Dictatura privirii celorlalți

3 Flares 3 Flares ×


Nu-mi pot imagina cât de greu este pentru acel erou de la finalul unei comedii romantice care își cere iertare sau își declară iubirea pe un stradion cu mii de oameni partași la drama lui. Bănuiesc că este groaznic să ai atâtea priviri de oameni străini ațintite asupra ta într-un moment de maximă vulnerabilitate și am impresia că miza acestui ritual de inițiere o reprezintă tocmai curajul de a face ceva în ciuda faptului că ești privit.

Este ca și cum ceilalți sunt puși acolo pentru a îngreuna și mai mult ulterioara propunere în căsătorie. Gestul este făcut nu pentru că ești privit și îți dorești ca ceilalți să te vădă, ci mai degrabă miza este ceea ce faci în ciuda privirii celorlalți.

Ceilalţi, privirile şi aprobul lor constituie un mijloc de presiune care poate valida sau invalida gesturile noastre. Este greu să urci pe o scenă tocmai pentru că acea scenă este privită de ceilalţi. E uşor să scandezi pe stadion tocmai pentru că ceilalţi nu te privesc.

Expresia to frown upon conţine aceeaşi idee: printr-o încruntare şi printr-o privire poţi dezaproba gestul cuiva.
Sau mai ţineţi corecţia aplicată de acel personaj din Meet The Fockers: I’m watching you? Sau expresia românească “Vezi că sunt cu ochii pe tine!”

Într-o societate tradiţională privirile celorlalţi erau foarte aproape de orice individ, iar presiunea era atât de mare încât a necesitat introducerea unor debuşee sociale, a unor perioade când oamenii erau liberi să facă ce doreau, ascunşi de privirile celorlalţi. De exemplu, Saturnaliile sau carnavalurile de mai târziu când deghizarea era permisă, când puteai fugi de privirile celorlalţi pentru a-ţi permite licenţe de regulă interzise.

Un amic din copilărie care s-a mutat dintr-un oraş mic (precum Moineştiul) într-unul mare (precum Bacăul) era fascinat de libertatea nou dobândită într-o comunitate unde presiunea celorlalţi este fragmentată.
“Pot să ies gol într-un cartier şi apoi, peste o oră, mă pot plimba la costum printr-alt cartier. Lumea nu va şti ce-am făcut în partea aialaltă!”

Probabil din acest motiv în mediul urban au loc mai multe infracţiuni decât în mediul rural. În oraşele mari, oamenii sunt mai puţin atenţi să privească la ceilalţi. Pe de altă parte, intră într-o crâşmă de la ţară şi vei vedea cât de atent eşti privit!

Social Media (blogurile şi reţelele sociale) au readus în actualitate presiunea pe care privirea celorlalţi o poate exercita. Orice faci, orice scrii, orice poză şi filmuleţ pui, totul primeşte o căruţă de priviri. Priviri care, prin anumite mecanisme (comentarii, like, share, RT), pot valida sau invalida ceea ce transmiţi.

Prin simplul gest de a comunica ceea ce faci şi ceea ce ţi se întâmplă, atragi o mulţime de priviri în viaţa ta. Pare paradoxal: la început ne dorim cât mai multe priviri, iar apoi (după ce ne frigem) fugim de aceste priviri. Este ca în cazul celebrităţii: te străduieşti ani de zile să fii recunoscut pe stradă, iar apoi îţi pui ochelari de soare în încercarea de a te ascunde.

E un dublu sens al privilor celorlalţi: uneori te ajută, alteori te pot inhiba. Atunci când faci ceva “de capul tău”, atunci când nu eşti privit şi nimeni nu-ţi spune că greşeşti, tocmai atunci ţi-ai dori privirile celorlalţi. Atunci când acestea deja inhibă se cheamă supraexpunere şi ai căzut în capcana tiraniei privirilor celorlalţi.

Este ca şi cum contează mai puţin ceea ce faci şi a devenit mai important sub ce lumină privesc ceilalţi ce ai făcut.
Cât de bine dansezi când cineva îţi spune “Hai să te văd cum dansezi!”?

3 Flares Twitter 0 Facebook 3 3 Flares ×

5 thoughts on “Dictatura privirii celorlalți

  1. Jocul orb - Olivia

    Da, foarte interesant articolul pentru ca asa se intampla. Sigur ca poate trebuie nuantat: pentru timizi sau pentru histrionici s-ar putea sa nu fie totuna… Si daca spectatorul este unul indiferent sau unul cu autoritate iarasi nu e totuna…

    Dar uneori privirea celorlalti apasa greu pe umerii nostri.

    Reply
  2. albinuta veninoasa

    Daca nu sunt prefacut, nu am de ascuns nmk, atunci emotiile sunt prea mici ca sa-mi fie frica. Totul este sa fii simplu, sa nu uiti cine esti cu adevarat, sa nu uiti de unde ai plecat, sa lasi loc de zua buna pe unde umbli, … si atunci nu o sa ai nevoie de acei ochelari pt a te ascunde.

    Reply
  3. ioana k-man

    Imi place articolul acesta. Felicitari deci.
    Ma uit uneori la filmele americane si cand vad cum isi declara public iubirea, frustrarile, esecurile sau mai stiu eu ce stare vulnerabila, vorba ta, am o stare de jena. Mi se pare ca personajul este penibil. In loc sa incerce sa convinga o persoana printr-o discutie tete-a-tete, apeleaza la presiunea sociala a celorlalti pentru a manipula decizia omului respectiv.
    E mai usor sa zici nu unei singure persoane, decat sa zici nu in fata a 100 de oameni. Si regizorii stiu asta! Asa ca cel care o cere in casatorie este mereu victorios…

    Reply
  4. gadjodillo

    Am fost aseară la o chestie cu arta respiraţiei şi calea dao – din curiozitate, pur şi simplu nu mi-am putut urma programul săptămînal de culturalizare forţată în zilele-şi-serile-de-Bucureşti. Nenea ăla de pe scenă, un coreean, ne provoca să facem chestii, să ieşim din zona noastră de confort. Am descoperit că mi-e imposibil să respir în public (după reguli), cînd mi-am dat seama ce tare-i aud pe ceilalţi respirînd. Şi, evident, n-am putut nici să mă întorc spre persoanele din jur şi să le mulţumesc că existăm ca un dar fantastic pe pămînt. Forţa sălii mi-a inhibat orice reacţie umană.
    Probabil de asta nu-mi place nici să merg la teatru şi să simt atîtea emoţii în public.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *