Contrar intuițiilor mele, sunt studii care spun că este mai bine să fii codaș la sat decât fruntaș la oraș. Folosesc expresia populară pentru a traduce ceea ce americanii înțeleg prin big fish in a small pond versus small fish in a big pond.

Intuițiile mele (probabil greșite în acest caz) îmi spun că este preferabil un loc unde sunt mai mulți oameni, unde competia este mai mare și, prin natura acestei dinamici care este motivantă, sunt mai multe șanse de succes. Continue reading →

Urc în taxi, mergem câteva minute fără să ne spunem nimic și deodată șoferul – un tip cu o aparență foarte respectabilă – mă întreabă:
“Vă deranjează manelele?”
Nu înțeleg și devin atent. În mașină se aude o manea.
Îi spun că nu. Mă gândesc că merg un sfert de oră cu el, am alte lucruri pe cap și volumul oricum nu e ridicat, prin urmare, disconfortul nu e atât de mare.
Continuă:
“Șțiti, eu ascult toate genurile de muzică și nu strâmb din nas la manele.”
“Ok…”

A urmat placa despre ipocrizia celor “care ascultă și danseaza pe manele la diferite petreceri și nunți” și deodată mă simt jenat. Îmi dau seama că taximetristul, mai mult sau mai puțin, își justifică față de mine gusturile muzicale.
“Au fost clienți care au cerut să schimb muzica”
“Ok…”

Situația nu s-a încheiat aici. După ce și-a încheiat pledoaria, mi-am dat seama că trebuie să-mi justific față de mine de ce nu sunt deranjat. Pentru că trebuie să fiu, pentru că așa e firesc, pentru că trebuie să taxăm gusturile proaste din jurul nostru.

Chiar dacă deranjul meu e minim, trebuie să acționez. Nu putem să lăsăm un taximetrist nepedepsit, să scape atât de ușor. Următorul client va asculta și el manele și pentru disconfortul lui, voi fi și eu vinovat. Că nu am făcut nimic. Ba, mai mult, nefăcând nimic, am încurajat toată treaba.

Nu am găsit niciun răspuns la toată situația. Eu am luat un taxi și am vrut să ajung din punctul A în punctul B și, fără să fiu pregătit, m-am trezit în mijlocul unei bătălii culturale la înălțimea căreia nu m-am ridicat.

Femeia ținea ușa larg dechisă de la intrarea în bloc. La capătul aleii, Gloria.
“Hai înăuntru, Gloria! Mă faci să aștept”
Gloria, impasibilă.
“Hai, Gloria, uite că a început să plouă”
Gloria, nimic.
Femeia își schimbă tonul și-și duce rugămințile în acel registru al adulților puși în fața unui copil de 2-3 ani.
Tot nu merge.
Îndepărtându-mă, o aud pe femeie pierzându-și răbdarea:
“Gloria! Haide! Stau după tine.”
Nu știu cum s-a terminat această “negociere”, dar din toată scena mi-a rămas un singur gând:  Gloria este un nume frumos pentru un câine.

Sunt două moduri asimetrice prin care îi privim pe ceilalți în comparație cu noi înșine, iar de aici numărul de neînțelegeri și rele este destul de mare, de vreme ce avem criterii diferite după care judecăm acțiunile celorlalți și acțiunile proprii.

1, De regulă, credem că noi suntem motivați de lucruri nobile (principii, simțul dreptății sau nevoia de a contribui), iar ceilalți sunt motivați de lucruri mărunte (interese materiale, vanități de tot felul, faimă, privilegii). Continue reading →

Într-o zi, cei de la departamentul de marketing al unui mare retailer american au intrat în biroul unui mare analist de date cu următoarea provocare:
“Vrem să aflăm care dintre clientele noastre sunt gravide”
Scopul declarat al acestei cercetări interne e simplu: apariția unui copil obligă mamele la tot felul de cumpărături specifice pe o perioadă lungă de timp și compania dorea să se adreseze acestora cu ofertele potrivite, la momentele potrivite.

Analistul s-a pus pe treabă, a început să investigheze volumul mare de date pe care compania îl deținea despre clienții săi (prin intermediul cardurilor personalizate) și a observat următorul lucru : oamenii își schimbă comportamentul la cumpărături în urma unor evenimente majore din viața lor (o căsătorie, un divorț, o mutare, apariția unui copil). Continue reading →

Umblă vorba că s-au scris în jur de 200.000 de cărți despre Napoleon. Despre victoriile lui militare, despre omul de stat, despre reformele lui, despre legendele și miturile care s-au suprapus peste evenimente și nu în ultimul rând despre ce a însemnat Napoleon (om al Revoluției sau nu, o împlinire a Clasicului sau a Romanticului, ultima izbucnire a gloriei franceze).

Am citit Napoleon: A Biography punând cap la cap frânturi pe care le știam despre el și despre epoca respectivă și notându-mi câteva concluzii pe care – unele dintre ele  – le împărtășesc aici:

1. Oricât de genial ești pe câmpul de luptă, inamicii se prind într-un final de ce-ți poate pielea.
Este exact ca în interacțiunile sociale. Când lupți de atâtea ori cu austriecii, rușii, prusacii și englezii, aceștia încep să observe pattern-uri în comportamentul tău și vor ajunge să te citească.
Dacă Austerlitz este o dovada clară a unei minți sclipitoare pe câmpul de luptă, după câțiva ani, la Bătălia de la Leipzig, ceilalți ajunseseră să-l învețe și să-l forțeze să facă greșeli.

