Imi blestem mana cu care am dat click si-am ajuns la acest text: De ce nu sunt un lingau. Cu cealalta mana m-am spalat pe fata, am facut o cruce si m-am trezit din starile contradictorii in care am fost aruncat in urma acestui autoportret sincer si elegant de lingau.
Ce urmeza nu este un text cu aroma politica, ci doar uimirile mele ce tin de natura umana.

Asadar, ce s-a intamplat? S-a inscris in PSD, Adrian Nastase i-a pus individului mana pe crestet cu “simt in tine energia unui adevarat militant“, pe blogul lui Iliescu a comentat primul cu “Frumos discurs, construit şi prezentat după toate regulile oratoriei. Şi, mai presus de orice, din suflet, ceea ce este cel mai important. Felicitări!“, cativa comentatori, cunoscandu-i atitudinea clar afisata pe blog, i-au batut obrazul si astfel a rezultat declaratia de iubire de mai sus (in paranteza fie spus, estetica unui discurs politic care respecta regulile oratoriei nu spala si nu incalzeste cu nimic).

De ce nu sunt un lingau? mi se pare un text antologic. L-as recomanda elevilor de clasa a IX-a sa-l studieze la logica si l-as recomanda si celor pasionati de etica si retorica, caci se pot gasi acolo toate elementele de asa nu pe care un obraz de om le poate suporta.
Cititi textul (e scurt) si apoi reveniti.

Sa incepem. Se iau frazele (cu italic) si se explica:

1.Sigur că nu trebuie să mă justific pentru opţiunile mele politice faţă de nişte anonimi, cum sunt majoritatea celor care mă atacă.
Dar este ceva normal ca nu trebuie sa te justifici fata de niste anonimi (ca si cum anonimitatea este o lipsa de valoare in sine) care totusi iti citesc blogul. Dar desi nu ai sa te justifici, totusi o sa te justifici. Toate principiile non-contradictiei pe care le vedem in videoclipuri sunt la misto, nu-i asa?

2. Eu sunt bucuros de toate aceste atacuri care sunt semnul valorii autentice.
Exact, a ghicit-o: masura valorii autentice care rezida in mine (adica nu s-a risipit asa… prin univers) o constituie atacurile. Gigi Becali tocmai a inceput sa aplaude in ultimul rand.

3. Gândiţi-vă câte injurii şi calomnii trebuie să suporte oameni ca Ion Iliescu sau Adrian Năstase! Deci sunt într-o bună companie.
Empatia cu sus-amintitele personaje politice care ar trebui sa stoarca lacrimi ultimei pensionare, iar pe baza acestei empatii, personajul nostru model se alatura lui Nastase si Iliescu. Daca intoarcem biletelul se citeste clar mesajul:
– daca eu sunt o valoarea autentica, locul meu este printre alte valori autentice.
– daca aceste valori autentice suporta injurii si calomnii, voi suporta si eu alaturi de ei acest sacrificiu care vine la pachet cu viata politica
– deci, ne meritam reciproc compania selecta.

4. “Lingău” aş fi putut fi considerat dacă P.S.D. era la putere sau pe punctul de a lua puterea şi atunci m-aş fi înscris în partid. Atunci, aş fi putut fi suspectat de oportunism.

Am o veste proasta. Lingau se cheama si atunci cand pupi in fund pe termen scurt (partidul era la putere), si atunci cand pupi pe termen lung (partidul va ajunge la putere). Oricum ai aseza literele, tot lingau iese.
In Manualul oportunistului obisnuit (editia veche) scrie sa pupi in fund oamenii puternici care te pot ajuta, insa in Manualul oportunistului inteligent (editia noua) scrie sa pupi in fund oamenii care vor deveni puternici si te vor putea ajuta. In economie se cheama “investitie pe termen lung”. In termenii relatiilor umane se cheama (stupefiant, stiu!) lingau pentru ca:

5. Apoi, chiar şi dintre liderii P.S.D., eu l-am susţinut manifest pe Adrian Năstase de câteva luni bune de zile, ca să nu zic ani, cam de când a intrat în dizgraţia generală.
Adica l-am sustinut si sustin ca l-am sustinut cand a picat pe jos. Cand eram mai mic, ajutam zilnic batranele sa treaca strada si sustin acest lucru deoarece nu am invatat ca despre adevarata sustinere si adevaratul ajutor oferit celorlalti, ar trebui sa vorbim in soapta.
Dar ce mai conteaza cand:

6. Apoi, în calitate de “lingău”, l-am susţinut pe Ion Iliescu, care este considerat de linia “reformatoare” a partidului, un “produs expirat”!
S-a batut atat de mult in piept c-a-nceput sa-l doara. Cand ai pieptul subtire si te bati cu pumnii in el, s-ar putea sa-ti gauresti spatele.
Finalul este magistral. Se filmeaza dintr-un colt al camerei, s-a crapat tavanul, a aparut o lumina alba si un cor canta pe urmatoarea replica:

7. Ba dimpotrivă, eu sunt un Cavaler, care i-am apărat pe cei slabi şi prigoniţi în clipe grele.
A te descrie in substantive ce incep cu litera mare (Hitler cel putin avea justificarea limbii germane) fara nici o umbra de auto-ironie echilibrata, a te folosi de o imagistica crestin-medievala ca justificare morala a arivismului politic al noului mileniu este ditamai pepenele de pe cireasa ce sta pe tortul bunul simt minimal.
Si astfel, orice film prost se termina in cheie moralist-optimista:

