Pentru generaţiile care vin va trebui scrisă o carte despre istoria socio-economică ascunsă în spatele unor expresii şi proverbe româneşti. Majoritatea acestora vin dintr-o lume pe care treptat din ce în ce mai puţin oameni o cunosc. O lume arhaică, rurală, cu meserii, poveşti şi ritmuri specifice.

Câţi dintre noi au văzut o sapă de lemn sau au trăit sentimentul că s-au culcat odată cu găinile?

Puţini ne-am izbit de situaţia concretă în care am pus paie pe foc sau am îngrăşat un porc în Ajun şi aş vrea să-l cunosc pe cel a cărui căruţă a fost răsturnată de o buturugă mică sau a văzut un lucru ducându-se de râpă. La fel, nu ştim cum se uită un viţel la o poartă nouă, rareori am văzut o pasăre umflându-se-n pene şi n-am văzut pe nimeni umblând cu cioara vopsită.

Multe dintre aceste expresii conţin învăţături din experienţe concrete pe care noi nu mai avem să le întâlnim. Nu ştiu dacă vom trăi să batem un fier cât de cald, să vedem cum ceva se duce de râpă sau cineva care strică orzul pe gâşte.

S-au dus vremurile când cineva garanta cinstea cuiva băgând mâna-n foc sau când cineva venea cu o soluţie din pământ, din piatră seacă. Calul nu mai moare de drum lung, caravenele nu mai trec, deşi câinii latră şi nu ştiu pe cineva să fi văzut capre pline de râie care merg cu coada sus.

Poliţia Română nu cunoaşte cazuri de invidivi care ieri au furat un ou, iar azi un bou şi, bănuiesc, echivalentul cuiva care aleargă după doi iepuri ar fi cineva care lansează două proiecte sau produse în acelaşi timp şi nu-i merge cu niciunul.

Unele expresii sunt mai recente şi cuprind, de exemplu, probleme modernizării agriculturii (doi cu sapa, cinci cu mapa), apariţia tramvaielor în oraşele mari (după tramvai și după femei să nu fugi niciodată) sau obiceiuri urbane actuale (mai bine burtos de la bere decât cocoșat de la muncă). Unele se referă la probleme economice depăşite (nimeni nu mai fură căciula altuia), în timp ce altele vorbesc despre ocupaţii care există şi acum (hoțul neprins e negustor cinstit).

Sunt doar câteva expresii şi proverbe care, deşi vin dintr-o altă lume (experienţe ale unor oameni din anumite medii, cu anumite ocupaţii), se aplică şi la cea în care trăim. Deşi peisajul s-a schimbat, firea a rămas aceeaşi.

Nu-mi pot imagina cât de greu este pentru acel erou de la finalul unei comedii romantice care își cere iertare sau își declară iubirea pe un stradion cu mii de oameni partași la drama lui. Bănuiesc că este groaznic să ai atâtea priviri de oameni străini ațintite asupra ta într-un moment de maximă vulnerabilitate și am impresia că miza acestui ritual de inițiere o reprezintă tocmai curajul de a face ceva în ciuda faptului că ești privit.

Este ca și cum ceilalți sunt puși acolo pentru a îngreuna și mai mult ulterioara propunere în căsătorie. Gestul este făcut nu pentru că ești privit și îți dorești ca ceilalți să te vădă, ci mai degrabă miza este ceea ce faci în ciuda privirii celorlalți.

Ceilalţi, privirile şi aprobul lor constituie un mijloc de presiune care poate valida sau invalida gesturile noastre. Este greu să urci pe o scenă tocmai pentru că acea scenă este privită de ceilalţi. E uşor să scandezi pe stadion tocmai pentru că ceilalţi nu te privesc.

Expresia to frown upon conţine aceeaşi idee: printr-o încruntare şi printr-o privire poţi dezaproba gestul cuiva.
Sau mai ţineţi corecţia aplicată de acel personaj din Meet The Fockers: I’m watching you? Sau expresia românească “Vezi că sunt cu ochii pe tine!”

Într-o societate tradiţională privirile celorlalţi erau foarte aproape de orice individ, iar presiunea era atât de mare încât a necesitat introducerea unor debuşee sociale, a unor perioade când oamenii erau liberi să facă ce doreau, ascunşi de privirile celorlalţi. De exemplu, Saturnaliile sau carnavalurile de mai târziu când deghizarea era permisă, când puteai fugi de privirile celorlalţi pentru a-ţi permite licenţe de regulă interzise.

