În mai 2010, am organizat un eveniment în Piaţa Universităţii, am mers după aprobări la Primăria Municipiului Bucureşti şi îmi aduc aminte că una dintre rezervele și atenționările din acea comisie – compusă din consilieri, reprezentanţi ai Jandarmeriei, Poliţiei etc.) a fost cu privire la capacitatea de a ţine în frâu o mulţime într-un spaţiu public.

“Ştiţi, Piaţa Universităţii este un loc simbolic şi sensibil… Dacă apar oameni care vor începe cu scandări politice, dacă vor veni grupuri care vor confisca evenimentul pentru propria lor agendă?”

Nu s-a întâmplat nimic anormal până la urmă, însă mi-a rămas gândul la grija sau teama cu care autorităţile privesc orice manifestaţie în Piaţa Universităţii.

Evenimentele din ultimele zile au arătat că riscul de a denatura scopul unui protest este unul real. Dacă mai adaugi şi nuanţele politice, probabilitatea devine certitudine. Ce s-a întâmplat acum a confirmat din plin această teamă. Nişte proteste paşnice au devenit lupte de stradă, adevărate confruntări cu forţele de ordine şi prilej de vandalizare.

În ecuaţia ultimelor zile, internetul – cel puţin în România – a arătat din păcate că nu poate coaliza nimic, că nu poate închega nicio energie constructivă la nivel social. Ştirile din ţările arabe cu reţele sociale folosite de protestatari sunt doar un mit pentru România.

Mai mult decât atât, în aceste zile, Social Media autohtonă a arătat un peisaj plin de isterii, dezinformări, băşcălii şi neînţelegere a situaţiei. Nu cred că s-a înţeles miza dezbaterii pe proiectul legii sănătăţii, nu cred că s-a înţeles amploarea nemulţumirilor unor categorii sociale în urma măsurilor de austeritate din ultimii ani şi nu cred că s-a înţeles miza protestelor.

Un semn al acestor miopii a fost constituirea unui hashtag numit #revolutie, canal de comunicare unde au curs glume, poze, filmuleţe, ştiri şi anti-ştiri. De la nişte proteste (care apoi au degenerat în acte de huliganism) până la ideea unei revoluţii este o cale lungă. Pe acelaşi canal au curs idei de te doare capul care porneau de la lozinca Jos Băsescu! până la gândul că trăim într-o dictatură, de la cine sparge magazinul Orange că vreau şi eu un telefon până la cât costă minutul de reclamă în timpul protestelor.

Pe Facebook a fost aceeaşi isterie. Oameni care s-au dus să facă poze, să filmeze HD, tineri care au ieşit în stradă doar de dragul adrenalinei şi fără acel sentiment ultim de chiar nu se mai poate.

La televizor porcăriile s-au ţinut lanţ. Sâmbătă seara eram la un restaurant liniştit cu câţiva prieteni, la câteva sute de metri de toate evenimentele şi, privind imaginile posturilor de televiziune, ai fi putut trage concluzia că tot Bucureştiul arde, că e măcel pe străzi. S-au aruncat cu idei de-a valma, Ce? Nici în ’89 n-am avut nevoie de autorizaţie de protest!, s-a filmat obsesiv o piatră în mijlocul unui bulevard şi s-a folosit retorica stării de asediu (19 civili răniţi).

La fel cum reflexele democratice nu se văd doar când votăm, la fel nemulţumirile cu privire la clasa politică nu se rezolvă cu proteste, cu cât mai puţin cu cât aceste au degenerat. În cel mai bun caz, protestele paşnice pot scutura nişte inerţii şi adormiri politice, pot constitui un mesaj în viitoarele negocieri şi cereri, dar cine le va purta, cine le va face? Un partid, un ONG, reprezentanţii mulţimii?

Când este vorba de exerciţiul democraţiei şi presiunea aplicată guvernanţilor, contează mult mai mult ce facem între tururile de scrutin şi între proteste. În acest spaţiu intermediar şi banal al vieţii de zi cu zi se formează reflexele, se conturează poziţiile şi atitudinile care ar trebuie să arate că românii nu mai sunt uşor de păcălit.

Participarea la viaţa cetăţii nu se face doar în week-end.

Există o legătură între existenţa unei biblioteci cu cărţi într-o casă şi nivelul de educaţie pe care copiii respectivei familii îl pot ajunge. Nu este o legătură cauzală, însă – statistic vorbind – copiii care cresc cu o bibliotecă în casă au mai multe şanse de realizare în viaţă.