8. Şi social-democraţia românească va mai trece prin astfel de încercări, câtă vreme justiţia şi media sunt în mâna dreptei… dar va veni şi vremea noastră…
“Va veni si vremea noastra” declama si Capitanul calare pe cal facand campanie electorala in satele romanesti. Ar trebuie sa nu subestimam niciodata veleitatile militante ale unui papagal care vorbeste la pluralul reprezentativ al unei comunitati din care deja face parte (PSD).
Sentimentul concret al iluziei de “va veni si vremea noastra” creeaza toate atitudinile resentimentare de mai tarziu. Daca am suportat atatea acum, cu siguranta imi voi lua revansa intr-un viitor (sper) apropiat. Nimic mai banal decat un tanar politician cladit pe asemenea coordonate despre care cartile de psihologie vorbesc in capitolele introductive.

Recapituland, avem:
– nu ma justific, dar ma justific (nu este o autocontradictie la nivel metafizic, ci doar la nivel de minim comportament)
– daca sunt atacat, rezulta pe cale de consecinta ca sunt o valoare autentica
– daca sunt o valoare autentica, merit o companie selecta (Iliescu, Nastase)
– nu sunt lingau sarutand funduri in dizgratia generala (un fund batut nu e fund)
– suport acum o multime de lucruri, insa va veni si vremea mea.

Concluziile desfasurate le trageti singuri. Eu nu-mi permit sa cred c-am dezvaluit toate mecanismele de propulsare ale unui lingau tanar politician (ar fi nevoie de o intreaga comisie condusa de un comitet pentru acest lucru), insa (extrapoland) pe undeva – in tipologiile unora, in societatea romaneasca, in criza unor valori -, ceva e putred.

“Ceva foarte important pentru mine?” J. s-a gandit pentru cateva clipe inainte sa raspunda. “Magia.”
“Nu, altceva,”
“Femeile,” spuse J. “Magia si femeile.”
Paulo rase.
“Sunt importante si pentru mine,” spuse. “Desi casnicia m-a ramolit putin”
Fu randul lui J. sa rada.
”Putin, doar putin”
Paulo umpluse paharul maestrului sau. Trecusera patru luni de cand se vazusera regulat, insa aceasta seara era una speciala. Paulo doare sa lungeasca discutia, sa creeze  suspans, inainte sa-i dea lui J. pachetul pe care-l adusese.
“Obisnuiam sa-mi imaginez maestrii ca niste persoane izolate de lume.” ii spuse lui J. “Daca mi-ai fi raspuns astfel acum cativa ani, cred ca mi-as fi abandonat ucenicia.”
”Ar fi trebuit, zice J sorbindu-si vinul. “As fi gasit in locul tau o femeie frumoasa.”
Bausera toata sticla de vin in timp ce eram la restaurantul de la ultimul nivel al hotelului lui J. Au discutat de magie, de munca si de femei. J. era bucuros de un contract imens pe care tocmai il negociase pentru multinationala olandaza pentru care lucra. Paulo era emotionat cu privirea la pachetul pe care-l adusese.
“Hai sa mai luam o sticla,” spuse Paulo.
“Ce sa cinstim?”
“Venirea ta la Rio de Janeiro… privelistea de la fereastra… si cadoul pe care ti l-am adus.”
J. se uita pe fereastra si vedea plaja de la Copacabana sclipind. “Privelistea merita un toast,” spuse, facand semn chelnerului.
Cand erau la jumatatea sticlei, Paulo a scos pachetul pe masa.
”Daca m-ai intreba ce este important pentru mine, as spune: maestrul meu. El m-a invatat ca dragostea este singurului lucru care nu da niciodata gres. El a avut rabdarea sa ma conduca pe drumul sinuos al magiei. A avut curajul si demnitatea, in ciuda puterilor sale, sa se afiseze intotdeauna ca o persoana cu unele indoieli si anumite slabiciuni. El m-a ajutat sa inteleg fortele care ne pot transforma vietile.”
“Ai baut prea mult vin,” spuse J. . “Nu vrea sa fiu serios.”
“Nu vorbesc despre lucruri serioase, ci despre lucruri pline de bucurie. Ma refer la dragoste.”
Impinse pachetul catre J. “Deschide-l.”
”Ce este in el?”
“Un mod de a-ti multumi si de a impartasi celorlalti dragostea despre care m-ai invatat”
J. deschise pachetul. Continea aproape 200 de pagini batute la masina, iar pe prima foaie era scris “Alchimistul.”
Ochii lui Paulo sclipeau.
“Este o noua carte, spuse, uita-te la urmatoarea pagina”
Era o dedicatie scrisa cu mana: “Pentru J., alchimistul care cunoaste si foloseste secretele Marii Opere.”
Paulo asteptase cu nerabdare acest moment. Tinese secret scrierea acestei carti, desi stie ca lui J. chiar ii placuse cartea anterioara.
”E manuscrisul original,” continua Paulo. “Mi-as place sa-l citesti inainte sa-l trimit la editor.”
Incerca sa citeasca o expresie in ochii maestrului, insa erau impenetrabili.
“Am o multime de intalniri maine,” spuse J., deci nu-l voi putea citi decat la noapte. Hai sa luam pranzul peste doua zile.”
“Bine,” spuse Paulo, ascuzandu-si dezamagirea. “Voi reveni peste doua zile.”
J. a luat nota. S-au indreptat catre lift. J. apasa butonul pentru etajul al unsprezecelea.
La despartise, Paulo si-a imbratisat maestrul si i-a spus noapte buna.
“De ce nu ai facut copii dupa original,” l-a intrebat J. in timp ce usile liftului incepu sa se inchida.
“Pentru a oferi lui Dumnezeu sansa sa-l piarda, daca asta e dorinta Lui”
“Inteleapta decizie,” auzi Paulo. “Sper ca criticii literari sa nu afle asta niciodata.”

