Sunt orfan si e foarte posibil sa am SIDA, am invatat legile strazii (altele decat cele pe care le canta artistii hip hop) de mic copil, stiu sa-ti cersesc si lucrurile pe care nu le ai. Cel mai probabil sunt de etnie rroma, insa in buletinul meu nationalitatea trecuta este cea romana. Genul ala de buletin ce-l port cu mine ca un carnet de elev plin de note proaste. Nu pentru ca eu am fost cu necesitate un elev mediocru, ci pentru ca in acest carnet sunt trecute si notele si sughiturile celor dinaintea mea. Cei pe care pot sa-i injur in aceeasi limba pe care o vorbeau si ei (daca erau putin mai prosti, i-as fi injurat acum in ruseste sau in turceste), cei cu care uneori ma mandresc la fel cum ma mandresc cu masina fratelui meu.

Si totusi cei dinaintea mea, care mi-ar fi putut spune ca nu sunt un cacat, au murit de mult, obligandu-ma sa-mi arunc toate sperantele intr-o natiune ce inca n-a intrat in show biz-ul culturii universale.

Cu o educatie formata intr-un sistem de invatamant pentru care Spiru Haret si-a sacrificat cariera academica in Occident, m-am descurcat repede sa-mi vand cravata de pioner pentru primul dublu casetofon aparut pe piata fara a pricepe totusi ce dorea sa spuna MC Hammer prin Can’t touch this. Hranit cu E-urile din Tropikana, am crescut in tara in care dispozitiile se schimba cu viteza cu care sunt inlocuite bordurile, in tara in care banii se spala prin sufletele noastre in aceeasi graba cu care luciditatea ne este asfaltata.
E tara in care orice tip de diagnostic este infirmat de alti trei doctori, doua matusi experimentate si o bunica trecuta prin viata. Caci viata este ca o capita de fan prin care trebuie sa trecem goi de dragul unei istorii plina de pase proaste, indigestii si constipatii.

Am inceput sa devin ecologist dupa primele episoade din Captain Planet, repozitionandu-mi apoi maturizarea cautand in colegele mele reflexe de Sandy Bell, crezandu-ma cand un Brandon cuminte si inteligent, cand un Dylan rebel si zbuciumat, esuand in proiectia sobolanului-maestru mustind de intelepciune din Tortues Ninja, calindu-ma astfel la scoala modelelor straine, caci cultura bastinasa isi vindea (cum o face si acum) corcodusele la supra pret.

Inca port semnul bunicului de la prima cazatura din caruta, la fel cum copiii mei vor purta istoria clickurilor date de zi cu zi. Clickuri ce devin din ce in ce mai zilnice in speranta unui viitor ce-l voi gasi intr-un meniu de site, de blog, de draci.

*

Daca nu stii ce sa faci, accelereaza! e genul de motto inteligent pe care numai cocalarii si alte specii de maimute il aplica. Oamenii inteligenti, oamenii cuminti ezita, cantaresc, scot o balanta, fac un sondaj si apoi actioneaza in umbra unui plan B de retragere. Oamenii cu un plan de retragere (si majoritatea dintre noi il avem deja tatuat mental) sunt oameni ce si-au cumparat costumul de mort inca din adolescenta, oameni castrati inca inainte de prima experienta culturala. Ar fi totusi indicat pentru numele lui Dumnezeu, sa iesim din sicriul ala in care traim vietile si sa acceleram, caci pastram o distanta prea regulamentara fata de lucrurile cu adevarat importante.

Orice copil este invatat tot de mic copil ca primul cerc al increderii este familia. Mama, tata, fratii si surorile sunt primele persoane care de-a lungul vietii iti vor sari in ajutor. Dincolo de acest prim cerc sunt strainii care te pot ajuta de multe ori, insa o fac interesat si niciodata pana la capat.

