Cartea este unul din obiectele clasice cu cea mai larga arie simbolica. Dincolo de proprietatile sale fizice (e facuta dintr-un anume material, are o anumita forma, ocupa un anumit volum etc), este un obiect ce spune mai mult decat simpla sa aparitie, ce poarta cu sine o aura ce-i depaseste prezentul si uneori trecutul.

Lectura este unul din gesturile fundamentale ce statueaza modul prin care omul se pozitioneaza in lume. Citim semne, stimuli, reactii si mesaje. Citim (lectura este o activitate hermeneutica) dintr-o fatalitate a regasirii unui sens pierdut, citim de cele mai multe ori fara sa fim constienti, citim cu placerea si forta pe care ingerii nu o au si nici nu o pot gasi.

Voi scrie aici despre cazul particular al lecturii cartilor, mai precis despre anecdotica, amintirile si scenografia lecturii.

Primele amintiri sunt legate de gradinuta cu lalele si narcise din curtea parinteasca unde am citit primele carti despre extraterestri. Am aflat atunci primele notiuni despre Univers, astro-fizica, despre Norii lui Magellan, Proxima Centauri si ecosfera. Au fost lecturi ce-au coincis cu vizionarea repetata a filmului Starman (nu stiu cati si-l mai amintesc).

In general, lectura nu este un act pur, ci se dezvaluie ca o activitate conjuncturala ce are nevoie de o fondul mediului inconjurator (extern si intern). Poti citi aceeasi carte de fiecare data pentru prima oara daca o citesti iarna sau vara, dimineata sau seara, pe tren, pe iarna sau in pat. Posibilitatile de combinare sunt nelimitate.

Am citit Minunata calatorie a lui Nils Holgerson pe canapeaua din sufragerie in mirosul florilor de tei intinse pe ziare intr-un colt al camerei. Tin minte ca a fost o vacanta de vara pe care am impartit-o intre strand si Nils Holgerson. Acum daca as reciti cartea, ce-as castiga? As demitiza o amintire, as dezvraji inutil o carte.

Am citit Contele de Monte-Cristo intr-o alta vacanta de vara si intr-o alta locatie: in podul cu fan. Imi adusesem o patura si perna si cu cele doua volume visinii (pe care mama le cumparase “de la rusi din piata”).
 
Casa Buddenbrook am citit-o pe deal in timp ce pazeam vaca. Imi lua cateva gogosi intr-o punga, ma intindeam la umbra unui copac si there you go. Vaca nu avea nevoie sa fie neaparat pazita (o duceam dimineata pe deal si seara se intorcea singura acasa), insa profitam de ocazie pentru a-mi completa lista de nostalgii imaginare. Ma preocupa mult cum si in ce conditii au citit marii scriitori. Mi-l imaginam pe Eminescu tanar in drum spre Blaj, imbracat prea gros pentru caldurile verii, citind sprijinit de-o capita, mi-l imaginam pe Goethe recitand din Klopstock si Homer, mi-l imaginam pe Iorga invatand nu stiu ce limba straina pe tren, de la Iasi la Bucuresti, pe Eliade tanar, invatand sanskrita in caldurile de la Calcutta sau pe cutare autor roman (Odobescu, Hasdeu?) citind Vietile paralele ale lui Plutarch intr-un pod de manastire plin cu carti vechi.

Daca unele carti isi au locatiile lor, altele isi au anotimpurile lor. Cativa ani, intr-o noapte de octombrie citeam si reciteam Adam si Eva. O incepeam seara si o terminam spre dimineata. Mi se parea o noapte magica in care eram singurul norocos ce-a trecut printre atatea lumi si epoci doar prin simpla lectura a unei carti. Dimineata ma regaseam un alt om. Mai tarziu am facut greseala s-o citesc candva ziua si candva intr-un alt anotimp si vraja disparuse. Mi s-a parut o carte slaba, pitoreasca, insa iremediabil slaba.