Un amic din copilărie care s-a mutat dintr-un oraş mic (precum Moineştiul) într-unul mare (precum Bacăul) era fascinat de libertatea nou dobândită într-o comunitate unde presiunea celorlalţi este fragmentată.
“Pot să ies gol într-un cartier şi apoi, peste o oră, mă pot plimba la costum printr-alt cartier. Lumea nu va şti ce-am făcut în partea aialaltă!”

Probabil din acest motiv în mediul urban au loc mai multe infracţiuni decât în mediul rural. În oraşele mari, oamenii sunt mai puţin atenţi să privească la ceilalţi. Pe de altă parte, intră într-o crâşmă de la ţară şi vei vedea cât de atent eşti privit!

Social Media (blogurile şi reţelele sociale) au readus în actualitate presiunea pe care privirea celorlalţi o poate exercita. Orice faci, orice scrii, orice poză şi filmuleţ pui, totul primeşte o căruţă de priviri. Priviri care, prin anumite mecanisme (comentarii, like, share, RT), pot valida sau invalida ceea ce transmiţi.

Prin simplul gest de a comunica ceea ce faci şi ceea ce ţi se întâmplă, atragi o mulţime de priviri în viaţa ta. Pare paradoxal: la început ne dorim cât mai multe priviri, iar apoi (după ce ne frigem) fugim de aceste priviri. Este ca în cazul celebrităţii: te străduieşti ani de zile să fii recunoscut pe stradă, iar apoi îţi pui ochelari de soare în încercarea de a te ascunde.

E un dublu sens al privilor celorlalţi: uneori te ajută, alteori te pot inhiba. Atunci când faci ceva “de capul tău”, atunci când nu eşti privit şi nimeni nu-ţi spune că greşeşti, tocmai atunci ţi-ai dori privirile celorlalţi. Atunci când acestea deja inhibă se cheamă supraexpunere şi ai căzut în capcana tiraniei privirilor celorlalţi.

Este ca şi cum contează mai puţin ceea ce faci şi a devenit mai important sub ce lumină privesc ceilalţi ce ai făcut.
Cât de bine dansezi când cineva îţi spune “Hai să te văd cum dansezi!”?

Ce are turismul de învățat de la religii, ce au învățat corporațiile de la instituțiile religioase, cum arta de dragul artei este dăunătoare, câte găuri negre ascunde lumea secularizată și despre multe alte am auzit ascultând discursul lui Alain de Botton la TED (unul dintre cele mai bune ținute pe acea scenă).

Despre Alain de Botton am mai scris aici sau aici.

Atunci când nu sunt dezinteresat, sunt un simplu amator când este vorba de politică. Nu cunosc anumite contexte, nu înțeleg anumite ieșiri și nu reușesc să pun într-o perspectivă mai largă anumite evenimente, anumite măsuri și anumite personaje politice.

Pe scurt, dincolo de lipsa de informare pe care o pot corecta citind anumite știri și anumite articole, am nevoie – pentru a înțelege o parte a prezentului – de editoriale, de puncte de vedere din partea unor lideri de opinie care sunt la curent și își asumă luări de poziție atât în disonanță, cât și în acord cu puterea.

În aceată căutare de lămuriri cu privire la evenimentele ultimelor săptămâni (protestele, chestiunea legii sănătății, măsurile de austeritate etc.) blogosfera nu m-a ajutat aproape deloc. Nu am putut găsi pe bloguri nici poziții competente, nici analize de fond, la fel cum nu am reușit să găsesc bloggeri care au luat poziții coerente față de ultimele evenimente politice.

Mi-aș dori un studiu despre subiectele care populau principale bloguri din România înainte de proteste și cum acestea s-au impus ca subiect principal (sau nu s-au impus) pe aceleași bloguri. Tot tabloul manifestă o luare totală prin surprindere și un dilentantism sufocat de atitudini de la gura celor trei mese pe zi sau de ineditul şi coolness-ul situației.

Concluzia deloc flatantă la care am ajuns a pornit de la un simplă comparație cu presa tradițională și cu celelalte platforme de comunicare (voxpublica.ro, contributors.ro, criticatac.ro) unde am găsit totuși, dincolo de gargara obișnuită, mai multă competență și mai multă atitudine.

Am găsit mai multă consistență în cazul unor jurnaliști ca Vlad Petreanu, Vlad Mixich, Cătălin Tolontan, Mihnea Mărută sau Vlad Ursulean. Am găsit analize mai bune (cu tot parti pris-ul inclus) la consilieri ca Dan Andronic sau Sebastian Lăzăroiu. De asemenea, nu am reuşit găsesc – și mi-aș fi dorit din tot sufletul – la niciun blogger un asemenea manifest sau un asemenea gest de imaginaţie.
La fel, nu bloggerii au făcut cele mai bune poze şi nu bloggerii au filmat cele mai relevante momente de la recentele proteste.