In aceasta zona, a strainilor, o alta regula (pe care de obicei tata o paseaza copiilor) este sa nu ramai dator nimanui, sa nu oferi prilej de scoatere de ochi, sa-ti cladesti astfel primele notiuni de onoare sociala. Aceasta independenta de onoare este predicata si fata de neamuri (desi neamurile uneori iti poarta copilul in facultate, pot gasi o slujba buna copilului si dau cei mai buni bani la nunta), caci si neamurile (ca si strainii) pot scoate ochii. Faptul de-a avea neamuri instarite ar trebui sa ofere mai mult un confort psihologic (in caz de ceva, putem apela la ei) decat unul concret.

De asemenea, orice baietel este invatat tot de mic baietel sa nu se increada pe viitor in femei. Ele sunt instabile, viclene si fluide. Prin traditie, nu te indatorezi fata de ele (caci vor cere imediat cele mai mari rate), nu apelezi la ajutorul lor concret decat in caz de forta majora si, cel mai important, ele nu pot deveni depozitul slabiciunilor tale masculine. E posibil ca acel baietel sa ajunga un tata de familie in care mama va cumpara primul televizor in casa, in care mama se va duce la sedintele cu parintii si in care mama isi va pune obrajul indatorindu-se financiar si moral pe la neamuri, insa toate acestea vor fi intamplari periferice pe langa acele principii increstate de mic copil oricarui mic copil.

De mici copii am fost invatati ca Omul Negru este un om rau si n-a aflat nimeni de vreo poveste in care Omul Negru socializeaza cu blandete cu copiii din jurul sau. In povestirile politic corecte Omul Negru e vegetarian si nu-i jucator de baschet.

De mici copii (tot atunci cand aflam ca tot ce ne provoaca placere nu trebuie gustat decat cu masura) ca nu-i frumos sa faci cutare si cutare lucru, sintagme in care esteticul se imbina antic cu eticul. Mai tarziu vom considera automat ca oamenii frumosi si mai buni, ca oameni imbracati bine sunt mai demni de incredere decat cei imbracati prost si ca in general lucrurile urate sunt moralmente indezirabile.

*

Un criminal in serie e tipul curajos ce incearca sa-si rezolve patologia prin metode sociale. Metode care ii implica pe ceilalti indivizi (ca victime) si comunitatea sa (masa de victime potentiale si Martor). Pentru orice gest avem nevoie de un martor, de un povestitor (fara povestitor, Fat Frumos poate l-ar fi invins pe zmeu, insa ar fi facut-o mai cu greata.) Un criminal in serie este conditionat cultural la un anumit areal uman: daca omoara femei, poti fi sigur ca nu va ucide extraterestre, iar daca, intr-un tipar justitiar, pedepseste imoralitatea unor indivizi din cadrul comunitatii sale, iar nu din alta. Aceasta imoralitate este judecata dupa niste criterii destul de puritane: exista criminali in serie ce reproseaza obezilor contributia lor la inegalitatea sociala prin distribuita inechitabila de resurse alimentare.

Mai mult, toti ucigasii in serie vor sa fie gasiti. Gesturile lor nu pot fi validate decat in cadrul unei marturii. Gestul de-a ucide este incarcat simbolic de un mesaj. Sunt atat de slab, incat mesajul meu nu poate ajunge la cat mai multi oameni decat daca comit cateva crime. Criminalul in serie nu este animal: dincolo de placerea de cateva secunde de-a-si ucide ritualic victima, exista un fascicul de simboluri ce se vrea purtatorul unui mesaj. La urma urmei, Ceilalti ne valideaza gesturile. Ar fi banal sa fiu un criminal in serie si nimeni sa nu stie ca exista unul. In termeni mai pe intelesul tuturor, e ca si cum ai avea content de calitate si n-ai avea vizitatori.