Cu Noaptea de Sanziene n-a mai facut aceeasi greseala, am citit-o si-am recitit-o de atatea ori doar primavara, in zilele cu soare. Identificarea si intelegea mea fata de Stefan Viziru nu putea fi decat contemporana renasterii vegetatiei. Ileana, Ioana, Biris erau personaje ce-mi apareau dupa manunchiuri de vegetatie misterioasa (in genul celor pe care le vad acum in curtile intunecate de pe strazile ce si-au pastrat aerul interbelic). De multe ori plangeam la finalul cartii nu din aparenta tristete a finalului, ci din bucuria unei regasiri: da, da, inteleg…

Eliade, Eco si Jung sunt autori ce-i asociez cu primavara si vara. Culianu, Goethe si Dostoievski imi apar toamna. Noica, Tolstoi, Balzac si acum ii simt iremediabil de iarna. De anotimpul zapezii imi este legata si lectura anticilor. De acea iarna teribila cand cazuse curentul electric si citeam discursurile lui Cicero cu lanterna sub plapuma, cand citeam Poetica lui Aristotel la lumina lumanarii in bucatarie.

De asemenea, momentele zilei pot inmiresma in felul lor lectura unei carti. Cioran era citit cu predilectie noaptea. Proza fantastica a lui Eminescu si a lui E.T.A. Hoffmann, romanele lui Stendhal, de asemenea erau rezervate noptii. Dimineata citeam carti de istorie a religiilor, mitologie multa si, mai tarziu, filozofie.

Una din prejudecatile incetatenite intr-un mod destul de feminin asociaza instant actul lecturii cu actul citirii beletristicii, ne-am invatat sa asociem automat deliciile lecturii cu citirea cartilor de literatura. Daca e un pacat ca se scrie prea multa poezie in tara asta, la fel de mult e un pacat ca se citeste prea multa literatura. Pe langa curiozitate si simt estetic, lectura usoara de literatura este in mare parte o comoditate. Se poate citi oriunde: in metrou, pe o banca in parc, in lift si chiar pe strada. Fast reading.
Lectura se cheama si atunci cand stai la birou si citesti 5 pagini/ora, cand conspectezi in draci, cand te imbibi de date si noi concepte, cand trebuie sa cauti in dictionar si in Larousse cuvinte noi, expresii si nume noi.

Revenind la carti si la aura lor. Totul conteaza: de la grafica copertei, formatul paginilor si fontul folosit pana la mirosul si textura hartiei si calitatea prefatei/posfatei.
De asemenea, se pot scrie pagini frumoase despre lectura ca viciu, despre lectura ca lene spirituala, despre tot felul de fetisime (unii nu-si indoaie deloc colturile paginilor, unii isi pun cartile in coperti de hartie pentru a nu se murdari, unii nu imprumuta deloc carti, altii, desi le citesc, trateaza cartile ca orice alt obiect/suport etc). Daca cartea nu-ti apartine, spala-te pe maini inainte de-a te apuca s-o citesti, pentru a nu-i innegri marginile paginilor!

Personal, am inceput sa cumpar carti inca de cand alocatia era de 7.500 lei, le-am citit, le-am imprumutat pe unde am apucat, le-am uitat pe unde am putut, le-am vandut pe preturi de nimic, le-am primit cadouri. N-am simtul proprietatii decat asupra putinor carti; mici vanitati: o editie frantuzeasca la Sacru si profan, Fight Club de la tatal lui, Divina Comedie de la mama ei etc. In general, cartile sunt facute sa circule, sa fie uitate si apoi regasite.

Termin acest text incomplet cu doua amintiri ce-mi raman inca dragi.

In ultimul an de liceu ma imprietenisem cu preotul ce preda religie ortodoxa. Era un tip jovial si imbibat de lecturi ce mi-a imprumutat multe carti de religie si istoria religiilor. A urma sfarsitul anului scolar, bacalaureatul,  admiterea la facultate si acele carti ramasesera tot la mine. Dupa aproape doi ani l-am cautat in satul unde isi avea parohia ca sa-i duc o plasa plina cu carti. Era iarna, biserica era plina de muncitori, iar el le dadea diferite instructiuni. Cand m-a vazut, a ramas blocat. Uitase de mine si uitase de acele carti. Mi-a strans apoi mana cu o bucurie pe care rareori mi-a fost dat s-o vad in ochii celuilalt.