                                                          *

S-au intalnit peste doua zile in acelasi restaurant.
J. incepu, “Sunt anumite secrete ale alchimiei descrise in cartea ta, secrete ce nu le-am discutat niciodata cu tine. Si totusi le prezinti corect.”
Paulo era incantat, era tot ce dorea sa auda.
“Pai, am studiat,” incepu sa explice.
“Nu, nu ai studiat,” spuse J., si totusi ce ai scris aici este corect.”
“Nu-l pot pacali,” se gandi Paulo. “Mi-ar place sa creada ca sunt dedicat, insa nu-l pot pacali.”
Se uita afara. Soarele stralucea, iar plaja era plina.
“Ce vezi in imensitatea cerului?”, il intreaba J.
“Nori.”
“Nu. Vezi sufletul raurilor, rauri care tocmai au renascut din mare. Se vor ridica la cer si vor ramane pana cand, dintr-un motiv anume, vor incepe sa devina ploaie si vor cadea pe pamant.”
“Raurile se intorc catre munti, daca poarta in ei intelepciunea marilor”
J. isi turna apa minerala. De obicei, in timpul zilei nu bea.
“Astfel ai descoperit acele secrete. Esti un rau, deja ai trecut prin mare si-i cunosti intelepciunea, Ai murit si ai renascut de mai multe ori. Tot ce trebuie sa faci este sa-ti aduci aminte.”
Paulo era fericit. Suna ca o lauda: maestrul sau spunandu-i ca a “descoperit niste secrete.” Si totusi nu era in stare sa intrebe despre ce secrete era vorba.
“Am o noua misiune pentru tine,” spuse J. Gandi, Are de-a face cu cartea ta, deoarece stiu ca este importanta pentru tine si nu merita sa fie distrusa. Dar Paulo nu trebuia sa stie asta.
                                                                 *
O saptamana mai tarziu, J. si Paulo se plimbau prin aeroport. Paulo dorea sa stie mai multe despre misiunea pe care maestrul sau i-o daduse, insa J. evita cu grija subiectul. S-au asezat la o masa intr-o cafenea.
“Ne-am vazut doar de doua ori in timpul sederii mele in Rio,” incepu J.,”iar aceasta este a treia oara. Exact ca proverbul ‘Orice se intampla o singura data, poate sa nu se mai intample niciodata. Dar, daca se intampla a doua oara, cu siguranta se va intampla si a treia oara.”
J. incerca sa evite subiectul, dar Paulo insista. Stia ca maestrului sau ii placuse dedicatia din carte, deoarece il auzise vorbind cu receptionistul de la hotel. Iar apoi, unul din prietenii lui J. se referise la Paulo despre “autorul cartii”.
Probabil spusese mai multor prieteni. Desertaciunea desertaciunilor, isi spuse. Multumi Domnului pentru ca-i oferise un maestru atat de uman.
“Vreau sa te intreb despre misiune,” incepu deodata Paulo. “Nu vreau sa te intreb despre cand si cum pentru ca stiu ca nu-mi vei spune.”
“Ei, macar un lucru sa fi invatat si tu,”  J.rase.
“Intr-una din discutiile noastre,” continua Paulo, “mi-ai spus despre un barbat numit Gene, care era in stare ce-mi ceri mie acum. Ma voi duce sa-l caut.”
“Ti-am dat adresa lui?”
“Mi-ai spus ca traieste in Statele Unite, in desertul din California. Nu cred ca va fi atat de dificil sa ajung acolo.”
“Asa este”
In timp ce discutau, Paulo asculta vocea ce anunta decolarile. Incepu sa se simta tensionat temandu-se ca nu va avea destul timp sa termine discutia.
“Chiar daca nu vreau sa stiu cum si cand, m-ai invatat ca exista o intrebare pe care trebuie sa ne-a punem mereu inainte de-a intreprinde ceva. O pun acum: De ce? De ce trebuie sa fac asta?”
“Deoarece oamenii isi ucid intotdeauna ceea ce iubesc,” replica J.
In timp ce Paulo cantarea misterul acestui raspuns, vocea ce anunta inca o decolase se auzi din nou.
“E al meu,” spuse J., “trebuie sa plec.”
“Dar nu inteleg raspunsul tau”
Rugandu-l pe Paulo sa plateasca nota, J. incepu sa scrie pe un servetel.
Punand servetelul pe masa in fata discipolului sau, J. spuse, “In timpul ultimului secol, un om a scris despre ce ti-am spus. Dar este un adevar de mai multe generatii.”
Paulo lua servetelul, pentru o fractiune de secunda se gandi ca este o formula magica, dar era o simpla strofa dintr-o poezie.

And each man kills the thing he lovesc
By all let this be heard,
Some do it with a bitter look,
Some with a flattering word,
The coward does with a kiss,
The brave man with a sword.