Astfel, criminalul in serie este o fiinta imbibata de idealurile culturii desacralizate: mesajul sau trebuie sa ajunga la cati mai multi oameni, inima lui trebuie sa pulseze aici. Criminalul in serie este patruns de un activism pe care majoritatea membrilor comunitatii lui nu-l au. E greu sa te apuci sa ridici o hartie de pe jos ca sa creezi un exemplu celorlalti, apoi sa incepi sa omori oameni pentru a ilustra nu stiu ce idee.
*

“Shut the fuck up, motherfucker!” in traducere libera inseamna “Pentru numele lui Dumnezeu, taci Doamne iarta-ma din gura!”

Pe la inceputul secolului trecut, Spengler compara civilizatiile cu un organism: ele se nasc, cresc, se maturizeaza, imbatranesc si apoi mor. In filozofia culturii, viziunea lui Spengler n-a supravietuit, insa alegoria sa a ramas ca exercitiu de imaginatie si simplificare a unui diagnostic.

Aceasta imagine mi-a revenit in minte dupa dezbaterea de ieri din Club A intre niste politicieni care, cel putin stiu ca mimeze dialogul (daca tot ii acuzam atat) si niste bloggeri-adolescenti hlizindu-se imbibati de importanta adevarurilor emise. Asimetria acestui dialog am simtit-o pe tot parcusul dezbaterii punctata de adolescenta unei blogosfere reprezentata prost pe acea scena m-a facut inca o data sa inteleg ca viitorii reprezentanti al societatii civile nu se vor decanta din bloggerii cu trafic. Ni s-a ingrosat putin vocea, a inceput sa ne creasca par pe piept si ne-am gandit in fronda noastra de dragul ei sa fugim de acasa cu carnetul de alocatie in rucsac.

A avea fata in fata niste politicieni care totusi ne reprezinta (cel putin formal) si a-i intreba in ce masura ne manipuleaza, a le spune ca toti mint si a-i ruga sa recunoasca acest lucru a fost o chestie demna de clasa a IV-a. In primul rand, nu te asezi la aceeasi masa cu niste oameni asupra carora arunci din start presupozitia lipsei de adevar a discursul lor (daca cel din fata ta minte, discutia ta cu el te descalifica pe tine). In al doilea rand, a descoperi roata manipularii in majoritatea gesturilor politice tine de un domeniu al subintelesului pe care s-a batut prea mult oricum prea multa moneda. Educatia e un proces de manipulare, persuasiunea e un proces de manipulare, folosirea argumentelor emotionale comporta tipare de manipulare, si?
Am fost la dezbatere si ne-am intors acasa patrunsi de stima de sine creata de senzatia mama, ce le-am zis-o-n fata! Oocheeii…

Am avut o singura interventie la microfon in care mi-am cerut scuze in numele celor pe care-i simteam jenati in deficitul de imagine creat de ceilalti bloggeri iesiti desculti pe portile Orientului si l-am intrebat pe Adrian Nastase despre incercarea sa de-a se adresa mai mult Romaniei urbane (cea care l-a votat atat de putin in 2004). Impresia mea este ca blogul lui Adrian Nastase umple un gol de reprezentare pe care domnia sa il are fata de un public pe care Basescu il pierde pe zi ce trece. Cred ca a fost cea mai inteligenta interventie fara a depuncta celelalte intrebari pertinente.

Cum mi s-a parut omul Adrian Nastase? S-a simtit putin aroganta sa (in multe situatii legitima), n-a ramas dator la nici o ironie (cand spun “ironie” cosmetizez glumele de gradinita si banalitatile emise de bloggerii de acolo: un blog permite posibilitatea comentariilor, exista atat de multi bloggeri de 16 ani pe care nu-i citeste nimeni etc. De parca, daca Nastase i-ar citi pe fiecare dintre ei, i-ar adopta pe toti!) aruncata din tabara bloggerilor si pare de multe ori lasandu-se purtat de impulsuri de moment. La final i-am multumit pentru raspuns si i-am pasat o carte de vizita pentru momentele ludice in care lectura blogului meu poate transforma trecerea timpului intr-o pe-trecere interesanta.