Acum cativa ani cand am descoperit bookcrossing.com, auzisem de prima carte (Le Pèlerin de Compostelle) a lui Coelho ce nu a fost inca tradusa la noi, dar pe care o descoperisem atunci pe raftul virtual al unui tanar german. De fapt, era singura carte din raftul sau virtual. I-am scris simplu, ca as dori s-o citesc, sa mi-o imprumute. Mi-a raspuns prompt cu un prevestirea unui raspuns afirmativ in unui test. Mi-a pus diferite intrebari despre Coelho, despre mistere spirituale si arhetipuri, despre ce doresc sa fac cu viata mea etc. Dupa 2-3 schimburi de mailuri, mi-a cerut adresa si-n doua saptamani am primit cartea. Am dorit s-o inregistrez pe site, insa nu avea nici un cod, apoi am observat ca tipul si-a sters contul, i-am trimis un mail care-a rasunat in neant mail delivery… Il pierdusem, a ramas doar ca un strain de undeva de departe ce-a facut o fapta de pelerin (exact in spiritul cartii) si-a disparut discret. Am tinut cartea un an de zile, am citit de cateva ori pana cand vara trecuta am imprumutat-o unei fete al carei nume l-am uitat si de la care nu mai am decat un numar de telefon sub numele Ionut (pe prietenul ei retinusem cum il chema). A trecut un an, insa nu cred ca voi avea vreodata inima s-o sun sa-i cer cartea inapoi.

 Vindeam lenjerie creponata din usa in usa. Pe echipe. Firma era in Iasi, insa am inceput prin a merge pe teren in judetele apropiate. Ne adunam dimineata, facem cateva vanzari demostrative intre noi, se stabileau echipele si plecam pe teren. Echipa era formata din patru oameni plus seful de echipa. Luam cu noi 30 de seturi de lenjerie ce le caram in niste genti mari si ne distribuiam printre blocuri (la oras) sau printre ulite (la sate).

  Prin 2001 vindeam doua seturi de lengerie cu 400.000, dintre care 100.000 era comisionul meu. Am inceput timid si plin de emotii la prima zi de lucru in Vaslui vanzand doua seturi. Am tinut primele speech-uri cu colegul de camera (care m-a adus la firma) si apoi am continuat singur.

  Algoritmul era simplu: noi nu vindeam nimic, noi faceam un sondaj de opinie (caci cica urma sa deschidem un magazin in oras), iar la sfarsit saream cu oferta de care au beneficiat si vecinii dvs. Era uimitor cate seturi din alea puteai sa vinzi, cat de usor puteai convinge o gospodina care nu avea tot timpul bani sa cumpere lenjerie creponata. Si, o data convinse, nimic nu le statea in cale: isi convingeau sotul, care era de regula mai sceptic, se imprumutau de la vecine si uneori le convingeau si pe ele sa cumpere. Uneori desfaceau seturile (desi eram incurajati sa nu incurajam), le masurau, le comparau cu dimensiunile patului si ale pernelor, scotoceau geanta in cautare de noi modele, noi culori etc.

Aceasta este doar o latura. O alta mai putin frumoasa era atunci cand ai facut “vanzarea” si venea sotul plictisit si strica totul, sau convingeai sotul amabil si usor ametit si aparea sotia care te scotea din casa cu tot cu seturile tale. Se intampla din exces de zel sa ramai pe teren la ores destul de tarzii; la 10 seara sa bati la usa omului pentru a-i vinde ceva, nu-i o solutie tocmai adecvata sa-ti rotunjesti veniturile. Erai injurat, amenintat si uneori gonit pe scari.