Chelnerul venise cu restul, insa Paulo nu-l observase. Nu se putu opri din privit acele cuvinte teribile.
“Astfel misiunea este sa rupi acest blestem, “ spuse J. in linistea ce se asternu.
“Intr-un fel sau altul,” incepu Paulo, “ am ajuns sa distrug tot ce am iubit. Mi-am vazut visele spulberate tocmai cand eram pe cale sa le implinesc. Mereu am crezut ca astfel este viata. Viata mea si a fiecaruia.”
“Blestemul poate fi rupt,” repeta J., “daca iti vei indeplini misiunea.”
S-au indreptat catre poarta in liniste. J. se gandea la cartile pe care discipolul sau le scrisese. Se gandea la Chris, sotia lui Paulo. Stia ca Paulo fusese atras de initierea in magia ce are loc in viata fiecaruia.
Stia ca Paulo era pe care sa-si implineasca unul din cele mai mari vise ale sale.
Si asta insemna pericol, doarece discipolul lui J. era ca toti oamenii: avea sa realizeze ca nu merita tot ceea ce a primit.
Dar nu i-a spus nimic din toate acestea lui Paulo.
“Femeile din tara ta sunt frumoase”, spuse zambind. Sper ca voi reveni.”
Dar Paulo vorbise serios.
“Deci din acest motiv este misiunea,” spuse, in timp ce maestrul sa isi inmanase pasaportul pentru stampilare, “Sa rupt blestemul.”
Si J. a raspuns, la fel de serios. “E pentru dragoste, pentru victorie si pentru gloria lui Dumnezeu.”

E aproape miezul noptii in mansarda lui Marilyn Manson.
La capatul unei scari in spirala sta ghemuit un schelet inalt de doi metri cu oasele innegrite de timp, avand un cap de berbec. E o piesa de altar de la o veche biserica satanista din Anglia, spune Manson. Langa schelet se afla un picior artificial oferit lui Manson la unul din concertele sale. Aproape este asezata o peruca de barbun din fimul Joe Dirt.
Toate acestea la capatul a zece ani de munca. E un nou inceput. Alpha si Omega pentru acest om care a muncit un deceniu pentru a deveni cel mai dispretuit, cel mai infricosator artist din muzica. Dintr-o capacitate de lupta. Ca un mecanism defensiv. Sau pur si simplu din plictiseala.
Peretii sunt rosii si Manson sta pe covorul negru amestecand cartile. “E greu sa te citesti pe tine”.
Candva, spune, a facut rost de scheletul dezmembrat si sigilat in pungi de plastic a unui baiat chinez de sapte ani.
Undeva are o sticla de absint din care bea, desi se teme ca ii va putea afecta creierul.
Aici in mansarda se afla picturile lui si manuscrisele pentru noua sa carte, un roman. Lucreaza la o nou design al cartilor de Tarot. Pe fiecare carte e chipul lui. Manson ca Imparat, stand intr-un scaun cu rotile avand picioare artificiale, tinand o pusca in mana, avand in spate steagul american agatat cu susul in jos. Manson ca un Nebun decapitat, stand pe o stanca avand ca fundal imagini granulate cu Jackie O in taiorul sau roz, iar in spate un poster electoral cu JKF.
“E o chestie de reinterpretare a Tarotului”, spune. “Am inlocuit sabiile cu pusti. Si Dreptatea pune in balanta Biblia si Creierul.”
“Deoarece fiecare carte are atat de multe simboluri diferite, e vorba de magie adevarata, de elemente rituale. Cand le amesteci, transferi energia ta cartilor. Suna fals, nu e ceva ce fac in fiecare zi. Imi place mai mult simbolismul decat sa incerc sa ma bazez pe divinatie.”
“Cred ca o intrebare rezonabila ar fi Ce va urma?, spune in timp ce imparte cartile si incepe sa le citeasca. Mai precis, Care este urmatorul meu pas?
Manson imparte prima carte: Hierofantul.
“Prima carte pe care o pui jos”, spune, uitandu-se la cartea cu fundul in sus, “reprezinta intelepciunea si previziunea, iar faptul ca am asezat-o invers, ar putea insemna opusul – o lipsa. Pot fi naiv in privinta unui lucru. Aceasta carte este chiar acum influenta mea directa.
Aceasta lectura are loc dupa ce Rose McGowen’s a plecat din casa pe care o imparteau in Hollywood Hills. Dupa ce Manson si McGowen s-au jucat cu terierii, Bug si Fester, iar ea i-a aratat un catalog cu costume pentru Halloween pe care dorea sa le comande pentru caini. Ea vorbeste despre Boston Tea Party unde sute de oameni isi plimba terierii in jurul unui parc din L.A. Vorbeste despre limuzina Cadillac 1975 pe care au inchiriat pentru a merge la o ferma inzapezita din Midwest de unde au cumparat doi terieri pentru parintii lui Manson.
Masina si soferul ei o asteapta afara. Are o cursa de avion catre Canada unde face un film cu Alan Alda. In bucatarie, un monitor arata diferite unghiuri surprinse de camerele de supraveghere si McGowen povesteste despre cat de diferit arata Alan Alda si cat de mare este nasul lui. Manson ii spune ca, in timp ce un om imbatraneste, nasul, urechile si scrotul se maresc. Mama lui, o asistenta, i-a povestit despre batrani care aveau coaiele atarnate pana la genunchi.
Manson si McGowen isi iau la revedere sarutandu-se.
“Mersi mult,” spune ea.” De acum cand voi lucra cu Alan Alda, o sa ma intreb cat de mare este scrotul lui.”
In mansarda, Manson imparte a doua carte: Dreptatea.
“Aceasta se poate referi la judecata mea”, spune, “la capacitatea mea de a discerne, probabil in chestiuni de prietenie si afaceri. In momentul asta cartea imi arata unde am ajuns. Ma simt putin naiv si nesigur vizavi de unele legaturi si afaceri incheiate si in mod particular se refera la anumite circumstante intre mine si casa mea de discuri. Asadar, are sens.
—————–
Cu o zi inainte, in birourile casei sale de productie de pe Santa Monica Boulevard, Manson statea pe o canapea din piele neagra, purtand pantaloni negri din piele si ori de cate ori isi schimba pozitia, contactul dintre piei suna ca o maraiala, in mod surprinzator asemanatoare vocii lui.
“Am incercat sa inot cand era mic, insa niciodata nu m-am obisnuit cu apa din nas. Am o frica de apa. Nu-mi place oceanul. Este ceva infinit in legatura cu oceanul ce mi se pare periculos.
Peretii sunt de un albastru intunecat si nu exista lumina. Manson sta in aceasta camera albastra, band cola si purtand ochelari de soare sub rafalele provocate de aerul conditionat.
“Cred ca am o tentinda sa locuiesc in locuri unde nu ma integrez. Am inceput in Florida si probabil din aceasta cauza nu m-am integrat. Nu-mi place cultural de plaja (beach culture), iar acest lucru m-a facut sa fiu atras de opusul mediului in care traiesc”
“Obisnuiam sa privesc. Cand m-am mutat in Florida si nu stiam pe nimeni, stateam si priveam oamenii. Ascultam conversatiile lor. Daca vrei sa creezi ceva, iar oamenii sa te observe si sa te asculte, trebuie ca tu insuti sa-i asculti pe ei. Aici este cheia.”