Statistic nu înseamnă cauzal, la fel cum nu înseamnă “în mod necesar”, însă statistica este foarte utilă de multe ori. Statistic, cei care iau antibiotice se vindecă mai uşor în urma unei răceli decât cei care nu folosesc antibiotice. Dacă există un aparat de diagnostic care în mod statistic depistează o boală gravă în stadiu incipient, atunci acest aparat ar trebui achiziţionat de fiecare spital.
Statistica este despre şanse. Continue reading →

Un gest cules dintr-o carte:

Cu puțin timp înainte de sosire, un tânăr intră în vagon cu un buchet de trandafiri și începe să se uite în jur. Ciudat, pentru că niciodată nu am văzut vânzători de flori în Eurostar.
– Am nevoie de doisprezece voluntari, spune cu voce tare. Fiecare va ține în mână un trandafir când vom sosi. Femeia vieții mele mă așteaptă și aș vrea sa o cer în căsătorie.
Mai mult persoane s-au oferit, inclusiv eu, dar până la urmă n-am fost ales. Chiar și așa, când sosește trenul mă hotărăsc să însoțesc grupul. Tânărul arată spre o fată de pe peron. Unul câte unul, pasagerii se duc să-i înmâneze trandafirii. La sfârșit el își declară dragostea, toți aplaudă și tânăra lasă capul jos, moartă de rușine.
Imediat după aceea cei doi se sărută și pleacă îmbrățișați.
Conductorul vagonului comentează:
– De când lucrez aici, ăsta a fost cel mai romantic lucru care s-a petrecut în gara asta…

Este o regulă nescrisă și de multe ori verificată că oamenii de multe ori își atribuie succesul propriilor lor merite, iar insuccesul îl atribuie celorlalți (care au pus bețe-n roate), conjuncturii sau ghinionului. Când iese bine, mi-a ieșit, când iese prost, ceva din exterior n-a mers.

Puțini sunt aceia care apreciază propriul lor succes ca rezultat al ajutorului primit de la ceilalți sau ca efect al unei conjuncturi favorabile. Spun aceastea pentru că în orice succes personal sau profesional există un ajutor din partea celorlalți. În orice victorie cu care te mândrești, în orice provocare pe care ai dus-o  la capăt, lucrul peste care nu poți trece este faptul că mulți sau câțiva din jur te-au ajutat.

Ajutorul acesta poate fi activ și consistent sau poate fi simplul fapt că ai fost lăsat în pace să îți rezolvi treaba sau să duci la capăt un proiect. Uneori e cerut, iar alteori este oferit (cu bună știință sau pur și simplu au coincis interesele).

Fiind o tranzacție în relațiile umane, ajutorul – oferit sau primit – are parte de complicațiile sale.

De exemplu, sunt oameni care, folosind expresia populară, îți scot ochii că te-au ajutat într-un moment sau altul. De asemenea, sunt oameni care se laudă cu ajutorul oferit altora mergând până la ideea că eu l-am făcut om sau a avut noroc cu mine că… Pus în asemenea situații, ajungi la concluzia că ai de plătit un preț destul de mare pentru un ajutor primit într-un moment anume. E ca și cum cineva îți dă un Like sau un RT, iar apoi îți cere bani împrumut pe motiv că și el te-a ajutat cândva.

De partea cealaltă, realizezi că nu e ușor să ajuți pe cineva, să faci un serviciu sau să oferi un favor cuiva. Mulți nu știu să ceară ajutorul, mulți îți cer lucruri și competențe de care chiar nu dispui sau mulți te solicită chiar atunci când nu ai timp, nu ești disponibil sau ești plecat. În alte cazuri, îţi dai seama că ajutorul tău poate jigni mândria rănită sau poate fi interpretat drept aroganţă.

Am vorbit mai sus – și poate părea ciudat – de o tranzacție pentru că, indiferent că primești sau oferi ajutor, ai de plătit un preț.

Atunci când ajuți pe cineva, devii responsabil de un lucru de care nu erai responsabil înainte. Înainte erai neutru, acum ești devii participant. Înainte erai indiferent, acum ești implicat.
Atunci când primești ajutor, devii responsabil de un lucru de care nu erai responsabil înainte. Trebuie să ajuți și tu la rândul tău (când va fi cazul) pe cel care ți-a întins o mână acum sau trebuie să sprijini și tu pe alții care vor fi în situația în care ai fost și tu.

Dacă întrerupi termenii acestei tranzacții, costurile sociale sunt mult mai mari: poți fi ipocrit, nerecunoscător, oportunist sau lichea. “Calităţi” cu care poţi să păcăleşti doar o singură dată în orice interacţiune socială.

Concluzia este totuși optimistă: ajutorul implică un preț care aduce cu sine o mai mare responsabilitate, iar responsabilitatea în mod evident contribuie la dezvoltarea personală.