Alteori erai invitat la masa, la un pahar de vin (desi politica firmei recomanda ceva in genul ai lasat seturile, ai luat banii si-ai plecat!), pe la sate, unele bunici ne faceau si pachetele cu mancare (covrigi, turte, peste).

Colegii erau majoritatea studenti dornici de un ban un plus, iar cei ce detineau firma erau in jurul a 30 de ani. Sambata faceam petreceri intr-un barulet ok (YES,  mai jos de BCU, pe Pacurari), unde aveam ocazia socializam intre noi, sa ne cunoastem mai bine etc.

Ajunsesem de pomina cu speech-ul ce-l inventasem pe atunci. Targetul erau femeile casnice si pensionarele din Iasi. Ofeream seturile de lenjerie spunand ca 5% din bani vor ajunge la un orfelinat ce tocmai se construieste pe Copou (pe atunci se construia sala de sport a Liceului Sportiv) si vor ajuta o multime de copii nevoiasi. O minciuna monumentala ce spre invidia si amuzamentul unor colegi prindea de minune.

Am aflat mai tarziu ca acele seturi erau de proasta calitate, iar culorile imprimate pe ele se luau la prima spalare si se imprimau si pe pijamele. Eram atat de incantat de esteticul lor incat am vrut sa iau si eu una in camera de camin, insa am fost tras de maneca de un coleg cu care ma intelegeam mai bine. Totusi, trebuie sa crezi in ce vinzi.

Desi, scoateam cateva sute bune de mii de lei pe zi, era totusi obositor. De la zece dimineata pana la 12 noaptea (cand mergeam in alte orase), carai gentile in spate alea cate opt etaje, la sate prin toate rapele si ulitele, plus efortul psihic de a fi mobilizat si bine dispus in fiecare zi.

Am stat aproape trei luni la acea firma pana am ajuns sef de echipa, apoi m-am certat cu cativa mai mari de acolo si-am plecat.

Ce-am invatat?
 – nu trebuie sa-i arati niciodata clientului cat de mult iti doresti sa vinzi un produs
 – uneori o atitudine sobra si serioasa face de o mie de ori mai mult decat orice zambet si entuziasm.
 – nu poti vinde orice, oricui, oricand, insa trebuie sa-ti pastrezi atitudinea ca poti vinde orice, oricui, oricand. Act as if.

Cum spuneam intr-o insemnare de primavara:
 “Act as if e un genial indemn de marketing. Poarta-te ca si cum! Poarta-te ca si cum dintii tai strambi statueaza ideea de dinti frumosi. Poarta-te ca si cum tu ai inventat mersul, imbracatul si sexul intr-un anumit fel. Fumeaza Viceroy ca si cum Dumnezeu ar fuma Viceroy. Poarta-te ca si cum aerul tau personal este o descoperire culturala pentru ceilalti. Act as if – ce tine de o anumita inteligenta emotionala –  este una din explicatiile succesului mediocritatii.”

Am ajuns în Bucureşti pentru primă dată în 1999, odată cu admiterea la facultate (n-a fost să fie, am ales Iașul într-un final). Am pornit din Comăneşti cu trenul de la 11 seara pe care trebuia să-l schimb – după o oră – în Adjud pentru acceleratul de Vatra Dornei.

În barul din gara Adjud am întâlnit-o pe cea care avea să mă iniţieze în “tainele” Bucureştilor. Era o studentă la drept din Oneşti şi citea o carte de Alexandru Paleologu la singura masă liberă din acea bodegă. M-am aşezat şi ne-am luat în vorbă. Am stat împreună restul drumului până la Bucureşti, în picioare pe hol, discutând de Paleologu, Eliade și Nae Ionescu, despre ţară, despre viaţa ei şi despre viaţa mea.

Ajunși in Gara de Nord, la metrou m-a învățat să folosesc cartelele și să mă orientez după panourile cu numele stațiilor.

