Bătrâneţea începe în momentul când vei spune propriilor prieteni, propriilor copii, nevestei sau soţului:
“Am avut şi eu un vis, dar…”

E suficient să pierdem pe cineva din viața noastră sau să fim părăsiți de o persoană dragă pentru a ne schimba brutal modul cum înțelegem lumea. La polul opus și optimist, lucrurile își păstrează aceeași simetrie. E suficient să câștigi pe cineva drag pentru a arunca o altfel de privire lumii din jur. E de ajuns să cunoști pe cineva pentru a te debarasa de gândul oamenii nu sunt de încredere la coșul de gunoi al ideilor născute din dezamăgiri și resentimente.

Dincolo de lumea pe care o aflăm din cărți sau din media, trăim înfășurați în universul afectiv creat de familie și de prieteni. E o lume mică, dar constituie cel mai bun tampon între noi înșine și un univers rece, aleatoriu și lipsit de sens.

Această lume mică este responsabilă de stabilitatea noastră emoțională și de modul cum interpretăm tot ce se întâmplă în lumea mare. De exemplu, vei simți mai multă agresivitate și vei trăi mai multe dezamăgiri în lumea mare, dacă spațiul creat de familie și prieten este unul fragil.

În acest loc mic și familiar se duce bătălia de care depinde soarta noastră în lumea cea largă. Dacă ceva scârție în locul geometric creat de familie și de prieteni, va fi infinit mai greu să ții piept acelor tornade care vin de dincolo de orizont.

Este o lume mică, fragilă, dar suficient de puternică să genereze cea mai puternică pârghie pentru ființa umană: sentimentul de acasă.

Poți face orice călătorie, îți poți permite orice aventură, atâta timp cât porți cu tine un acasă interior. La fel, este o lume mică, dar suficient de puternică încât să fie responsabilă de orice motiv pentru care merită să mergi înainte.

E banal ce spun, dar observaţia e simplă, iar exemplele sunt peste tot. Dacă ai un hobby, lucrul cel mai firesc ar fi ca după o lună, două, un an, doi ani, să câştigi bani din el. Pare logic: îţi place să faci ceva, cu timpul ajungi să îl faci bine și nu-ţi mai rămâne decât să transformi pasiunea în talent de pe urma căruia să câştigi bani.

Pare logic, dar nu e indicat să ai aşteptări raţionale de la cum sunt aşezate lucrurile din jur. Majoritatea oamenilor, în schimb, îşi delimitează drastic jobul şi sursa de venit de ceea ce fac din plăcere, păstrând spaţiul pasiunii nepătat. Nepătat de stres, de un program anume sau de responsabilităţi.

Banii bruiază pasiunea. Dacă joci fotbal din pasiune, eşti liber să o arzi aiurea pe teren. Dacă cineva te plăteşte când joci fotbal, eşti constrâns la performanţă. Dacă îţi place să scrii, e simplu să o faci doar atunci când îţi vine şi cum te taie capul (eşti propriul evaluator). Dacă cineva îţi oferă 1000 de euro pe un articol pe care va trebui să îl scrii zilnic, la ora 9 dimineaţa, va fi extrem de greu. Cu timpul, scrisul ţi se va părea un chin şi vei visa zilele de concediu în care nu va trebui să scrii niciun rând.

Banii nu bruiază pasiunea. O dată cu orice stimulent financiar, apar şi rigori care ţin de piaţă, de un client, de un dead line, de anumiţi indicatori de performanţă și de un anumit respect de sine atunci când ceea ce faci tu este prețuit. Această prețuire se poate manifesta în multe feluri, dar sentimentul când cineva plătește pentru ceea ce faci bine este… de neprețuit.

Dacă transformi rigorile în responsabilități, vei observa că scoțând bani din ceea ce faci din plăcere este un preț decent pentru propria libertate.

E un pas firesc să încerci să câștigi bani dintr-o pasiune și însăși această încercare este o lecție de viață. Nu e ușor, nu e simplu, pasiunea se poate transforma în business (de care mulți fug) și se duce o mare parte din distracție. Dar aici vorbim de provocări, lupte, mers înainte și a face o diferență, nu-i așa? La final, îți rămâne și distracția, dar cel puțin dispare gustul amar că doar colecționezi timbre.

