La sfârșitul aniilor ’30, tânărul Eliade îi face o vizită lui Lucian Blaga în Elveția (unde acesta era consilier de presă). În urma acestei întâlniri rezultă un interviu (sau o discuţie) pe care Eliade îl va publica într-una dintre revistele din ţară.

În cadrul discuţiei, cei doi ajung la subiectul lecturii şi al cărţilor din care extrag o singură idee – aproximativ citată – care mi-a tulburat gândurile adolescenţei:
“Încă am o părere bună despre lectură.”

La 17 ani, această idee mi-a dat fiori. Mi se părea de neconceput ca cineva să pună între paranteze actul lecturii care pentru mine constituia însăşi faptul de a fi. Colegii de liceu vedeau în mine un elev care citea în permanență: în timpul orelor şi în timpul pauzelor. La sfârşitul programului, plecam în grabă pentru a pierde cât mai puţin timp pe drum, necitind. Făceam 10 minute de la liceu până acasă, însă fiinţa mea era total dedicată cărţilor.

Adolescenţa mea a cuprins ani nebuni în care citeam cu disperare, ani în care crizele de spasmofilie mă ameninţau cu orice ocazie şi nopţi albe în care veioza din mansardă rămânea aprinsă până în orele dimineţii. Nu mai spun de îngrijorările mamei cu privire la sănătatea mea și discuţiile familiei despre viitorul meu sumbru.

În acest context, când am citit interviul lui Eliade cu Blaga în care actul lecturii era atât de relativizat mi s-a părut că ceva îmi scapă. Nu are cum, lectura este cea mai decentă activitate pe care o poți face, iar cărțile sunt cele mai bune instrumente către înțelegerea faptului ciudat de a fi în viață.

Am avut norocul să cunosc în timpul studenției alți oameni disperați după cărți și idei, oameni pentru care bibliotecile erau adevărate temple ale cunoașterii, colegi de facultate cu care făceam nopți albe printre lecturi grele şi momente când mângâiam copera unei cărți cumpărate din ultimii bani primiți de acasă.

Odată cu trecerea anilor, cărțile și-au pierdut din aura creată în timpul adolescenței și al studenției și am ajuns la marginea unui mit în care totuși, încă… am o părere bună despre lectură.

Ajungi inevitabil să citești mai puțin, să fii mai selectiv și să plătești prețul social pe care fiecare tânăr îl oferă unei companii, unei firme şi unei societăți instabile în permanentă tranziție.

Pe altarul acestui mit al cărților care încă mă acaparează mi-am sacrificat doi ani pentru Lecturi Urbane, o idee de încurajare a lecturii în spațiile publice şi o încercare de a pasa celorlalţi câte puţin din beneficiile preocupărilor livreşti.

Acum, ajungi invitabil să nu mai vezi cărţile în orice provocare existențială şi să nu mai vezi lectura ca singurul mod de înţelegere. Ajungi să trădezi cărţile, le iubeşti, le foloseşti, dar nu mai constituie centrul preocupărilor tale. Timpul util nu mai înseamnă neapărat timpul dedicat paginilor unei cărţi.

Cât de mult citeşti nu mai este un criteriu de evaluare, dar constituie încă un reper după care te ghidezi atât la nivelul vieţii interioare, cât şi la suprafaţa celei sociale.

La finalul acestor gânduri şi amintiri, nu pot decât să întreb următoarele: tu încă mai ai o părere bună despre lectură?