Ne-am văzut de câteva ori atunci în acele zile, am ieșit la câteva plimbări prin Bucureștiul pe care eu mi-l imaginam din cărți și de la televizor, i-am cunoscut cățiva colegi și prieteni, am mers prin anticariate (îmi cumpărasem atunci Nostalgia Originilor), însă amintirea cea mai frumoasă este legată de acea plimbare pe strada Mântuleasa. 

În acea zi ploioasă de început de septembrie am văzut strada Mântuleasa la brațul ei, ascunși amândoi sub o umbrelă mare neagră. Am adulmecat fiecare casă, fiecare colţ de curte, fiecare parfum interbelic. Căzusem amândoi într-o lume magică unde inventam tot felul de poveşti şi scenarii (aici a fost o şcoală, oare ce familie locuia aici în anii ’30? ş.a.) care au luat sfârşit la capătul străzii când am văzut pe blocuri reclamele din Piaţa Unirii, parcă pentru a ne aminti în ce timp eram.

De atunci n-am mai văzut-o pe acea fată cu părul blond şi cârlionţat , îmi lăsase un număr de telefon pe care l-am pierdut mai apoi şi, deşi am revenit în Bucureşti în anii următori, nu am mai trecut pe strada Mântuleasa de teamă să nu stric o amintire frumoasă.

  Dupa ce-am parasit IRC-ul, blogul mi se pare cel mai bun instrument on line de agatat femei. Avand un blog, e foarte simplu sa pari inteligent, interesant, good-looking si funny. E usor sa-ti folosesti o bruma de cunostinte in folos erotic, e la indemana oricui jocul de creativitate de-a mastile, de-a mitologia personala.
 
   Ma recunosc in aceste fraze pentru ca si eu la randul meu sunt iresponsabil, superficial si aburitor si sarac (folosesc cele mai ieftine mijloace de-a cunoaste si interactiona cu oameni).
 
   E uimitor cat de norocosi suntem avand la dispozitie asemenea trambuline catre o viata mai buna, catre o viata detensionata sexual, catre visul si invidia ascetilor primelor secole crestine. 
  E atat de simplu sa-ti castigi o vizibilitate in ochii unui cârd de cititori plictisiti (ai mei nu sunt plictisiti), in fata statisticilor si motoarelor de cautare. Poti fi un lachi, un agarici sau un recuperator de clatite, daca ai un blog, te-ai scos, te-ai salvat de la marginalitate.
 
Doream sa itzi spun k ai un blog de kkt. 

 Trebuie sa fii ori prea bun, ori prea fraier sa nu te folosesti de cartea de vizita erotica pe care ti-o ofera faptul de-a avea blog. Echilibristica faptului de a fi om. Cine ne-a invatat ca a fi om este o calitate data din oficiu?
 
  Imi aduc aminte cat de usor puteai agata pe IRC acum cativa ani: asl pls, u1, jpg, la ce facultate esti, hai sa ne vedem, cum te recunosc. In decurs de cativa ani de frecat gardurile IRC-ului, am cunoscut o multime fete/femei (de la ce varsta poti spune ca you date women instead of girls?), unele bune, altele inteligente, unele mi-au ramas prietene de nadejde, marea majoritate insa, …maimute. Personaje care apar pe ecranul tau, palpaie putin si apoi dispar in neantul din care au aparut.

  Singura salvare ar fi, daca am fi mai futaciosi decat precedesorii nostri.  

    Niste medici experimentati au fost supusi unui test psihologic. O parte dintre ei au primit bomboane, cateva monede si o vorba buna. Celalalt grup a fost tratat neutru. Urmatoarea faza a experimentului era punerea diagnosticului in timp ce un asistent descria diferite simptome. Cei care au primit cadouri la inceputul experimentului au reusit in mai scurt timp si cu mai multa acuratete sa puna diagnosticul corect.
 
   Intrebarea care se pune este de ce cateva bomboane au transformat subiectii in doctori mai abili si intuitivi? Simplu: un cadou neasteptat a facut ca nivelul dopaminei din creier sa creasca. Dopamina este cea care determina celulele cenusii sa prelucreze informatii, are treaba si cu memoria, atentia si capacitatea de concentrare. Aceasta substanta ajuta animalele sa identifice regulile mediului inconjurator si sa oamenii sa caute un sens in lume.