O idee depinde – uneori decisiv – de statutul socio-profesional al celui care o enunță. Majoritatea ideilor sunt acceptate sau refutate luând în calcul şi credibilitatea celui care a emis-o. Aceeaşi idee poate fi văzută şi interpretată ca pură supoziţie sau ca rodul unei expertize de necombătut, în funcţie de cine o spune.

Am fost învăţat să privesc ideile dincolo de orice context, de orice argument al autorităţii sau artificiu retoric, însă în viaţa de zi cu zi, aceste condiţii ideale nu se aplică. Aceeaşi frază sună altfel în funcţie de ocupaţia, vârsta, reputaţia sau succesul social ale celui care o spune. Aceeaşi idee sună altfel dacă e enunțată pe un blog, la televizor sau la o bere.

La fel, un proiect – online sau nu – este judecat, dincolo de structura sa internă, şi după caracteristicile celor implicaţi. Sunt proiecte slabe care sunt bine primite pentru că vin din partea unor oameni credibili, la fel cum sunt proiecte bune care primesc tot felul de piedici pentru că vin din partea unor oameni fără nicio istorie în spate.

De exemplu, în sfera antreprenoriatului, nu contează cât de bună sau cât de originală este o idee. Contează doar cine o pune în practică, cine o implementează bine şi cine reuşeşte să o vândă și nu este greu de intuit că toate aceste condiții sunt îndeplinite în funcție de statutul social, profesional și financiar al respectivului antreprenor.

În cărţile sale de istoria religiilor scrise după ce a plecat din România, Mircea Eliade comunică în mare parte aceleaşi idei pe care le propunea în articolele scrise în anii ’30. Opera sa de maturitate conţine in nuce ideile tânărului Eliade, însă cu adaosul competenţei şi reputaţiei dobândite.

Din perspectiva istoriei religiilor, Eliade şi-a exprimat aceleaşi intuiţii şi idei în două contexte diferite. Prima dată era doar un tânăr care se jucat de-a indianistica, nu avea o operă savantă în spate şi colabora sporadic în revistele de specialitate din străinătate. A doua oară, avem un Eliade savant de talie internaţională capabil să îşi susţină ideile prin documentare masivă şi reputaţie academică ireproşabilă (cel puţin, până în anii ’70 când trecutul legionar l-a prins din urmă).

Este un tipar des întâlnit: o idee reuşeşte să convingă abia după ce oamenii care se luptă în numele ei ajung la un nivel socio-profesional care prezintă trăsături de încredere. Când priveşti vieţile multor oameni care pot fi luaţi ca exemplu – Gandhi sau Martin Luther King, Jr., observi că ideile tinereţii lor au devenit acceptate abia după ce au dovedit ceva în numele acestora.

Ideile amândurora au rămas constante de-a lungul a zeci de ani, însă au fost îmbrățișate de public abia după ce aceștia – prin luptă și dedicare – au dovedit că merită încredere.

Ideile pot fi bune sau slabe, pot avea un context propice sau nu, însă toate acestea contează mai puțin. E plină lumea de idei bune susținute de oameni care nu prezintă încredere, de oameni care nu și-au dovedit încă tăria luptând în numele lor.

Uneori, se pare că majoritatea oamenilor urmăresc cariere, bunăstare financiară și reputație profesională doar pentru a avea cândva șansa de a-și pune în practică ideile și visele pe care le poartă de atâta vreme în ei înșiși.

Există o prospețime în orice subestimare pe care mulți o subevaluează. Este avantajul echipei care pornește cu șansa a doua, este motivația celui care știe că poate şi are de unde să crească în ochii celorlalți.

Este ceva din ideea lui George Constanza: atunci când nu ești plăcut, singura direcție este în sus. Atunci când eşti subestimat, singura supriză pe care o poţi produce este una pozitivă. Dacă nu reuşeşi, nu faci decât să confirmi aşteptările slabe pe care ceilalţi oricum le aveau. Nu e nicio dezamăgire aici.

În schimb, când eşti supraestimat – de exemplu, în urma unui proces de branding personal sau instituțional – miza este să nu dezamăgeşti. Presiunea – probabil şi responsabilitatea – este mai mare pentru că aşteptările au fost deja ridicate.