Acasa, in mansarda casei sale cu cinci etaje, savurand un pahar cu vin rosu, Manson imparte a treia carte: Nebunul.
“A treia carte reprezinta idealurile mele, povesteste cu sunetul pielii care se freaca de piele al vocii sale. “Nebunul sta pe o stanca si este o carte buna. Semnifica inceputul unei calatorii sau luarea unei mari decizii. Ar putea insemna campania pentru promovarea noului meu album sau inceperea unui turneu.”
“Mi-e frica de locurile inghesuite. Nu-mi place sa fiu intre multi oameni, dar ma simt foarte confortabil pe scena in fata a mii de oameni, cred ca este un mod de a face fata acestei probleme.”
Vocea lui este atat de adanca si blanda incat dispare in spatele suflului aerului conditionat.
“Sunt foarte timid, e destul de ciudat si ironic pentru un exhibitionist ce sta in fata oamenilor. Chiar sunt timid.”
“Imi place sa cant si singur. Sau cel putin sa fiu inconjurat de cati mai putini oameni. Cand sunt in studio, ii rog sa apese butonul de inregistrare si sa iasa afara.”
Despre turnee, spune, “Amenintarea mortii face viata demna de a fi traita, o face palpitanta. Este ultima usurare de plictiseala. Fiind chiar in mijlocul a toate. Ma gandesc, “Stiu ca voi face tot posibilul sa duc lucrurile la o asemenea extrema pentru a-mi face cunoscut manifestul incat am sa incep prin a deveni cea mai dispretuita persoana. Voi reprezenta tot ceea ce urasti si nu poti face nimic pentru a ma rani, pentru a ma face sa ma simt mai rau. Nu exista sus pentru mine.” Cred ca asta a tinut loc de recompensa, sa ma simt ca si cum nu exista nimic care sa ma raneasca. In afara de a ma omori. Deoacere eu reprezint limita de jos. Sunt tot ce poate fi mai rau, asadar nimeni nu ma poate face sa arat mai rau de atat, pentru ca iti spun de la inceput, da, sunt de toate. A fost un sentiment eliberator sa nu-mi fac griji ca oamenii vor incerca sa ma doboare.
“Nu-mi pasa daca nu-ti place muzica mea. Pentru mine nu conteaza. Daca nu-ti place cum arat, daca nu-ti place ce am de spus, totul face parte din ceea ce cer. Imi oferi exact ce vreau.”
Manson imparte cea de-a patra carte: Moartea.
“A patra carte este trecutul tau indepartat si cartea Mortii reprezinta tranzitia si este o parte din ceea ce esti acum. Aceasta are sens tinand cont ca tocmai am trecut printre-o mare schimbare ce a avut loc in cursul ultimilor zece ani.”