De vreme ce ajutorul este atât de răspândit și de multe ori camuflat în majoritatea interacțiunilor umane, nu cred să existe oameni care nu au de mulțumit nimănui. A început un An Nou cu multe planuri și gânduri, iar dincolo de strategii și proiecte, tocmai acum este un bun prilej de a ne gândi la acei din jurul nostru care merită sau poate nu ştiu că merită mulţumirile noastre.

A trecut un an şi cu toţii suntem la stadiul în care ne-am făcut bilanţul trecutului şi planurile pentru anul care va veni. Personal, am trăit un an cu multe schimbări şi transformări, am lăsat în urmă lucruri şi am îmbrăţişat altele. Mi-am neglijat blogul (obicei care nu se va repeta în 2012), însă am câştigat destui oameni alături şi destule experienţe. Chiar şi aşa, 2011 a fost cel mai mai bun an din viaţa mea.

Vreau să închei cu mulţumirile mele faţă de cititorii acestui blog fără de care multe poveşti din viaţa mea n-ar fi fost posibile. Sunt destul de discret cu privire la ce înseamnă acest blog pentru mine, însă nu pot să nu apreciez pe acei oameni care îl citesc şi comentează, care încurajează ce e bun şi taxează ce e neinspirat.

Vă doresc un An Nou mai bun, vă doresc – un sfat adesea subapreciat – să nu faceţi de două ori aceeaşi greşeală.

Vă mulţumesc, La Mulţi Ani!

În acest week-end, în timp ce eram la munte cu o altă versiune a noului Ford Focus –1.6 Ecoboost, 150 CP – mi-am făcut timp și pentru o scurtă vizită în Brașov.

În timp ce eram în Piața Sfatului, am pus o poză pe Facebook, Alex Trofim mi-a recomandat să vizitez orașul primăvara, eu am spus că mă interesează deocamdată doar o mâncare caldă, iar Teodora mi-a recomandat imediat un loc prin apropiere numit Bella Muzica.

Eu venisem pregătit, căutasem pe google unde se mănâncă bine în Brașov, îmi alesesem câteva variante de aici (am apreciat articolul pentru că a inclus și tips-uri cu privire la parcare), însă recomandarea Teodorei a venit atât de repede și de natural, încât nu am putut rezista.

Totul s-a petrecut în 10 minute, pe telefon, în timp ce Geanina făcea cărări într-un anticariat.

Restaurantul este la subsol, probabil o fostă o pivniță (mi-a adus aminte de Casa Pogor din Iași), iar chelnerul care ne-a condus la masă mi s-a părut cel mai amabil om cu putință. Probabil unul din strămoșii lui inventase această meserie.

La lumina lumânărilor, mesele erau deservite de un buton pe care apăsai și comanda ți se lua în timp record şi nu știam în primele cinci minute că mi se vor întâmpla două lucruri bune:

A fost singurul restaurant unde nu am dus lipsă de pâine. Prietenii știu că am o problemă cu pâinea și angoasa mea eternă e că niciodată nu este destulă pe masă. Când mănânc în oraș mi se întâmplă deseori să termin pâinea din coș (care este mereu prea mic) și apoi trebuie să aștept să chem chelnerul și apoi trebuie să aștept să mai aducă pâine. Nu este plăcut să mânânci cu pauze.
De data aceasta, coșul a fost schimbat pe nesimțite și am simțit că mi s-au citit gândurile:)

Al doilea lucru inedit a fost meniul special de unde putea să alegi muzica pentru tot restaurantul. Nu am apelat la această opţiune, dar am nişte standarde atât de scăzute încât apreciez cel puţin locurile unde muzica nu este dată prea tare, iar posibilitatea să o alegi tu însuţi chiar mi s-a părut o idee bună.

Singurele dezavantaje – trebuie să fie câteva minusuri – au fost lipsa semnalului şi inexistenţa unei reţele wireless. În rest, mâncare bună, servire ireproşabilă, preţuri decente, cam de-o campanie pe bloguri.

Revin la întrebarea din titlu: de ce îmi place Social Media? E simplu, pentru că livrează. Aduni timpul investit, strângi poveştiile şi avantajele şi realizezi că eşti mereu în câştig. E vorba despre Thank You Economy, iar la această idee cu siguranţă voi reveni.

În Noaptea de Sânziene, Stefan Viziru, aflându-se într-un adăpost, citește din Shakespeare în timp ce nemții bombardează Londra. Gestul lui, cel puțin astfel și-l asumă, este unul de libertate în mijlocul a ceea ce el numește “Teroarea Istoriei”. Ideea lui este că există evenimente pe care le trăiești fără puterea de a le alege, însă chiar în mijlocul acelor evenimente ești liber să faci ce dorești și să semnifici cum vrei acele clipe.

Un război, o calamitate, un deces sau o concediere, toate acestea sunt evenimente pe care le trăim pur și simplu, ne vin, ni se întâmplă și nu e nimic de ales aici. Ce putem alege totuși este sensul pe care îl oferim acestor evenimente. Acele semnificații pe care alegem să le oferim unor întâmplări și care conturează realitatea acelor întâmplări.

