La finalul articolului – în care ziarul de sport Nemzeti Sport face o revistă a presei române în urma meciului dintre România și Ungaria – este postată o scrisoare a unui tânăr de origine maghiară din Transilvania.

Am citit-o – cu ajutorul Google Translate și a lui Alex Balogh căruia îi mulțumesc pentru traducere – și din ea reiese că “patria” ungară l-a dezamăgit profund. Nu pentru că a pierdut meciul, ci pentru că nu a luptat cu mai multă îndârjire.

Durerea crește și mai mult la gândul că luni dimineață, la antrenament, coechipierii lui români (joacă și el fotbal, dar nu precizează echipa) îl vor ironiza cu replica „Na mi van, kis bozgorka, csak nem kikaptatok?”
În traducere aproximativă: “Ce-i, bozgor mic, să nu zici că ați pierdut?” Continue reading →

Este un moment în autobiografia lui Agassi (în română) care mi-am rămas în minte. A trebuit să își caute un nou antrenor, a găsit un posibil candidat (Brad) și i-a cerut acestuia să îi ofere un feed-back cu privire la jocul său.

Brad says my overall problem, the problem that threatens to end my career prematurely, is perfectionism.
You always try to be perfect, he says, and you always fall short, and it fucks with your head. Your confidence is shot, and perfectionism is the reason. You try to hit a winner on every ball, when just being steady, consistent, meat and potatoes, would be enough to win ninety percent of the time.

You don’t have to be the best in the world every time you go out there. You just have to be better than one guy.

Right now, by trying for a perfect shot with every ball, you’re stacking the odds against yourself.

When you chase perfection, when you make perfection the ultimate goal, do you know what you’re doing? You’re chasing something that doesn’t exist.

Sometimes the best shot is a holding shot, an OK shot, a shot that gives the other guy a chance to miss. Let the other guy play.

I-am povestit această idee lui Bobby Voicu (care citise și el cartea) și mi-a făcut o paralelă cu antreprenoriatul. Cum majoritatea startup-urilor eșuează în primul an, ținta (mă rog, una dintre ele) ar trebui să fie simplă: cum să treci de primul an.
Nu trebuie să fii cel mai bun și nu trebuie să scoți un hit din tot ce faci. Trebuie să fii suficient de bun pentru a rămâne în joc și după primul an.

În citatele de mai sus, în interpretarea mea, lui Agassi i se explica un lucru simplu: dacă rămâi suficient timp în joc (fiind doar consistent), oponentul își va crește șansele de a greși. El va încerca să câștige aruncând doar best shots. Ratând multe mingi, își va șubrezi încrederea în sine și își va mări șansele de a greși, de a rata.

Pentru a câștiga, trebuie – pe o anumită perioadă de timp care variază în funcție de joc și de domeniu – trebuie doar să rămâi suficient de mult timp în picioare.

Era unul dintre organizatori pe care îl întâlnisem și anul trecut, la Koln). Acum ne-a luat de la aeroportul din Frankfurt – având un carton pe care scrie Ford – să ne conducă până la locul evenimentului.
Din vorbă în vorbă, știind că tocmai ce fusese o dezbatere televizată între Angela Merkel și contracanditatul ei, îl întreb cine-a câștigat. Îmi spune că nu a fost un câștigător clar, dar speră ca Merkel să rămână cancelar pentru încă un mandat.

Citisem cu o zi înainte un articol din Spiegel și îl întreb dacă și-ar dori ca Germania să fie mai activă pe scena internațională și să își folosească greutatea economică ca pârghie politică și diplomatică.
Îmi răspunde scurt:
“De ce să ne băgăm în problemele altora? Avem destule probleme la noi acasă…”
Nu știu dacă se gândeam la Germania sau la Europa când a pronunțat cuvântul “home”. Mă gândeam că multe dintre problemele internaționale sunt legate între ele, iar țările nu mai sunt insule, dar nu are rost să continui. Continue reading →

Nu am crescut cu Pink Floyd. Am început să-i ascult abia în facultate, am amintirea săptămânilor în care The Wall curgea pe repeat, dar concertul lui Roger Waters n-a fost împlinirea unui vis.

A fost totuși un show pe cinste cu multe efecte vizuale și multe mesaje împotriva războaielor, a consumerismului și a terorismului de stat, dar, la final, mi-aș fi dorit mai multă muzică și mai puțin teatru. Continue reading →

Multe celebrități s-au prins deja de poantă: își pot transmite mesajele – cu ajutorul Social Media – fără intermedierea ziarelor și a posturilor de televiziune. Politicieni, artiști și actori, toți sunt foarte activi să își poarte bătăliile pe Facebook, twitter sau pe blogurile proprii.

Mulți s-au plâns în nenumărate cazuri de știri false, informații luate din context sau pur și simplu lipsa dreptului la replică și, prin urmare, era firesc să se folosească de mediul online pentru a-și spune versiunea lor de poveste.

Am două exemple mai jos în care doi artiști folosesc Social Media – de ce să sune prin redacții sau să intre în direct la vreo emisiune de scandal? – pentru a-și transmite punctul de vedere și pentru a corecta o percepție greșită.

1. Amanda Palmer este o artistă – soția lui Neil Gaiman, pentru cei pasionați de anecdote – căreia ziarul Daily Mail i-a trântit un articol de toată frumusețea în urma unui concert.
Artista s-a considerat nedreptățită și a reacționat într-un… mare stil:

2. Al doilea exemplu vine de la noi și nu implică media clasică. Cornel Ilie postează o Scrisoare ca-ntre colegi unde oferă contraexemplul Deliei, iar artista a reacționat prompt și la subiect:

Pentru mai multe detalii despre acest al doilea exemplu, vezi articolul documentat al lui Vlad Dulea.

În afară de Social Media at its best, ce ar mai fi de pus? 

E oarecum simplu: când cineva comite o infracțiune este închis pe o anumită perioadă de timp. E o izolare față de ceilalți membrii ai comunității, izolare care îl pune în imposibilitatea de a mai face fapte rele.

În viitor, separarea infractorilor nu va fi doar una fizică, ci se va restrânge și asupra mediului virtual. Cum profilele noastre, în timp, vor căpăta și o dimensiune juridică (nu știu dacă profilul de Facebook sau al unei alte rețele sociale a viitorului), nu e greu de bănuit că întreruperea legăturii cu ceilalți se va face și în mediul virtual. Continue reading →

Încep direct: un grup răsfirat de țigănci trecea bulevardul. Eram pe banda a doua, încetinesc totuși și claxonez, spunându-mi în gând:
“Iar trec ăștia strada cum îi apucă…”
Grupul se sperie și se sparge în două: unele au alergat în dreapta, altele s-au oprit în mijlocul șoselei.
În acea fracțiune de secundă în care claxonul se pierde în aer observ marcajele șterse ale trecerii de pietoni.

Opresc de tot, îmi cer scuze din mâini, zâmbesc, dar totul e inutil:  grupul deja se mobilizase exemplar în cel mai coerent concert de imprecații, înjurături și blesteme. Lângă mine, pe cealaltă bandă, a oprit un alt șofer pe care îl văd cum răde de situație… sau de mine.

Prejudecata a constat în generalizarea pripită pe care am făcut-o. Dacă am observat, în anumite situații, cum unii tigani trec strada pe unde vor, nu înseamnă că toți fac la fel.
De data aceasta (și probabil de multe ori), traversau regulamentar.

Mea culpa.

Una dintre iluziile pe care le-am avut în adolescență era ideea că, pe parcursul vieții, cândva, nu va mai trebui să muncesc. Se va întâmpla ceva, voi ajunge într-un punct unde pot să pun stop și să-mi spun:
“Gata, de azi înainte nu va mai trebuie să muncesc nicio clipă din viața mea.”

Este doar o iluzie. Nu s-a întâmplat și nu cred că se va întâmpla o asemenea minune. De vreme ce întotdeauna va fi ceva de făcut și de construit, nu voi putea spune niciodată stop. Să mă arunc într-un hamac și să citesc pentru tot restul vieții.

În plus, există ceva profund în mine însumi care nu-și dorește ca munca să se termine, care visează să rămână mereu în proiect. O carieră, o familie, o casă, o firmă. Ceva,

Perioada dintre proiecte – în care nu fac nimic – este cea mai grea. Scap de ea apucându-mă de ceva, aruncându-mă într-un proiect și… muncind.

Mă uitam zilele trecute la niște poze făcute de Adrian Petrișor și – dincolo de admirația mea estetică – m-am gândit la trucajul realității pe care îl implică un aparat foto. Știm că orice fotografie e manipulare, dar în acest caz cosmetizarea – ajutată și de un soft de editare – este destul de accentuată.

Pe scurt, în ciuda gândurilor unor corporatiști care visează prin birouri sau acelora care s-au blazat în mediul urban, viața la țară nu este idilică. Se muncește mult, productivitatea e scăzută, expunerea la intemperii este mai mare și accesul la simboluri ale modernității este costisitor (instituții, școli).

Am întrebat pe Facebook ce contraargumente există pentru cei care doresc să se mute la țară și, dincolo răspunsurile pro sau contra, cea mai haioasă motivație mi s-a părut următoarea:

Uite ca sa-ti dau si eu un contraargument (am trait asta): impreuna cu o vecina am iesit sa alergam (pe-nserate sa nu ne vada lumea) pe ulite… si un om ne-a spus asa: dar nu mai bine luati o sapa sau o furca daca tot vreti sa faceti miscare?” Adica omul s-a gandit ca suntem niste fitoase, ori puturoase…. Si de atunci nu am mai facut asta.  Deci nu prea poti sa faci jogging la tara. E suficient? (Ana Savescu)

Un simplu obicei urban, în ochii unor țărani, este o simplă pierdere de vreme și de energie. Să mai spună cineva că pragmatismul s-a născut la sat.