Protestele: isteria de pe net

0 Flares 0 Flares ×

În mai 2010, am organizat un eveniment în Piaţa Universităţii, am mers după aprobări la Primăria Municipiului Bucureşti şi îmi aduc aminte că una dintre rezervele și atenționările din acea comisie – compusă din consilieri, reprezentanţi ai Jandarmeriei, Poliţiei etc.) a fost cu privire la capacitatea de a ţine în frâu o mulţime într-un spaţiu public.

“Ştiţi, Piaţa Universităţii este un loc simbolic şi sensibil… Dacă apar oameni care vor începe cu scandări politice, dacă vor veni grupuri care vor confisca evenimentul pentru propria lor agendă?”

Nu s-a întâmplat nimic anormal până la urmă, însă mi-a rămas gândul la grija sau teama cu care autorităţile privesc orice manifestaţie în Piaţa Universităţii.

Evenimentele din ultimele zile au arătat că riscul de a denatura scopul unui protest este unul real. Dacă mai adaugi şi nuanţele politice, probabilitatea devine certitudine. Ce s-a întâmplat acum a confirmat din plin această teamă. Nişte proteste paşnice au devenit lupte de stradă, adevărate confruntări cu forţele de ordine şi prilej de vandalizare.

În ecuaţia ultimelor zile, internetul – cel puţin în România – a arătat din păcate că nu poate coaliza nimic, că nu poate închega nicio energie constructivă la nivel social. Ştirile din ţările arabe cu reţele sociale folosite de protestatari sunt doar un mit pentru România.

Mai mult decât atât, în aceste zile, Social Media autohtonă a arătat un peisaj plin de isterii, dezinformări, băşcălii şi neînţelegere a situaţiei. Nu cred că s-a înţeles miza dezbaterii pe proiectul legii sănătăţii, nu cred că s-a înţeles amploarea nemulţumirilor unor categorii sociale în urma măsurilor de austeritate din ultimii ani şi nu cred că s-a înţeles miza protestelor.

Un semn al acestor miopii a fost constituirea unui hashtag numit #revolutie, canal de comunicare unde au curs glume, poze, filmuleţe, ştiri şi anti-ştiri. De la nişte proteste (care apoi au degenerat în acte de huliganism) până la ideea unei revoluţii este o cale lungă. Pe acelaşi canal au curs idei de te doare capul care porneau de la lozinca Jos Băsescu! până la gândul că trăim într-o dictatură, de la cine sparge magazinul Orange că vreau şi eu un telefon până la cât costă minutul de reclamă în timpul protestelor.

Pe Facebook a fost aceeaşi isterie. Oameni care s-au dus să facă poze, să filmeze HD, tineri care au ieşit în stradă doar de dragul adrenalinei şi fără acel sentiment ultim de chiar nu se mai poate.

La televizor porcăriile s-au ţinut lanţ. Sâmbătă seara eram la un restaurant liniştit cu câţiva prieteni, la câteva sute de metri de toate evenimentele şi, privind imaginile posturilor de televiziune, ai fi putut trage concluzia că tot Bucureştiul arde, că e măcel pe străzi. S-au aruncat cu idei de-a valma, Ce? Nici în ’89 n-am avut nevoie de autorizaţie de protest!, s-a filmat obsesiv o piatră în mijlocul unui bulevard şi s-a folosit retorica stării de asediu (19 civili răniţi).

La fel cum reflexele democratice nu se văd doar când votăm, la fel nemulţumirile cu privire la clasa politică nu se rezolvă cu proteste, cu cât mai puţin cu cât aceste au degenerat. În cel mai bun caz, protestele paşnice pot scutura nişte inerţii şi adormiri politice, pot constitui un mesaj în viitoarele negocieri şi cereri, dar cine le va purta, cine le va face? Un partid, un ONG, reprezentanţii mulţimii?

Când este vorba de exerciţiul democraţiei şi presiunea aplicată guvernanţilor, contează mult mai mult ce facem între tururile de scrutin şi între proteste. În acest spaţiu intermediar şi banal al vieţii de zi cu zi se formează reflexele, se conturează poziţiile şi atitudinile care ar trebuie să arate că românii nu mai sunt uşor de păcălit.

Participarea la viaţa cetăţii nu se face doar în week-end.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

Leave a Reply

Your email address will not be published.