România este ca un corp bolnav. Îți aduce mereu aminte că este acolo, necesită atenție și timp, cere mereu pastile și intervenții, te face să te plângi altora, dar când alții ți-l atacă, începi să-l lauzi zgomotos.

Faptul de a fi român este un deranj psihosomatic de care ne izbim zilnic pentru că, nu-i așa?, aproape în orice moment ceva ne doare.

România ideală ar fi cea care ne-ar face să uităm că o locuim și care nu ne-ar aduce aminte zilnic – sub diferite chipuri – că suntem români.

Marea problemă a fost că n-am avut haine ca ale celorlalți copii.

Primul semn de integrare socială – cea vestimentară – mi-a fost refuzat încă de la grădiniță. Am avut pantalonași făcuți de mama și geacă groasă croită de tata.

Prima dată la mare – la 9 ani – am fost cu un mic rucsac făcut de ai mei dintr-un făș verde și grena.

Primii pantaloni de trei sferturi sau prima cămașă.

Primele bermude pe care le-am avut au fost făcute de mama dintr-un material pe care l-a cumpărat din piață și pe care erau imprimate scene din Țestoasele Ninja.

Primul trening pe care l-am folosit pentru ora de sport era făcut de ai mei.

Până la liceu, eu n-am cunoscut ce sunt aceia blugi. Am purtat doar pantaloni de sfofă (și alte metariale la modă pe atunci: piersic, spandex) de care tata era foarte mândru. Abia apoi mi-am dat seama că el mă considera o reclamă umblătoare pentru serviciile de croitorie pe care le furniza.

Am crescut purtând geci făcute de ai mei. Geci groase cu căptușeală bine prinsă și cu gulere de blană care nu-mi plăceau, deși mi se tot spunea:
“Nici fiul primarului n-are geacă din asta”

Eu doream o geacă de făș cum aveau toți ceilalți copii, însă nu am avut noroc:
“Gecile de fâș par sărăcăcioase și nu țin de cald”.

Prima mea pereche de blugi, dacă pentru unii din anii ’80 era un simbol împotriva sistemului, pentru mine, a constituit actul de rebeliune vestimentară împotriva părinților..

Mi-am unit gusturile cu ai mei abia în primul an de facultate când mi-am dorit cea mai tare geacă de piele. În mod evident, nu mi-am cumpărat-o, mi-a croit-o tata și mi-a terminat-o mama.
De atunci mi-au tot făcut costume, pantaloni și tot felul de sacouri, dar acea geacă de piele a fost – pentru mine – încununarea meseriei lor. Ceva ieșit din atelierul lor părea, în sfârșit, cool.

Mi-am adus aminte de toate acestea când, recent, am nimerit într-o croitorie de cartier pentru a-mi modifica o pereche de blugi.
La telefon, tata m-a întrebat:
“Și cât te-a costat?”
“25 de lei. Tu cât mi-ai fi luat?”
“16 lei.”

Scumpă viața de București.

Printre bagaje mutate și sesiuni intensive de curățenie în noul apartament în care ne-am mutat, am găsit timp să citesc un articol care mi-a înseninat o zi ploioasă și pe care nu mă pot abține să nu-l recomand și aici.

Traveling will change you like little else can. It will put you in places that will force you to care for issues that are bigger than you. You will begin to understand that the world is both very large and very small. You will have a newfound respect for pain and suffering, having seen that two-thirds of humanity struggle to simply get a meal each day.

While you’re still young, get cultured. Get to know the world and the magnificent people that fill it. The world is a stunning place, full of outstanding works of art. See it.

You won’t always be young. And life won’t always be just about you. So travel, young person. Experience the world for all it’s worth. Become a person of culture, adventure, and compassion. While you still can.

Why You Should Travel Young

Meet Alexander! Unul dintre acei nebuni care și-a pus în cap să plece de acasă într-o călătorie prin lume.

Visul lui – pe tocmai și-l încearcă – este să ajungă în India cu bicicleta. A plecat din Ucraina, iar eu l-am întâlnit în OMV-ul din Focșani unde își trăgea sufletul și își încărca pozele din tronsonul românesc al drumului.

Aventura lui – mă rog, pentru cine înțelege limba – și-o povestește la adresa: vk.com/biketoindia

Sunt trei chestiuni mai mult sau mai puțin valide, dar pe care le-am întâlnit în ultimul timp în diverse conversații și care, pentru mulți, constituie motive de optimism:

1. Știința și medicina avansează.
Sunt șanse mari ca expresia “cum îți așterni la tinerețe, vei dormi la bătrânețe” să nu mai fie valabilă. Probleme pe care le avem acum cu sănătatea se vor rezolva în următoarele decenii. Ochi obosiți, plămâni afumați sau predispoziții genetice ajutate de un stil de viață nesănătos, toate nu vor conta și vor fi rezolvate dintr-o tastă de calculator.

2. Organismele se adaptează.
Știi cazul cu acele cadavre pline de chimicale care se descompun altfel decât o faceau până acum? Ideea e simplă: corpul se adaptează după condițiile de mediu și de hrană. Suntem cel mai adaptabil animal, iar evoluția ne-a învățat să improvizăm din mers.
Suntem mai rezistenți decât bunicii nostri la poluare și la mâncare proastă, la fel cum copiii și nepoții noștri vor fi mai căliți decât noi chiar și când e vorba de radiațiile telefonului mobil.

3. Se vor găsi soluții pentru toate crizele actuale.
Mersul lucrurilor ne arată că rezolvările creează alte probleme în viitor, dar cel puțin de problemele prezentului vom scăpa.

Dezvoltarea marilor orașe din secolul XIX s-a izbit de o problemă care până atunci reprezenta o soluție: calul. Animale de povară și transport, o dată cu expansiunea orașelor, caii deveniseră o problemă sanitară și logistică. Deveniseră prea mulți, mureau pe capete în mijlocul bulevardelor (iar municipalitățile nu mai dovedeau să-i ridice) și, în plus, bălegarul lor atotprezent era un permanent focar de infecție.

Problema nu s-a rezolvat prin mai puțini cai sau printr-o altă organizare a cailor. Soluția a venit prin apariția automobilului (care la acel moment era o idee eco), iar caii au dispărut ca problemă.
În schimb, au apărut altele, dar ce mai contează? Problema veche a fost rezolvată.

Gândește-te la încălzirea globală, la resursele finite pe care le folosim acum sau la prețul petrolului. Toate se vor rezolva.
Specia umană a dat dovadă de infinite resurse de creativitate, iar soluțiile se vor ivi din locuri mai puțin bănuite.

Lista de mai sus nu este cea mai științifică prezentare, dar poate încălzește pe cineva prea sperios, ipohondru sau grijuliu peste măsură.

PS: Pentru cei haioși: cele trei motive nu încurajează la delăsare.

Am revenit aseară în București după primele trei zile de filmări ale unui documentar făcut împreună cu cei de la Saga Film.

Au fost trei zile pline de provocări în care mi-am depășit destule limite, în care am tras cadre după cadre, am repetat replici și am greșit replici, am luat interviuri, am stat de vorbă cu silvicultori și am descoperit o mulțime lucruri despre pădure și despre specii de păsări.

Trei zile pline în care nu am avut timp să gândesc, în care am transpirat, am tras sincron după sincron asteptând lumina potrivită sau alungați de grindină, filmând printre cirezi de vaci sau așteptând să prindem păsări sau popândăi pe cameră.

Voi reveni în curând cu mai multe detalii despre acest proiect.

Cred că e vorba de control (pe care trebuie să îl cedez) și de încredere (pe care trebuie să o acord).

În cazul fricii de zbor, trebuie să am încredere în niște piloți și în niște tehnicieni care au făcut revizia avionului înainte de decolare. Pe toată durata zborului, nu am niciun control. Într-o mașină, dacă îți este frică, poți ruga șoferul să meargă mai încet, dar într-un avion, temerile tale nu au niciun cuvânt de spus.

Am simțit aceeași frică și în fața unui medic stomatolog. Aici controlul e puțin mai mare, ridici un deget și îi spui că te doare, dar tot despre încredere simt că e vorba.
Atunci când am încredere sunt în situația vulnerabilă în cadrul căreia așteptările mele sunt în mâna celuilalt. Pe scaunul de la dentist, simt aceeași neputință amestecată cu teamă ca atunci când sunt prins în centura unui scaun din avion.

Cuiva care nu are nicio problemă să zboare sau să meargă la dentist rândurile de mai sus i-ar putea părea un efort de raționalizare implantat pe câteva frici iraționale, dar acest gând nu mă ajută deloc.

M-au ajutat în schimb două lucruri: obișnuința (a zbura frecvent și a zbura de mai multe ori în aceeași zi) și stabilirea unei relații de încredere (în cazul unui cabinet stomatologic).

Pe la mijlocul lunii decembrie a anului trecut am petrecut câteva nopți albe din cauza unei dureri cumplite de măsea. Am stat o săptămână și m-am chinuit până când mi-am făcut curaj să caut pe google un cabinet nonstop.
Am găsit unul de cartier și într-o noapte, slabit de durere și de frică, stateam în holul de așteptare ca un miel la tăiere.

Am rezolvat în trei sedințe (scos nervul de data aceasta, curățat totul și pus altă plombă), dar pentru următoarele lucrări nu am mai îndrăznit să mă mai duc.

La o lună după, a venit o propunere de colaborare din partea DENTESTET care mi-a reactivat aceeași teamă.

A urmat totuși un detartraj (prima dată îl cam simți), o plombă la un alt dinte și, receptacolul rugăciunilor mele, o extracție cu multe nuanțe chirurgicale. Pentru că am obosit să amân, pentru că am obosit să consum energie cu niște frici pe care alții nu le au.

Întâlnirea cu DENTESTET a fost intrarea într-o altă lume pentru mine (cel care își făcuse ultmele lucrări prin 2004-2005 în Iași și ultima dată nimerise forțat într-un cabinet de cartier). Programări prin telefon cu reminder prin sms, wireless în sala de așteptare, cabinete care par luate de pe platourile de filmare ale ultimului Star Strek, aparatură de ultimul răcnet (există chiar o mândrie internă cu privire la acest aspect) sau medici relaxați și perfecționați în tot felul de stagii prin străinătate.

Dincolo de toate acestea, este încrederea. Doctorul Vlad Gingulescu (cu el am lucrat cel mai mult) poate nu e cea mai empatică persoană din lume, dar mi-a creat încredere: e un profesionist, dar e atent și la alinturile tale.

Am folosit mai sus expresia peiorativă de “cabinet de cartier” dintr-un motiv cât se poate de real. Lucrarea pe care mi-o făcusem în iarnă trebuia luată de la capăt. Poate nu fusese o lucrare de mântuială, dar radiografia făcută mi-a recomandat un tratament endodontic sub microscop fix în același loc.

Pentru a duce povestea mai departe, finalul și climaxul tratatemtului meu îl va constitui un implant dentar pe care îl privesc ca pe un Everest. Avantajul este garanția pe care o am, minusul este frica mea atavică de un lucru neîncercat până acum.

Pentru cei care doresc să își facă implantul în altă parte sau deja și l-au făcut – aici urmează partea publicitară a acestui articol – DENTESTET a lansat de curând serviciul IMPLANT+ prin care îți poți asigura orice implant (indiferent unde este făcut).
Pentru o altă structurare a informației, poți citi și articolul lui Victor Kapra pe acest subiect.

La final, ca o observație personală, lucrările dentare nu se deosebesc cu nimic de alte “lucrări” pe care le facem zilnic. O lucrare neterminată sau un lucru nedus până la capăt îți consumă mai mult timp și mai multă energie decât atunci când închei toată povestea și treci liniștit mai departe.

Mi-a plăcut articolul Andreei – indiferent dacă are dreptate sau nu – din prisma unei singure idei: suntem plini de contradicții. Unele se pot rezolva, cu alte trăiești toată viața.

Nu cred că va exista un moment în viitorul nostru în care vom scăpa de contradicții, de tensiuni și de impulsuri care ne trag în direcții diferite.

Mergi cu bicicleta, dar îți place să conduci.
Vrei să ai succes, dar te apasă responsabilitatea lui.
Vrei să fii recunoscut pe stradă, iar apoi te ascunzi.
Vrei carieră, vrei familie.
Vrei să duci o viață sănătoasă, dar de unele lucruri chiar nu te poți feri: poluarea orașului, stresul zilnic, prețurile prohibitive ale produselor bio, chimicalele din apă de la robinet sau chimicalele din apa îmbuteliată.
Vrei timp liber, vrei și provocări.

Tensiunea dintre munca singur și lucru în echipă, între job și o pasiune, între adevăr și prietenie sau tensiunile din spatele unei decizii care afectează viața celorlalți.

Care e limita dintre curaj și prostie?
Care ridicol e bun și care ridicol e jenant?
Când ipocrizia e salvatoare?

Mă opresc aici. Mi-e teamă să nu mă contrazic singur.

sursă foto

Când, săptămâna trecută, puneam poza de mai jos pe Facebook știam că este una dintre cele mai frumoase inițiative recente din spațiul nostru public: celebrarea și încurajarea spiritului inovativ românesc.

Sunt cuvintele mele și poate sună pompos pentru că am fost obișnuiți să ne scădem în proprii ochi pentru a ne justifica înfrângerile zilnice, uitând adesea că în jurul nostru se întâmplă tot felul de victorii care trec aproape neobservate, care nu sunt celebrate și care nu sunt încurajate. Continue reading →