Ce se pierde atunci când ne maturizăm?

0 Flares 0 Flares ×

Pentru un nou-născut, orice moment constituie o experiență inițiatică. Copilul trăiește într-un proces de învățare continuă, în mijlocul unei curiozități și disponibilități permanente. El va transforma o simplă masă sau un mers până-n colțul camerei într-o aventură de cunoaștere la finalul căreia se va întoarce schimbat.

Adulții, în schimb, sunt mult mai zgârciți cu experiențele din care pot învăța. Adulții sunt disponibili și curioși cu măsură. Timpul este limitat și, în plus, nu tot ce se întâmplă în jur interesează. Prin virtutea preocupărilor specifice, oamenii maturi au învățat să-și refuze ocaziile de învățare și să își restrângă curiozitățile.

Când identitatea este definită într-un spațiu socio-profesional, limita preocupărilor se îngustează la marginea unul calcul practic. Mă interesează să învăț doar ce mă ajută social și profesional și, mai mult, mă interesează să învăț doar lucruri care nu-mi destabilizează personalitatea deja închegată și filtrul propriu prin care privesc lumea.

În formulare brutală, copiii îşi riscă propria personalitate – conturată precar – în actul de cunoaştere şi fac risipă de cantităţi infinite de curiozitate. Odată cu trecerea anilor însă, ne riscăm din ce în ce mai puţin propria identitate de dragul cunoaşterii şi de dragul dezvoltării personale.

Pentru a ilustra rândurile de mai sus, să luam exemplul călătoriilor. Când eşti copil, orice călătorie este o fascinaţie continuă. Aminteşte-ţi cum călătoriile cu părinţii sau excursiile cu colegii de şcoală erau adevărate aventuri din care te întoarceai schimbat. Erai curios de toate, aflai o mulţime de lucruri noi şi îţi conturai amintiri solide.

Acum imaginează-ţi un concediu la 30 sau la 35 de de ani unde majoritatea lucrurilor devin bifate. O călătorie la Paris sau o săptămână pe litoral nu mai schimbă pe nimeni. Un city break la Viena nu are niciun caracter iniţiatic, este o simplă mişcare pe hartă de la punctul A la punctul B în spaţiul unei curiozităţi minimale cu accente turistice.

În acest caz, singurele şanse de aventură sunt lucrurile care merg prost: pierderea avionului, pierderea actelor sau dezamăgirea provocată de condiţiile de cazare. Singurele prilejuri de cunoaştere devin acele evenimente pe care le păţeşti, pe care le trăieşti în ciuda voinţei tale.

Dacă orice act de învăţare presupune o ieşire din zona de confort, călătoriile – ataşate concediilor – pe care le facem la vârsta adultă se străduiesc să rămână cât mai bine înfipte în această zonă a relaxării şi comodităţii unde prilejurile de cunoaştere sunt sacrificate pe altarul distracţei şi odihnei.

Desigur, discuţia este lungă, dar merită punctată cel puţin doar în spiritul a ce se pierde atunci când învăţăm să pierdem cât mai puţin.

acest text face parte dintr-o  serie de articole

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

9 thoughts on “Ce se pierde atunci când ne maturizăm?

  1. Orin

    Ai punctat nişte lucruri aici dar eu m-aş feri de generalităţi de genul “nimeni, niciodată, toată lumea”! Cît alegem să îngropăm din copilul din noi diferă de la caz la caz. Aşa că eu m-aş feri de fatalismul ăsta al trecerii la o vîrstă adultă, la lipsa curiozităţii. Unii sîntem încă vii pe aici! 🙂

    Reply
  2. Liliana

    Nu toti pierd la fel de mult si nici in acelasi ritm ! Oricum nu tine de vointa proprie ci de structura psihica ,de tipul de personalitate al fiecaruia;ca sa nu mai vorbim de faptul ca viata ne supune la incercari diferite,la varste diferite deci in nici un caz nu se poate generaliza ! Ma gandesc si la faptul ca poate nu este chiar o pierdere ci un efect al instinctului de conservare care in copilarie este la un nivel primar si se amplifica o data cu cresterea gradului de cunoastere a lumii in care evoluam !

    Reply
  3. Adrian Ciubotaru Post author

    Orin, sper să nu fie o generalizare și un fatalism, cât mai degrabă observarea unui preț pe care mulți dintre noi îl plătim
    Am să pun un anunț undeva: caut oameni vii:)

    Reply
  4. Mihai

    Un post trist, cu urme de pesimism si plictis. Surprinzator, pentru ca vine din partea ta!
    Insa cred ca nu ai dezvoltat destul, iar dedesubturile sunt multe.

    De discutat subiectul la un pahar de “voiciune”. Iti fac cinste!
    🙂

    Reply
  5. Pingback: Dragă Vali Petcu, ești pur şi simplu necinstit | Adrian Ciubotaru

  6. Pingback: În atenția cititorilor blogului meu | Adrian Ciubotaru

  7. Pingback: Orice pornire idealistă este un indicator clar al imaturității | Adrian Ciubotaru

  8. Pingback: That’s the question!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *