Încă din primele zile ale protestelor în București, mai mulți bloggeri s-au plâns că au fost trași de mânecă de prieteni virtuali și de cititori cu privire la o poziție publică în subiectul exploatării la Roșia Montană.
A existat o așteptare în rândul unui anumit public ca bloggerii să reacționeze, dacă nu civic sau ca lideri de opinie, cel puțin ca mijloace de comunicare pentru a sparge tăcerea complice a mediei clasice.
foto: Cătălin Georgescu
Dincolo de surpriza generală pe care amploarea protestelor a constituit-o pentru mulți, reacțiile din partea bloggerilor au fost diferite.
În prima zi (4 septembrie) când am ieșit la protest, mai mulți cunoscuți întâlniți în stradă (jurnaliști, bloggeri, corporatiști) s-au plâns de articolul lui Piticu care a aruncat “drogați” și “hipsteri” ca o generalizare pentru ceea ce se întâmplă acolo.
Piticu a continuat seria de articole dedicate subiectului abordând următoarele probleme:
in cazul asta vreau si eu sa iesim in strada pentru ca e benzina scumpa, pentru ca e TVA-ul mare la energie electrica, pentru ca Guvernul NU INVESTESTE nimic in tara asta. Protestele astea nu le organizeaza nimeni? Sau nu sunt bani pentru a organiza asa ceva? [link]
Pana una alta, va las sa faceti ateliere gen #occupy, poate stabiliti un reprezentant (ca trebuie sa primeasca cineva dosar penal pentru proteste neautorizate), poate va puneti si niste puncte de revendicari logice si corecte, iar cu acestea sa va duceti la presa ca sa poata si presa sa puna intrebari mai departe, in numele vostru. [link]
În aceeași seară, altcineva mi-a atras atenția că, în timp ce unii erau în stradă, alții sunt la KFC, în plină campanie.
Am urmărit mai departe subiectul pe bloguri și am văzut că Petreanu și Cabral au reacționat imediat la un public care dorea o poziție sau o minimă “implicare” în legătură cu subiectul.
Simona Tache, de exemplu, a explicat clar de ce a fost “neimplicată”. Folosesc ghilimelele pentru că sunt de părere că (și) scrisul este o formă de implicare.
Bloggerii care în mod tradițional – ultimii patru ani – au fost pro-RMGC (cu suspiciunea existentă că au fost plătiți) au fost luați prin surprindere de evenimentele de la începutul lui septembrie. Vin aici cu două exemple.
Arhi, de exemplu, care pe 10 august spunea că România are nevoie de investiții strategice, iar pe 28 august jubila parcă în nume personal că proiectul de lege a fost aprobat, pe data de 1 septembrie vorbea de “o mizerie pe facebook vino să salvăm Roșia Montană, că vai și au și ah” și a publicat un sondaj din care reieșea că românii susțin proiectul Roșia Montană.
Următoarele articole – se pot vedea aici – au urmat o linie editorială parcă scoasă din manuale de PR: de la minimizarea protestelor până la decredibilizare (“hipsteri cool și sexy”), preluarea de sondaje favorabile și folosirea unor cazuri particulare pentru a ilustra o situație generală (aici).
Cu privire la acest subiect, Zoso a fost mai subtil în ultimele două luni. Pe 1 august se întreba dacă își doresc ungurii (citește Soros) aurul românilor, iar pe 16 august încheia ironic un articol cu “de fiecare dată copiii de 18 ani știu mai multe decât minerii șomeri”
În cazul lui Zoso, ironia sorții este următoarea (folosesc printscreen-ul pentru că am observat că își modifică în mod tacit articolele):
În 2011 (a se observa un “Freudian slip” în cazul “să salvăm RMGC”) situația era așa:
iar la 2 septembrie 2013 observa protestele de pe plajă:
A doua zi, tot pe pe plajă, observa că manifestanții nu au nicio revendicare, că blocada mediatică este justificată și, dincolo de sfaturile pentru cei din stradă, “dacă lucrezi la o companie sau o multinațională ai dreptul să taci”.
Argumentul cu “tu să taci” e deja recurent.
Pe 11 septembrie, concluzia e trasă deja:
“Oamenii de la Roșia Montană sunt forțați de ecologiști (pot folosi termenul ăsta acum, că e deja evident că exploatarea nu se va mai face) să moară de foame.”
Sebastian Bârgău a fost pro-exploatare la Roșia Montană de ani buni, iar pe 10 septembrie 2013 a fost la fel de direct (când alți bloggeri pro-exploatare se refugiau deja în argumente stilistice). Mai mult, cu câteva zile în urmă, atitudinea lui în acest subiect l-a costat un incident nedorit.