Concluzie: starea de spirit influenteaza productivitatea creierului.

* Stefan Klein, Formula fericirii, minunatele descoperiri ale neuropsihologiei de azi, Humanitas, 2003

Dormit patru ore, facut dus si bagaj in graba, dimineata caniculara, microbuz catre Bacau.
Ci faci ma, Adi, ma? Pi undi esti?, tocmai am ajuns in Bacau, sunt la pod la Margineni. Ma sunase varu’ sa vada cand ajung acasa, sa ma ia sa vad mortul. Am venit cu un tip cu ocazia. Lucra la Petrom si-a palavragit tot drumul despre disponibilizarile recente, marirea salariilor celor ramasi si infinitatea resurselor de petrol din zona Moinesti – Darmanesti. Cand vii dinspre Bacau, orasul se vede ca o statiune de munte, blocuri multe cu acoperisuri de tigla inchisa la culoare, verdele dealurilor inconjuratoare si parcul cu pini de deasupra orasului completeaza cele patru ace. Ajuns acasa, abia mi-am imbratisat mama, mi-am aprins o tigara c-a venit varu’ cu fratele sa mergem la R., verisoara noastra cea mai mare ce tocmai fusese rapusa de o boala crunta. Luat flori, mers, vazut, sarutat icoana. Verisoara alba, schimbata, subtiata ca o papusa. Cateva rude bocind, alte cateva rude prin curte, undeva la umbra, verii adunati.

Sambata dupa amiaza, revazut paleta aproape completa de rude, doar la evenimente din acestea ne mai adunam cu totii, tu pe unde mai esti? prin Bucuresti? Revazut fratele dupa patru ani si jumatate, ne-am imbratisat emotionati amundoi. Desi mai mic cu un an l-am regasit de doua ori cat mine si cu mai mult chef de viata decat oricand. Veri imprastiati prin Italia, Germania, veri in prag de insuratoare, veri ce-au crescut ca zmeii; masini schimbate, telefoane schimbate, aceiasi dragi veri.

Priveghi sambata noapte, povestit amintiri si nazbatii din copilarie, baut visinata si Cola, fumat cat turcii (verii mici fumau prin gradina). Gradina, care de fapt era o mini-livada, avea in mijloc o mica casuta hexagonala cu banci si-o masuta in mijloc. Asa as vrea sa am si eu la casa mea, sa ies noaptea sa fumez o tigara, sa stau de vorba cu sotia… O mica oaza in mijlocului unui oras mic si agitat in timpul week-end-ului. Moinestiul e pitoresc, e locul ideal sa te retragi cand vei fi la pensie.

La patru dimineata am ajuns acasa, am dormit ca un prunc-sclav, duminica dimineata cand a venit varu’ sa ne ia, abia am putut sa deschid ochii. Trebuia sa fim devreme acolo, sa ne aranjeze prosoapele, sa servim apa si suc la oameni, sa organizam scosul sicriului din casa, (noi ca veri primari fusesem desemnati). Verisoarele mici, imbracate in alb au purtat coroanele in fata masinii. Sau despre farmecul inmormantarilor catolice…

Noi am carat-o in biserica, noi am dus-o prin cimitir, noi i-am coborat sicriul in lacrimile si neputinta parintilor. Ai auzit cand a tunat? Exact cand am scos-o din biserica si-am coborat-o in groapa. Praznic.

Cand totul s-a terminat in jur de sase dupa-amiaza, am ajuns acasa, m-am facut ca inchid ochii si dus am fost. La miezul noptii, m-a trezit varul, venise sa ma ia cu masina, la tren in Bacau. Am mai luat un var (ce mergea la mare) si pe Razvan (ce mergea cu mine in Bucuresti). Planuisem in acea seara sa iesim la o bere/suc, insa eram cu totii prea obositi. Acum, iesind din curte cu rucsacul in spate, imbratisandu-mi parintii, mi-am aprins tigara ca prin vis privind… (am uitat ce doream sa scriu mai departe).

