri şi amintiri, nu pot decât să întreb următoarele: tu încă mai ai o părere bună despre lectură?

În mod naiv, eu sunt mulțumit de zona socio-profesională pe care o ocup. Sunt un blogger care a avut și are câteva mici proiecte în online. În ultimii doi ani am câștigat decent făcând ceea ce-mi place și mă simt uneori recunoscător că am cunoscut niște oameni pe care îi respect și de la care am ce învăța. E un domeniu plin de provocări și plin de oportunități în direcția dezvoltării personale.

Pe scurt, e o industrie dinamică cu mecanisme sănătoase de autoreglare, o industrie în care dacă îţi vezi de treabă, recompensele sunt pe măsura muncii depuse. Nu am simţit niciodată că am muncit de pomană şi nu am avut niciodată senzaţia că am pedalat în gol.

În ciuda acestor lucruri relativ pozitive, dincolo de online, sunt multe zone socio-profesionale care nu merg la fel de bine. Zone unde activează oameni prost plătiţi şi nemulţumiţi, locuri unde lucrurile se mişcă mai greu și industrii unde nu mai activează nici măcar acei oameni prost plătiţi şi nemulţumiţi.

După orice călătorie în străinătate, mă întreb de ce s-au făcut şi se fac în continuare atât de puţine lucruri în România.

Nu am putut compara Viena sau Parisul cu Bucureştiul, însă după ultima călătorie dineuropa.ro, pot compara Slovenia şi Ungaria cu România. Sunt ţări cu istorii recente comune, dar cu destule diferenţe culturale. Sunt ţări unde în ultimii 20 de ani s-a făcut mai mult decât în România.

E o observaţie banală la îndemâna oricărui călător care mă trimite totuşi cu gândul la contractul social pe care românii l-au negociat cu propriul stat, cu propriile administrații politice, cu propria istorie. Vecinii noștri au negociat mai bine acest contract, au oferit mai mult propriului stat și au știut să ceară mai mult la schimb.

După 20 de ani, scuza perioadei comuniste devine din ce în ce mai diluată. Este ca și cum, la 40 de ani, dai vina în continuare pe părinți pentru neputința destinului propriu.

Întrebarea pe care mi-o pun nu este de ce s-a furat, ci mai degrabă de ce s-a putut fura atât de mult? De ce rețeaua economico-politică a avut libertatea unor spații atât de largi pentru complicități atât de dăunătoare? Unde au fost oamenii, unde este atenția cetățenilor?