Un alt caz este al Cristinei Bazavan care a scris o scrisoare catre manifestantii Pro Rosia Montana și, pornind de la câteva atitudini pe Facebook și un incident nedorit, trage o concluzie generală (deși a repetat de două ori în articol că nu vrea să generalizeze):
“Ce nu ma bucura e ca nu respectati opiniile celorlalti, ca sunteti atit de fanatici in sustinerea voastra, indirjiti (parte din faptul ca nu va acorda lumea atentia pe care o doriti), incit incalcati si voi regulile democratiei”
Cu ocazia protestelor, Chinezu nu a abordat subiectul, iar Cristian Manafu a scris un singur articol. Andrei Cismaru a explicat de ce nu iese la proteste, iar Alex Ciucă a povestit de ce nu se identifică cu cei care protestează și cum alege să caute schimbarea în alte feluri.
Alex Tunaru a observat un trend, Tudor Galoș a ridicat o problemă, iar Andrei Ruse și-a descoperit o durere.
Concluziile mele
Au fost așteptări prea mari de la anumiți formatori de opinie – purtători de blog – din mediul online și pe fondul acestor așteptări au venit și tragerile de mânecă.
Există paralelisme suspecte: pe 1 septembrie doi bloggeri (aici și aici) fac trimitere către același sondaj și susțin aceeași idee cu aceleași cuvinte: “oamenii mai nervoşi sînt mai vocali, de unde şi scandalul” versus “Din păcate, opinia publică e făcută din cei care sunt vocali și scandalagii”.
Nu vreau să sugerez nimic, îmi mențin ipoteza, dar avem o problemă aici. Înțeleg că presa poate fi plină de intoxicări, înțeleg cum RMGC poate cumpăra atât spații pentru reclamă, cât și opinii editoriale, dar nu pot înțelege cum unii – neatârnații noii generații digitale – pot prelua aceleași intoxicări fără un filtru care ar presupune o minimă documentare și un minim discernământ.
Nu trebuie să fii inginer sau specialist pentru a înțelege cum acest proiect de lege nu servește interesului public și, mai mult, investește o firmă – asupra căreia sunt destule suspiciuni – cu o calitate care ține de autoritatea publică (procedura de expropiere).
Nu trebuie să-ți placă politica pentru a observa un pattern în modul cum statul român își negociază unele contracte.
Nu trebuie să fii un mare analist pentru a vedea disprețul politicienilor față de opinia publică, dispreț care mizează tocmai pe lipsa de atenție și de reacție a cetățenilor.
Spun aceste lucruri pentru aveam iluzia că cei care se manifestă în spațiul public – de exemplu, bloggerii – au o responsabilitate față de public atunci când încep să mestece anumite subiecte: pornind de la minima documentare, trecând prin logică și argumentare și terminând cu propria onestitate.
Sper să nu fiu înțeles greșit. Nu mi-aș dori ca toți bloggerii să iasă în stradă sau să îndemne la proteste zilnic, însă – pe scurt – îmi vine greu să accept că, dacă îți rupi câteva ore din viață pentru a citi despre acest subiect, dacă ești sincer față de tine și dacă îți pasă de comunitatea în care te-ai născut (sat, oraș, țară), mai poți susține exploatarea cu cianuri în forma actuală a proiectului de lege împotriva cărora au ieșit atâția oameni în stradă.
Îmi vine greu să accept lipsa de onestitate și de informare care ar duce pe oricine la concluzia că niște hipsteri ecologiști sunt responsabili de prăbușirea economică a unei zone industriale, de lipsa unor locuri de muncă și de frânarea dezvoltării economice a unei țări prin gonirea tuturor investitorilor.
Nu e cool să salvezi Roșia Montană, însă e total uncool să privești cum sunt îmbrăcați oamenii din stradă, să îți pese câți bani a băgat Soros în ONG-urile din România, dar nu ai ochi pentru disprețul cu care o clasă politică tratează o țară întreagă. Dispreț care se vede atât de clar în cadrul acestui proiect, dispreț care a umplut un pahar al răbdării.
Poate nu e cool să blochezi bulevarde, dar e total uncool să crezi că fără presiune publică (care necesită atenție și implicare) politicienii mor de grija noastră.
Dacă anul trecut observam un amatorism “politic”, acum mă izbesc de aceeași concluzie în ceea ce privește aspectul civic.
Democrația tinde să asemene cu un iPhone: când abia ne permitem unul și ni-l luăm, apare un alt model mai nou (altcineva a zis-o, cu alte cuvinte). Ne îndreptăm către o democrație în care lipsa de informare devine sinonimă cu lipsa de implicare (care pornește de la o minimă atenție cu care privești lucrurile din jurul tău) care nu poate să trădeze decât o mare nesimțire.
Închei cu o notă de patetism, dar merită aplecarea unui gând. Vine o vreme când nu o să îi mai poți spune copilului tău că țara în care l-ai născut e la pâmânt din vina politicienilor. Va veni o vreme când va întreba:
“Bine, tată, mamă, dar voi ce-ați făcut? Ați stat și v-ați uitat?”