Asezat in camera de un albastru intunecat de la compania de productie, povesteste, “Cred ca mama are cumva sindromul lui Munschausen, cand oamenii incearca si te chiar te conving ca sunt atat de bolnavi incat pot sta mult timp pe capul tau. Cand eram tanar, mama imi spunea mereu ca sunt alergic la diferite lucruri la care stiu ca nu sunt. Imi spunea ca sunt alergic la oua si fabric softener si tot felul de lucruri ciudate. Asta face parte din mediu medical de vreme ce mama este asistenta.
Pantalonii sau negri din pielese umflat acoperind pantofii negri cu talpa joasa.
“Imi amintesc ca uretra mi se blocase si au trebuit sa indroduca o sonda in pula si sa o defunde. A fost cel mai blestemat lucru care i se poate intampla unui copil. Mi-au spus ca la pubertatea va trebui sa o faca inca o data, dar am spus “Nici o sansa. Nu-mi pasa cum va arata jetul de urina. Nu-mi mai bagati sonda aia.”
Mama sa inca ii pastreaza preputul intr-o fiola.
“Cand am crescut, nu m-am inteles deloc cu tata. Nu era niciodata acasa si de aceea nu prea am vorbit despre el, niciodata nu-l vedeam. Muncea tot timpul. Nu consider ca ceea ce fac e o munca, dar cred ca am mostenit dependenta lui obstinata de munca. Cred ca pana la 20 de ani tata nu mi-a spus niciodata ca a fost in razboiul din Vietnam. Apoi a inceput sa-mi spuna despre oamenii pe care i-a omorat si lucrurile in care era implicat Agentul Portocaliu. (Agent Orange)
“Eu cu tata am avut amundoi probleme cu inima, un murmur al batailor cardiace. Chiar am fost bolnavicios cand eram mic. Am avut de patru sau cinci ori pneumonie si eram mereu internat, mereu slabit, desirat si pregatit pentru a o lua pe cocoasa.”
Telefoanele suna in celelalte birouri. Afara toate cele patru benzi sunt pline de masini.
“Cand am scris cartea [autobiografia sa] nu aveam ideea ca ma asemanam cu bunicul meu. Abia la sfarsit mi-am dat seama. Fiind copil ma uitam la el ca la un monstru deoarece era imbracat in haine de femeie si avea tot felul de vibratoare si lucruri din astea, iar la sfarsitul cartii am vazut ca am ajuns mult mai rau decat fusese vreodata bunicul.
“Nu cred ca am spus nimanui asta, insa in ultimul an am aflat ca tata si bunicul nu se intelegeau deloc. Tatal meu s-a intors din Vietnam si cumva a fost aruncat in strada si obligat sa plateasca chirie. E ceva intunecat aici si niciodata nu mi-a placut. Si tata mi-a spus anul trecut ca a aflat ca nu e tatal lui adevarat. A fost lucrul cel mai ciudat pe care l-am auzit, pentru ca ma gandesc ca era tratat mizerabil si de aici a pornit relatia lor ciudata. Este destul de straniu sa ma gandesc ca era nu era adevaratul meu bunic.”
“Banuiesc ca exista aici atat de mult imagistica a mortii deoarece fiindu-mi frica de moarte ca copil – intotdeauna eram bolnav si intotdeauna am avut rude bolnave – a fost o frica ce a durat mult timp. A mai exista si o frica de Diavol. O frica de sfarsitul lumii. Extazul – e un mit crestin despre care am aflat ca nu exista in Biblie. Astfel am deveni tot ce mi-a fost frica. Acesta este felul meu de a trata aceste lucruri.”
In mansarda, Manson imparte a cincea carte: Spanzuratul
“A cincea carte este trecutul tau recent. De asemenea este destinata sa reprezinte un fel de schimbare ce tocmai s-a petrecut, in acest caz ar putea inseamna faptul ca am devenit extrem de concentrat si in anumite privinte mi-am neglijat prieteniile si relatiile.”
“M-am nascut in ’69 si acest an m-a preocupat mult, lucru care se vede si in albumul Holy Wood. Anul ’69 a reprezentat sfarsitul multor lucruri. Totul se schimbase in cultura, cred ca a fost important sa ma nasc atunci. Sfarsitul anilor ’60. Faptul ca Huxley si Kennedy au murit in aceeasi zi. Pentru mine acest lucru a deschis un fel de poarta a ceea ce avea sa se intample mai tarziu. Apoi am gasit tot felul de paralele. Altamonte a fost ca Woodstock ’99. In casa in care stau acum au stat si cei de la Rolling Stones cand au scris “Let it Bleed”. Am gasit Cocksucker Blues, un film obscur pe care l-au facut si-n care ii arata cum stau in livingul meu scriind “Gimme Shelter”. Iar acest cantec a fost emblematic pentru toata tragedia de la Altamonte. Si apoi crimele lui Manson m-au fascinat inca de cand eram copil. Pentru mine au fost la fel de mediatizate ca Columbine.
“Lucrul care m-a deranjat atunci a fost faptul ca Nixon a iesit si a declarat ca Manson este vinovat pe durata procesului, deoarece Nixon a fost blamat pentru tot ce mergea prost in cultura. Acelasi lucru s-a intamplat si cand Clinton a spus “De ce acest copii se poarta atat de violent? Din cauza lui Marilyn Manson. Din cauza acestui film. Din cauza acestui joc.’ Apoi si-a intors fata si a trimit cateva bombe peste ocean ca sa omoare o multime oameni. Si se intreaba de ce pustii au bombe si comit crime…”
Manson scoate cateva picturi in albastru ca apa marii, portrete senine si intunecate Rorshach-test cu McGowen. Picturi pe care le face nu atat cu vopsele, ci cu apa neagra in care isi clateste pensulele. Una arata capetele ranjind ale lui Eric Harris and Dylan Klebold strapunsi de degetele ridicate din semnul pacii.
“De fapt ei nu erau fanii mei. Un reporter din Denver a facut cateva cercetari care au dovedit ca le displacea faptul ca sunt comercial. Ei erau implicati in chestii mai underground. M-a enervat ca media s-a axat doar pe un singur lucru si au facut din tantar armasar. Sunt o tinta usoara. Arat vinovat. Si eram in turneu atunci.”
“Oamenii mereu ma intreaba ‘Ce le-as fi spus daca as fi putut sa vorbesc cu ei?’ si raspunsul meu este ‘Nimic. As fi ascultat.’ Asta e problema. Nimeni nu nu a ascultat ce aveau de spus. Daca i-ai fi ascultat, as fi stiu despre ce era vorba.”
“Paradoxal, desi muzica este ceva ce asculti, cred ca muzica te asculta si ea pe tine, deoarece nu te judeca. A copil poate sa gaseasca ceva cu care sa se identifice. Sau un adult. Este un loc unde te poti duce si nu te simti judecat. Nu exista nimeni care sa-ti spuna in ce sa crezi.”