1. Depresiile sunt ok, caderile sunt ok, ranile sunt ok, traumele sunt ok, propriile prostii monumentale sunt ok. Ok?

2. Lumea ca o brosura turistica. Biserica – agentie de voiaj (furnizeaza iluzii). De parca ducandu-ne in Egipt, ne-am vindeca o rana, o iubire pierduta, un gest esuat. De parca schimbarea geografica transmuteaza spiritual. O alchimie a ratacirii, de aici pana acolo, din lumea asta pana in lumea cealalta, privind orizontul aeroportului din Jimbolia…

3. Ce vieti am mai avea daca ne-am cunoaste intre noi la 4 noaptea. Treziti din somn, alarmati si totusi cufundati intr-un ralenti neuronal. Fara corsete si fara nume. Noaptea nimeni nu are nume, toti putem fi geniali si tonti. Dimineata nimeni nu poate fi genial, dimineata toti incepem sa ne numim.

4. Mi-a picat netul este o expresie ce eufemizeaza un eveniment tragic: intreruperea pe termen nedeterminat a conexiunii de internet.
Mi-a cazut netul este o expresie prapastioasa si iremediabila ca o avalansa.
Daca te gandesti mai bine, ambele expresii poti fi extinse si la nivelul oamenilor, nu doar in cel al conexiunilor.

S-ar putea intelege ca:

1. sunt trist
2. as vrea sa calatoresc, dar nu-mi permit
3. aceasta insemnare a fost scrisa la 4 noaptea
4. intr-un notepad

Aceasta confruntare intre Adrian Botan si Bogdan Naumovici chiar merita vazuta si savurata.

via Horatiu.

   Aveam o perioada cand citeam zilnic carti din colectia Cărţi-Cheie de la Editura Curtea Veche. Erau seri de pomina cand la prietena de atunci (studenta la ASE ce avea multe carti de aceasta frecventa) adormeam cu Napoleon Hill si Robert T. Kiyosaki. Cine n-a auzit, cui nu i s-a recomandat Tată bogat, tată sărac?

  Ideea era ca intr-una din aceste carti am citit ideea ca omul incepe sa se contureze ca personalitate, incepe sa se implineasca la varsta de 40 de ani. De ce? Pentru simplu motiv ca pana la aceasta varsta energia lui sexuala este risipita/irosita dupa criterii fluctuante, in cele mai bune cazuri. La 40 de ani, individul incepe sa-si foloseasca forta sexuala ca aripa sociala, ca trambulina culturala si spirituala. Cu alte cuvinte, daca pana la aceasta varsta, futi ce apuci si cum apuci ca un bezmetic, de pe la 40 de ani pula ta incepe sa bata la portile absolutului si-ale implinirii personale. Cu celelalte cuvinte, daca libido-ului tau ii atasezi inspiratie, succesul propriu este doar o chestiune de timp. 

  La varste mai tinere, sentimentul de esec este rezultanta unui slab PR de erectie. Ratarea este doar un esec de self-branding (intelegand prin branding – procesul prin care un produs este facut sa valoreze mai mult decat utilitatea sa practica). Astfel ajungem tot la supra-licitare (Noica a scos din el insusi mai mult decat valora ca simplu mosulet). Sper ca voi putea in curand sa explic legaturile pe care eu le vad intre branding si mitologie (iar de aici jonglarea cu istoria religiilor si stiintele cognitive este o placere cu multe revelatii).

  Ce este interesant si nu prea se discuta este legatura intre forta sexuala si reteaua sociala in care aceasta forta se desfasoara. Suntem inconjurati de oameni pe care organele noastre sexuale le merita. Orizontul meu cultural este reglat de tupeul cu care coaiele mele abordeaza cracii intalniti, situatiile intalnite, riscurile asumate.

Tema pentru acasa: Ce intelegeti prin sintagma marketing erotic?