Atunci când eşti subestimat, încerci să vinzi o marfă pe care ceilalţi nu ştiu că o ai.
Atunci când eşti supraestimat, ceilalți cred că ai de vânzare ceva ce tu (încă) nu deții.

E posibil ca o mare parte din motivația noastră de a continua să fie legată de oameni și a unor grupuri care ne subestimează sau, mai abrupt spus, care nu știu și nu le pasă de existența noastră. Confirmi aici, confirmi dincolo, însă mereu va exista o masă oameni (din cercurile tale, din industria în care activezi) față de care vei încerca să te califici, în fața cărora vei încerca să dovedești ceva.

Supraestimarea vine de multe ori din confuzia unui context (favorabil, dar provizoriu) cu o caracteristică individuală (nișată, dar permanentă). E posibil să fi confirmat aici și dincolo datorită unor împrejurări propice, însă o dată acestea dispărute, regele devine gol.

Sunt riscuri, avantaje și dezavantaje în ambele situații, iar întrebarea din titlu porneşte de la presupunerea că rareori ne aflăm în situaţii în care ceilalţi ne apreciază în mod just calităţile şi abilităţile. Există o căutare a echilibrului, însă în orice moment eşti văzut mai mult sau mai puţin decât ceea ce eşti.
Astfel, care este situația în care te simți mai confortabil sau mai motivat: atunci când ești subestimat sau atunci când ești supraestimat?

Ştim cu toţii că încrederea se câştigă greu şi se pierde uşor, dar întrebarea pe care o adresez este de ce contează atât de mult încrederea? O parte din răspuns se află la capătul celălalt, acolo unde începe neîncrederea. Mai precis, ce se întâmplă atunci când oamenii nu au încredere în tine?

Dacă oamenii nu au încredere în tine, vei fi suspectat chiar şi atunci când faci un bine.

Dacă oamenii nu au încredere în tine, va conta mai puţin dacă ai dreptate sau nu.

Dacă oamenii nu au încredere în tine, nu va conta cât de multe știi, cât de mult ai citit sau ce studii ai.

Dacă oamenii nu au încredere în tine, vei fi subestimat – în cel mai bun caz – orice ai face.

Aparent, încrederea este ce mai puternică monedă a relațiilor umane. Cu ea poți cumpăra dreptate chiar și atunci când nu o ai, ești scuzat chiar și atunci când nu faci un bine, oamenilor le va păsa de cât de multe știi și – în cel mai rău caz – vei fi doar supraestimat.

“People don’t care how much you know until they know how much you care” (John C. Maxwell)

Am crescut într-o comunitate unde existau uși care nu se încuiau pentru a ajunge să trăiesc într-una unde ușile se încuie de două ori. Nu idealizez și nu mă plâng. În funcție de perspectivă, poţi trage concluzia că înainte oamenii erau mai puțin prudenți sau pur și simplu aveau mai multă încredere unul într-altul. Acum au devenit mai prudenți sau mai puțin încrezători în ceilalți.

Probabil există o legătură între încuiatul ușilor și capitalul social existent într-o anumită comunitate, însă nu despre asta doresc să discut aici.

După principiul Încrede-te-n Allah, dar leagă-ți cămila este firesc ca ușile să fie încuiate, însă problema mea a apărut în urma unui studiu pe care l-am derulat pe un eșantion bucureștean restrâns, dar – cred – reprezentativ.

Concluzia studiului este una singură: oamenii își încuie ușa nu o singură dată, ci de mai multe ori. Cheia se răsucește de două ori, iar dacă există mai multe, se folosesc toate încuietorile. Aparent, oamenii fac risipă de gesturi când este vorba de siguranța propriei persoane și a propriilor bunuri.

Sunt unii care încuie o singură dată, dacă ies până jos, însă majoritatea, atunci când pleacă de acasă, încuie de mai multe ori ușa. Există aici o risipă în gestul de a nu încuia pur și simplu, ci mai ales de a răsuci de mai multe ori cheia în ușă pentru a fi sigur.