Manson imparte a sasea carte: Steaua.
“Aceasta carte este viitorul. Steaua. Asta inseamna succes mare.
“Mult timp nu m-am vazut pe mine ajungand aici. Niciodata nu m–am uitat dincolo de asta deoarece credeam ca ori ma distrug pe mine ori cineva urma sa ma omoare in timpul procesului. Deci, cumva mi-am depasit visele. Si este infricosator. E ca si cum ai lua-o de la inceput si e bine, caci am nevoie de asta. Au fost o multime de mici renasteri de-a lungul drumului, dar acum simt ca m-am nascut din nou in locul de unde am inceput, dar avand o alta interpretare. Intr-un fel, m-am intors in timp, dar acum am mai multa munitie, mai multa cunoastere pentru a face fata lumii.”
“E un lucru natural pentru mine sa fiu implicat in filme, insa trebuie sa fie dupa conditiile mele. Cred ca as fi mai degraba un regizor decat un actor, desi imi place sa joc. Am vorbit cu Jodorowsky, tipul care a facut El Topo si The Holy Mountain. E un regizor spaniol care a lucrat cu Dali. A scris un scenariu intitulat Able Cain si a iesit un lucru fantastic. Il are de vreo cincisprezece ani, insa nu vrea sa-l regizeze, dar m-a contactat deoarece am fost singura persoana cu care a vrut sa lucreze. Personajul este foarte diferit de ceea ce oamenii stiu despre mine si asta e singurul lucru pentru care am fost interesat, deoarece majoritatea care m-au abordat, au dorit sa fac diferite versiuni ale persoanei mele. Nu-i nici un fel de provocare aici.”
In primavara lui 2001, Manson vrea sa publice primul lui roman intitulat Holy Wood, o povestire care va acoperi perioada in care a lucrat la primele sale trei albume. Stand pe podea, in mansarda, aplecat in albastrul laptopului sau, citeste cu voce tare primul capitol, o poveste magica, suprarealista si poetica, intesata cu detalii si lipsita de fictiunea plictisitoare traditionala. Fascinand, insa deocamdata, este strict secret.
Imparte a saptea carte: Marea Preoteasa.
“Aceasta… nu sunt sigur ce inseamna”
Cand reporterii il intervieveaza pe Manson, publicistul ii roaga sa nu publice faptul ca el se ridica de cate ori o femeie intra sau iese din camera. Dupa ce tatal sau a ramas paralizat din cauza unei boli de coloana, Manson le-a cumparat parintilor sai o casa in California si ii intretine. Cand se cazeaza la hotel foloseste numele “Patrick Baterman”, criminalul in serie American Pshyco, romanul lui Bret Ellis.

Imparte a opta carte: Lumea.
“Aici Lumea reprezinta lucrurile din jurul nostru care te pot preveni.”
“Am avut o experienta interesanta in Dublin. Deoarece este foarte catolic, am concertat si aici in cadrul turneului meu european. Era o cruce facuta in televizoare in flacari, eram aproape gol cu exceptia lenjeriei din piele. M-am pictat cu carbune si am iesit pe scena. Atunci am vazut oameni din primele randuri cum se intorc si pleaca. A fost de necrezut. A fost cel mai mare compliment pentru o prestatie. S-au simtit atat de ofensati – nu pot sa cred ca cineva a putut sa se simta atat de jignit – incat si-au intors fetele. Sute de oameni.”
Masons imparte a noua carte: Turnul.
“Turnul este o carte rea. Semnifica distrugere, insa in modul cum o citesc eu, inseamna ca va trebui sa merg impotriva tuturor. Intr-un mod revolutionar, si va fi un fel de distrugere. Faptul ca rezultatul final va fi soarele, inseamna ca nu voi fi distrus. Vor fi cei care vor incerca sa-mi stea in cale.
Despre romanul sau, spune “Daca o iei de la inceput, intreaga poveste este paralela cu a mea, insa este spuna in metafore si diferite simboluri care vor parea celorlalti provocatoare. E vorba despre a fi inocent si naiv, cam cum era Adam in Paradis inainte sa piarda gratia divina. Vazand ceva ca Holy Wood , care mi se pare o metafora ce reprezinta ceea ce cred oamenii ca ar fi o lume perfecta, idealul pentru care ne tot luptam, este vorba despre a vrea – toata viata ta – sa te integrezi intr-o lume ce nu crede ca ii apartii, care nu te place, care iti pune piedici la fiecare pas, luptandu-te, luptandu-te si apoi reusind si apoi iti dai seama ca cei din jurul tau sunt cei care ti-au pus piedici inca de la inceput. Astfel, in mod automat ii urasti pe toti. Ii dispretuiesti pentru ca te-au obligat sa faci parte din jocul acesta in care nu credeai ca te vei impotmoli. Intr-un fel, iti schimbi o celula cu o alta.
“Astfel incepe o revolutie. Trebuie sa fii destul de idealist ca sa crezi ca poti schimba lumea si-ti dai seama ca ceea ce poti schimba esti doar tu insuti”