E posibil să-mi fi plasat greşit aşteptările, însă din perspectiva acestor aşteptări, blogosfera şi-a arătat limitele atât ca impact, cât și din punctul de vedere al consistenței, în comparație cu presa tradițională, cu jurnalismul profesionist (atât cât există) și cu nișele unde competențele în ce privește analizele politice și economice au avut mai mult timp să se contureze.

Dacă un simplu cetăţean care ar fi frunzărit blogurile în aceste săptămâni, cel mai bun lucru pe care l-ar fi găsit – în imensa cantitate de maculatură – ar fi fost trimiterile către link-uri din presa locală şi internaţională.

Lipsa de maturitate politică în rândul blogosferei (pornind de la simpla definiție cu treburile cetății) mi-au arătat două concluzii triste: nu există competență şi nu există atenţie.

Blogurile au dovedit că sunt bune la un singur lucru: a duce mai departe mesajele pornite din altă parte şi a comenta (fără coerenţa unei atitudini şi fără consistenta unui editorial sau a unei analize) poziţiile luate de alţii. Blogosfera a arătat că ştie să fie doar reactivă la naraţiunile pe care alţii le impun, iar din această perspectivă… mai este mult până departe.

Citeam la Cristi despre faza cu lăudatul și mi-am adus aminte de o “superstiție” des întâlnită în tot felul de jocuri și competiții: atunci când joci bine cea mai mare problemă apare când îți dai seama că joci bine.

Mi se întâmplă la biliard, la ping pong, la fotbal sau atunci când vorbesc în public. Dacă bag o bilă, două bile, trei bile și apoi, involuntar, mă gândesc ce bine joc sau ce noroc am, fix atunci greșesc și nu-mi mai iese nimic. Dacă la tenis de masă îmi ies două serve bune și apoi îmi apare gândul că joc bine, fix atunci greșesc. Este mai mult decât o probabilitate, e o certitudine că următoarea servă o voi rata.

Este ca și cum o parte din mobilizarea mea a fost bruită de niște gânduri care nu trebuiau să fie acolo.

La biliard, de exemplu, dacă adversarului tău îi ies câteva mișcări și apoi îl lauzi, e aproape sigur că următoarea lovitură o va greși. Este aproape sigur pentru că ai reușit să îl faci conștient de faptul că e bun, prin urmare, ai reușit să îl impiedici.

Este ca și cum faptul că știi că ești bun te face mai puțin bun.

Reușim să impiedicăm un om atunci când îl facem prea conștient de el însuși, fie criticându-l, fie lăudând-ul. În ambele cazuri producem o indiscreție. Încearcă să lauzi pe cineva și-i vei observa fâstâceala (dacă e modest) sau autoflatarea (dacă e arogant). Oricum, ai reușit să bruiezi ceva. Ai aruncat o lumină asupra unei calități pe care respectivul și-o manifesta în mod natural, iar acum l-ai obligat să și-o conștientizeze.

În clipa în care te gândești ce bun sofer ești vei începe să comiți greșeli.

În lumina acestor “superstiții”, celebrul proverb chinez are și mai mult sens: dacă vrei să distrugi pe cineva, începe să-l lauzi. În schimb, dacă vrei să ajuți un prieten, o simplă și discretă încurajare face mai mult decăt orice laudă.

Oamenii au multe complexe, iar cel de inferioritate este printre cele mai răspândite.

Lumea e plină de deştepţi, vei fi unul din mulţime.

Vei părea arogant şi indiferent cât de multă dreptate ai, tot arogant vei încheia discuţia.

De multe ori expresia “cât de deştept sunt” se traduce prin “cât de deştept cred că sunt”.

Vei primi mai mult ajutor din partea celorlalţi în a-ţi forma o opinie şi în a contura o perspectivă.

Vei ajunge mai des în situaţii conflictuale atât cu oamenii complexaţi, cât şi cu cei deştepţi sau doar aroganţi.

Dacă ar fi să afişezi o trăsătură, alege bunătatea în locul inteligenţei. Cu timpul, ajungi şi mai bun, şi mai inteligent.

Când ți se întâmplă o dată, tragi o concluzie.
Când ți se întâmplă a doua oară, tragi altă concluzie.
Când ți se întâmplă de mai multe ori, nu mai tragi concluzii, îți pui întrebări.

sursa foto