Nu cred că există o ușă încuiată mai mult sau mai puțin atunci când cineva răuvoitor dorește să intre cu forța în casa altuia, la fel cum nu am auzit de hoți demoralizați de uși blocate de două ori. Nu este logic să răsuceşti cheia de două ori, însă îţi este oferită o siguranţă emoţională dacă o faci.

Un robot – programat după criterii raţionale şi eficiente – ar bloca o uşă o singură dată, nu ar face de două ori acelaşi gest. Gândiţi-vă la închiderea automată a unui automobil. Apeşi un buton şi totul este automat, însă sunt destui oameni care verifică încă o dată portiera pentru a fi siguri.

Nu suntem fiinţe care acţionează raţional şi facem o mulţime de gesturi în plus doar pentru a fi siguri, doar pentru a ne potoli anumite frici, pentru a depăşi anumite nesiguranţe.

La urma urmei, şi generozitatea este o risipă de resurse, însă numărul oamenilor risipitori a rămas constant în fiecare epocă.

La modul cel mai simplist, ori de câte ori participă la o campanie, un blogger își riscă moneda sa ce mai de preț – credibilitatea – pentru a accesa o altă monedă – banii propriu-ziși. Acest risc este provocarea pe care orice blogger și-o asumă atunci când acceptă participarea în cadrul unei campanii inițiate de un brand sau o companie.

Dacă luăm cazul unui simplu advertorial (articol plătit și uneori verificat de agenția care gestionează campania), observăm mai multe câteva riscuri cu care mulţi bloggeri s-au întâlnit:
– advertorialul are alt ton decât articolele sale obişnuite; de dexmplu, dacă o arzi ironic şi caustic, nu poţi deveni brusc jovial şi mieluşel într-un articol plătit
– advertorialul conţine alte valori, reacţii sau sentimente decât acelea pe care bloggerul le-a comunicat de-a lungul timpului
– advertorialul de acum contrazice un alt advertorial trecut; de exemplu, bloggerii care au recomandat produse similare ale unor branduri concurente, Vodafone şi Orange sau diferite bănci
– advertorialul se referă la o zonă de expertiză pe care bloggerul nu o stăpâneşte sau la o nişă  cu care nu s-a întâlnit

Toatea acestea sunt riscuri care nu se întâmplă de fiecare dată, însă nici nu sunt atât de rare cum ne-am dori să credem. Unii le gestioneză mai bine, alţii mai puţin bine. Eu am căzut în ambele baricade şi încerc să trag nişte învăţăminte.

Provocările menţionate mai sus au în fundal propriul public format în decursul unor ani şi receptiv la anumite mesaje şi obişnuit cu anumite valori exprimate de respectivul blogger. Riscul este faptul că nu ştii aproape niciodată cu certitudine cum vor reacţiona cititorii la advertorialul pe care îl pregăteşti acum. Uneori eşti taxat (comentarii critice), alteori eşti ignorat sau tolerat, iar uneori eşti crezut şi urmat în recomandările propuse.

Uneori eşti taxat de citori care rămân, alteori eşti taxat prin pierderea acestora. Uneori advertorialul îşi pierde ţinta, alteori bloggerul îşi pierde credibilitatea.

Aceste provocări şi riscuri implică din partea bloggerului două calităţi:
– discernământ în a alege campaniile în care se implică: nu poţi accepta orice propunere, oricând şi oricum. Uneori e util să sacrifici moneda curentă pentru a o păstra pe cea a credibilităţii
– creativitate în a face ca un advertorial să pară al tău şi nu al agenţiei, creativitate în a găsi punctele comune între valorile tale şi valorile unui brand.  E atât un efort de comunicare, cât şi o asumare coerentă.

Unii găsesc acele puncte comune pornind de la brand (brandul e într-un fel, iar mie îmi place) sau de la ei înşişi (eu sunt într-un fel, iar brandul este apropiat acestui fel de a fi şi de a vedea lucrurile).

Închei acest articol cu două întrebări pe care unii şi le adresează, iar alţii nu-şi bat capul:
Oricum ai învârti-o din condei, orice advertorial are o doză de artificialitate?
Orice plată financiară murdăreşte intenţia?

Nu ai cum să nu fii impresionat de următorul spot care, dincolo de raţiunile comerciale, are ceva din acea stare de spirit care a făcut America.