2. Dacă e ceva care nu ascultă de ideile și mâna forte a unui lider, aceasta este economia, cu legile și inevitabilitățile ei.
Napoleon a întins la maxim, prin ambițiile sale politice și militare, posibilitățile economice ale Franței de la începutul secolului XIX. Mai mult, a instituit o Blocadă Continentală prin care a dorit să falimenteze Anglia, dar rezultatul – ajutat și reacția engleză a blocării comerțului maritim – a fost mai degrabă invers.

3. Lipsa unei “inteligențe instituționale” a propriei sale armate: La Grande Armée.
Într-una din bătăliile sale, pus în fața unor greșeli comise de mareșalii săi și încercând să le corecteze, când într-o parte, când într-alta, Napoleon a exclamat furios: “Nu pot să fiu peste tot!”
Din fericire, avea dreptate. Din păcate, nu aceasta era problema.

Orice organizație sau instituție capătă obiceiuri și reflexe (mai bune sau mai puțin bune) indiferent de fluxul de lideri și, mai mult, indiferent de inconsistențele acestora.
Decât e să facem o comparație instituțională din același domeniu, spre deosebire de La Grande Armée, Wehrmacht a dat dovadă de mult mai multă inteligență organizațională: a luptat “admirabil” pe toate fronturile (o rată a pierderilor de 1:5, chiar până în ultimele luni ale războiului), a avut generali competenți și apoi destulă flexibilitate și inteligență la nivelul… middle managementului).

Napoleon nu a avut o inteligență instituțională de partea sa. Unii mareșali era sclipitori, iar alții erau pur și simplu incompetenți. În funcție de situație, s-au “simțit” în rezultatele finale când unii, când alții.
Dacă mai adăugăm la acest tablou și inconsistența lui Napoleon (sclipitor la Austerlitz și mediocru la Waterloo), concluzia nu este prea fericită.

3. La capitolul “defecte ale omului Napoleon”, am notat nerăbdarea. Deși era atent la detalii, deși muncea mult (atât la birou, cât și pe câmpul de luptă), deși era sclipitor, câlcâiul lui Ahile vine din registrul banal al imaturității.
Această nerăbdare l-a servit bine când s-a transformat în curaj, dar l-a afundat atunci când a frizat incompetența și l-a făcut să-și încalce propriile principii. De exemplu, “alege-ți propriul câmp de luptă” nu a fost aplicat în cazul Waterloo.

La același capitol, ești uimit să observi usurința cu care acest om și-a făcut dușmani în toate direcțiile (oameni politici, generali, femei din înalta societate, diplomați, miniștri, membrii nerecunoscători ai propriei familii).

Nu știu care sunt originile expresiei “instinct de turmă”, dar am avut mereu oroare ideea pe care o sugerează. Este o analogie care pune oamenii – masele, gloata – în același schemă de comportament cu turmele de oi.

Problema este că “Instinctul de turmă” te poate ajuta într-o explicație atunci când privești oile, dar nu e de mare folos atunci când vrei să tragi niște concluzii despre oameni.

Dacă oamenii ar fi ca niște oi, romanii nu s-ar fi gândit la “pâinea și circul” care sunt necesare pentru a mulțumi poporul. Și în plus, dacă oamenii ar fi ca niște oi, dictatorii nu ar recurge – fără excepție – la instituții represive pentru a se menține la putere.

Un argument istoric local ar trebui neapărat să puncteze că existența vastului aparat represiv al Securității denotă nu atât paranoia elitelor comuniste, cât problemele reale de a menține o largă populație sub ordine (în lipsa consensului).

Ciobanii – pentru a rămâne în universul expresiei – nu sunt nevoiți să facă atât de multe eforturi pentru a primi ascultarea oilor.

La final, articolul trebuia oricum să fie scurt, un citat:

One of the great misunderstandings about evolved human nature is that people are sheep; that, because we evolved amid social hierarchy (true), we are designed to slavishly accept low status and blindly follow the leader (false).
People by nature seek the highest status they can attain, under the circumstances, and they accept leadership only so long as it seems to serve their interests. When it doesn’t, they start to grumble.

Citatul este din Nonzero – o carte extrem de recomandabilă (în ciuda subtilului pompos).

Ruși, chinezi sau români, pe toți îi unește o singură grijă când este vorba de Occident: să ofere o imagine bună.

Rusia investește sute de milioane de euro anual într-o modernă armă de propagandă: Russia Today. Miza e declarat geo-politică: spargerea monopolului mediatic anglo-saxon pe piața globală (CNN, BBC sau DW).
În 2008, rușii au avut un șoc. Deși nu ei au declanșat războiul din Georgia (nu l-au pornit, dar l-au escaladat), peste tot au fost prezentați drept agresori. Pe toate posturile occidentale de știri, președintele Georgiei era prezent cu un singur discurs: Rusia atacă Georgia. Continue reading →