Un alt politician detinator de blog prezent la dezbatere a fost Andrei Chiliman, primarul sectorului 1, reprezentandu-si recentul proiect de salvare al parcului Bordei. Domnul Chiliman a ramas si la berea de dupa, povestindu-ne vrute si nevrute, glumind despre una, alta etc. L-am intrebat de unde au venit banii pentru campania acestui proiect (am vazut bannere stradale, am vazut reclama pe trafic.ro) si-a parut mai mult patruns de entuziasmul viitoarei reusite a ideii sale decat de coridoarele materializarii ei.

O alta personalitate prezenta la dezbatere a fost Dan Andronic, genul ala de tip inteligent lipsit de idealisme marete, neatins totusi de blazarea oamenilor constienti ca in aceasta lume lucrurile se invart dupa alte criterii decat cele descrise in Fata babei si fata mosului. A ramas si domnia sa la o bere cu bloggerii povestindu-ne fara emfaza anecdote si mari adevaruri metafizice si-i multumesc pe aceasta cale pentru ca m-a cocotat atat de flatant si responsabilizant in blogroll-ul sau.

In a doua jumatate a dezbaterii a aparut si Darius (pierduse trenul, venise cu altul, a ajuns tarziu si-a gonit direct de la Gara de Nord in Club A) lamurindu-ne pe marginea “blogului lui Nastase”, intepandu-se inutil cu zoso si scaldandu-se usor in intrebarile gen Darius, ce-ai simtit cand i-ai facut blogul lui Nastase?

Impresia generala a fost ca blogosfera a fost neinspirat reprezentata de cativa oameni asezati pe scaunele gresite, nu regret cele doua ore alocate dezbaterii, insa mi-e greu sa ma consolez cu ideea ca se putea si mai rau. Mi-au placut intrebarile si punctele de vedere sustinute de Bobby, Adrian Cristea si Costin (oameni care pot purta un dialog constructiv), mi s-a parut ca 80% din ce-a spus Zoso se va intoarce impotriva lui, admir curajul lui Horia Badau de-a organiza astfel de dezbateri si astept de la dansul mai multe pe viitor.

Poze de la dezbaterea de aseara poti fi vazute aici. Alte reactii pot fi citite la Costin, la Zoso, la Dan Andronic si la altii spre care mi-e cam jena sa-i trimit pe cei doi cititori de-ai mei.

Am momente cand sunt neserios. In acest caz, ma gandesc la neseriozitatea mea cu privire la raspunsurile ce le datorez. Desi imi dau seama ca structura mea este una dialectica (cele mai bune idei nu le scot prin meditatie, ci prin discutii, dezbateri, contraziceri etc), de multe ori neseriozitatea mea (care uneori e functiara, alteori e contextuala) creaza asimetria unui di-alog.

Asadar, ce am pe constiinta? (Prietenii vechi stiu ca am multe pe constiinta, insa ma refer aici doar la cateva chestiuni recente si specifice blogging-ului).

N-am apucat sa-i raspund lui Dan, desi imi daduse o replica pertinenta ce merita o dezbatere pe cinste (replica a ajuns in a to-do list pe care le aman uneori la infinit).

N-am apucat sa-i raspund lui Gramo la o leapsa de acum cateva saptamani, desi i-am spus c-o voi face. Am cautat cateva carti prin camera, le-am deschis la pagina cu pricina, insa nu mi s-a parut nimic relevant.

N-am apucat sa-i raspund lui Bobby, insa l-am intrebat daca se supara, daca nu apuc sa-i raspund la leapsa.
In genere, nu raspund la lepse decat daca mi se par interesante, daca am timp de “pierdut”, daca sunt in tinta mea si daca pot scoate din cele ceva mai mult decat simple pase catre plictisul sau disponibiliatea celorlalti fellow bloggers.

Ideea morala a acestui post mi-a fost data de lectura cartii lui Jeremy Wright: Blog Marketing.