Sunt două moduri asimetrice prin care îi privim pe ceilalți în comparație cu noi înșine, iar de aici numărul de neînțelegeri și rele este destul de mare, de vreme ce avem criterii diferite după care judecăm acțiunile celorlalți și acțiunile proprii.

1, De regulă, credem că noi suntem motivați de lucruri nobile (principii, simțul dreptății sau nevoia de a contribui), iar ceilalți sunt motivați de lucruri mărunte (interese materiale, vanități de tot felul, faimă, privilegii).
Este un studiu clasic în care studenților la Drept le-au fost pune două întrebări.
De ce au ales Dreptul?
De ce au ales ceilalți Dreptul?
Pe scurt, răspunsurile studenților confirmă regula de mai sus.

Dacă exemplu de mai sus spune despre modul cum privim motivațiile celorlalți în raport cu cele proprii, există o altă lentilă prin care privim încălcările regulilor.

2. Când eu încalc o regulă, este o excepție condiționată de împrejurări.
Când celălalt încalcă o regulă, e o trăsătură de caracter.

Exemplul, de data aceasta, e decupat din realitatea cotidiană. Când mă bag în față sărind peste cei de la coadă, este o întâmplare: mă grăbesc, am treburi de rezolvat.
Când altcineva se bagă în față, e nesimțire, e dovada proastei lui creșteri. Nu e o conjunctură (ca în cazul meu), e un viciu de caracter.

Această lentilă deformată o aplicăm și când suntem în trafic și ne grăbim și tăiem fața cuiva. E o situație care depinde de niște împrejurări.
Când alții ne aplică același tratament, nu le mai căutăm scuze circumstanțiale (se grăbesc, naște soția, cuiva îi este rău și se duc la spital etc.), ei devin automat nesimțiti și tragem concluzia civilizată că din cauza lor (a unor celorlalți care nu respectă regulile) suntem unde suntem.

Ambele lentile sunt un viciu de imaginație care se traduce prin incapacitatea de a te pune – cu onestitate – în locul celuilalt. La urma urmei, avem o vorbă celebră care spune că răul este o lipsă de imaginație.

Prima lentilă se traduce printr-o lipsă de încredere (dacă eu sunt motivat de principii, iar celălalt doar de interese, de ce să am încredere în el?), în timp ce a doua lentilă produce o lipsă de coeziune socială și solidaritate (dacă ceilalți încalcă regulile, atunci nu merită solidaritatea mea).

Toți folosim aceste lentile deformate mai mult sau mai puțin, iar această diferență de grad este responsabilă de multe rele pe care le observăm în jurul nostru.

Dacă la tine găsești doar vicii de conjunctură (discontinue, se întâmplă când și când) la ceilalți găsești doar vicii de caracter (continue, se întâmplă mereu), atunci vei avea toate motivele să ajungi un prost cetățean care:
– se consideră îndreptățit (în multe situații) să încalce regulile
– se revoltă (manifest sau în sinea lui) atunci când alții încalcă regulile
– are destule motive să nu coopereze cu ceilalți (un grad scăzut de încredere dincolo de granițele familiei care e specific societăților insuficient dezvoltate)
– are puține motive de solidaritate socială (ceilalți nu merită eforturile mele)

Scriind acest articol – inspirat din domeniul euristicii – și uitându-mă la enumărarea de mai sus, mă gândeam că pot trage o concluzie despre români, în general. Răspunsul ar fi clar: românii sunt altfel pentru că folosesc des aceste două lentile deformate.

Din păcate sau din fericire, nu cred că pot trage o asemenea concluzie confortabilă pentru mine (care ar spune că în timp ce majoritatea românilor folosesc des, eu folosesc rar aceste lentile) pentru că aș cădea în eroarea biblică (tot din domeniul euristicii) în care văd paiul din ochiul celuilalt, dar nu aș vedea bârna din proprii mei ochi și ajungem astfel de unde am pornit.

În concluzie, îmi permit o generalizare. Cred că suntem mulți cei care ne recunoaștem în următoarea frază:
“Eu sunt un român ok, mă pot corecta, sunt educat, citesc cărți, nu arunci hârtii pe jos. Ceilalți sunt români incorigibili, nu pot fi schimbați, vor arunca mereu hârtii pe jos și vor lua în continuare decizii proaste cu privire la viitorul lor.”