Nu alegi ceea ce trăiești, însă poți alege ceea ce simți față de ceea ce trăiești. Cu alte cuvinte, avem o libertate exterioară pe care nu o deținem și putem câștiga o libertate interioară pe care nu știm c-o avem.

Am reținut metafora de mai sus pentru că are în spate o idee generoasă: cumva, pe un plan sau altul, suntem liberi.

Ideea se aplică și în acele modele terapeutice unde pacientul este privit nu prin prisma a ceea ce i s-a întâmplat, cât mai ales prin prisma a ceea ce a simțit cu privire la cele întâmplate. În mod evident, un deces este o dramă, însă pentru unii pierderea cuiva apropiat poate fi un motiv de învinovățire, un semn, un mesaj, o eliberare sau un nou început.

Experienţa nu înseamnă că ai trăit multe, înseamnă că ai văzut multe în ceea ce ai trăit. Ai semnificat, ai făcut legături, ai ales.

Scriu aceste rânduri mai mult pentru mine însumi pentru că sunt invadat de ceva vreme de ştiri pesimiste şi alarmiste care cuprind, în prezent şi în viitor, războaie, catastrofe climatice, crize financiare şi alte zile noroase. Zile, ani, decenii, o viaţă.

Stoicii spuneau că înţelepciunea vine atunci când îţi dai seama ce lucruri pot fi schimbate şi ce lucruri nu pot fi schimbate. Şi, slavă Domnului, sunt destule lucruri pe care nu le putem schimba, destule evenimente pe care nu le alegem şi care se întâmplă undeva deasupra noastră.

Nu am dat accept pentru criza globală şi totuşi s-a întâmplat, nu am bifat al Doilea Război Mondial (care a conturat lumea de azi) şi totuşi s-a întâmplat. Nu voi dori nici destrămarea UE sau căderea monedei euro și probabil se vor întâmpla.

Lecția pe care mi-o repet aici și vreau să o transmit cititorilor este libertatea pe care o avem în mijlocul acestor evenimente. La fel cum eroul lui Eliade putea să citească în timpul unui bombardament aerian – pentru că altceva mai consistent nu putea să facă, noi înşine ne putem urma visele chiar în aceste timpuri tulburi. Indiferent de ce ni se întâmplă, putem alege ce să visăm, iar “aroganţa” asta va fi cumva răsplătită.

După cum ştim, există dragoste chiar în vremea holerei.

sursă foto

Nu-l mai văzusem de câţiva ani şi l-am vizitat împins de tata care avea chef de plimbare. Motivul oficial a fost “să luam nişte lapte”, însă ajunşi acolo am observat cu totul altceva.

A fost ca o călătorie care mi-a amintit de vorba lui Negrea, “să mai ieşi şi tu cu oameni care nu au nicio treaba cu internetul”.

Unchiul a făcut acum câţiva ani pasul pe care l-au făcut la rândul lor mulţi români: s-a mutat la ţară. Acum imaginează-ţi un munte de om făcând pe ghidul în propria ogradă.

Ne-a dus la grajd şi ne-a arătat un cal – Săgeata, două vaci şi doi porci.
“Minunea asta o tai acum de Sărbători”, ne spune arătând către unul din porci.

Apoi am mers în şură să ne arate cei trei iepuri.
“Aveam mai mulţi, dar am mai vândut din ei”

Apoi am mers în magazia de lângă şură să vedem două drujbe, hamuri de cal, truse de scule, cauciucuri tăiate și alte lucruri la grămadă.

Deasupra grajdului, a șurii și a magaziei, stătatea podul cu “Am pus în el 14 căruțe cu fân”

Apoi ne-am dus în spate să vedem grădina, cele patru căruțe cu lemne pentru iarna asta și un wc de 2 metri adâncime proaspăt făcut.

Acum câțiva ani și-a făcut casă la țară, s-a mutat în ea, iar acum, prin tot ce ne arăta și ne povestea, transmitea acea mândrie de gospodar pe care o văd la unii colegi bloggeri în urma unei teme noi de wordpress.

Singurul lucru de care s-a plâns în tot acest tur de ogradă era mâna pe care și-a sclintit-o în pădure, la lemne și pe care acum o ținea într-o fașă. O mână care nu îl ținea pe loc, însă în lipsa problemei cu pricina probabil ar fi muncit mai cu spor.

Îi spun, mai în glumă, mai în serios, că merită un reportaj despre el.
“De ce?”
“Am văzut și eu un om gospodar care nu se caină”

La final am luat laptele pentru care am venit. Dintr-o găleată de 5l plină cu spumă care ne aștepta lângă sobă.