McGowen suna de la aeroport si promite sa sune din nou cand avionul aterizeaza. Masons va pleca peste o saptamana in Japonia. Intr-o luna, va incepe in Minneapolis un concert mondial. Primavara viitoare romanul va incheia ultimii zece ani din viata sa. Dupa aceea, o va lua de la capat.
“In anumite privinte ma simt ca si cum nu o povara, ci o greutate mi-a fost ridicata de pe urmeri prin stabilirea unui proiect pe termen lung. Imi ofera libertatea sa ma duc peste tot. Ma simt la fel cum ma simteam acum zece ani cand am inceput formatia. Simt acelasi avans, aceeasi inspiratie si acelasi dispret pentru lumea care ma face sa fac ceva care sa-i provoace pe oameni sa gandeasca.
“Singura frica ce mi-a mai ramas este frica sau neputinta de a crea, de a nu mai avea inspiratie”
“Pot sa dau gres, insa cel putin eu imi fac alegerile. Nu e ceva ce fac doar pentru ca sunt prins.”
Masons imparte a zecea carte: Soarele.
Terierii stau ghemuiti dormind intr-un scaun de catifea.
“Aceasta e ultimul rezultat, Soarele, care reprezinta fericirea si implinirea unei carti bune.”

                                        Monkeys think, monkeys do

                                                                                   de Chuck Palahniuk

   Asta vara intr-o librarie un tanar m-a tras deoparte si mi-a spus ca i-a placut la nebunie ca in Fight Club am scris despre chelneri care profanau mancarea. M-a rugat sa-i dau un autograf si mi-a spus ca lucreaza intr-un restaurant de cinci stele unde se jucau tot timpul cu mancarea staturilor.
“Margaret Thatcher”, mi-a spus, “mi-a mancat sperma”. Si-a ridicat o mana cu degetele desfacute, “De cel putin cinci ori”.

In timp ce lucram la acea carte am cunoscut un proiectionist care colectiona cadre de filme porno si apoi le introducea in filme artistice. Cand le-am povestit oamenilor despre faza asta, un prieten mi-a spus, “Sa nu scrii despre asta. Oamenii o sa citeasca si o sa faca la fel …”
 
  Mai tarziu, cand se filma la Fight Club, cateva staturi de la Hollywood mi-a spus ca si ei insisi, ca proiectionisti suparati, au facut asta si din acest motiv cartea a avut un asemenea succes. Oamenii mi-au spus despre cum isi suflau nasul in hamburgeri la fast-food-uri. Mi-au povestit despre cum schimbau cutiile de la sticlutele de vopsea de par, de la blond la negru, de la roscat la castaniu si se intorceau in magazin si vedeau oameni furiosi tipand la directorul magazinului. Era deceniul “romanelor transgresive”, incepand de la A merican Psycho continuandu-se cu Trainspotting si Fight Club. Erau romane despre oameni rai si plictisiti care ar face orice sa se simta vii. As putea putea pune intr-o carte si vinde tot ce oamenii mi-au spus.
In turneul de lansare a cartii, oamenii imi spuneau despre cum stateau in timnpul zborului la iesirea de urgenta in avioane, abtinandu-se sa nu o deschida. Ar fi urmat scaderea presiunii, mastile de oxigen ar fi cazut, lumea ar fi inceput sa tipe, aterizarea fortata etc. Acea trapa de urgenta pur si simplu implora sa fie deschisa.
Filozoful danez Soren Kierkegaard defineste angoasa drept constientizarea a ceea ce trebuie sa faci sa dovedesti ca esti liber chiar daca te poate distruge. Si da exemplul lui Adam care era fericit si multumit in gradina Paradisului pana cand Dumnezeu ii arata pomul cunoasterii si ii spune, “Sa nu mananci din el”. Acum Adam nu mai este liber. Daca exista o singura regula pe care o poate incalca, atunci trebuie sa o incalce pentru a-si dovedi libertatea, chiar daca aceasta il distruge. Kierkegaard spuna ca daca ne este interzis sa facem ceva, o vom face. Este inevitabil.
Monkeys think, monkeys do.
Dupa Kierkegaard, cel care ii permite legii sa ii controleze viata, care spune ca posibilul nu este posibil pentru ca e ilegal, acela duce o viata neautentica.
 
  In Portland, Oregon cineva umple mingile cu praf de pusca si apoi le lasa in strada si daca cineva da cu piciorul in ele sau le arunca, ele vor exploda. Pana acum, un om si-a pierdut piciorul si un caine, capul.
Acum au inceput sa foloseasca grafitti cu acid pe vitrine sau pe masini. La Tigard, un liceu de la periferie, un adolescent necunoscut isi imprastie fecalele pe peretii bailor. Ceilalti il cunosc doar ca “Una-Popper”. Nimeni nu vorbeste despre el doarece le este frica sa nu fie imitat.
Cum ar spune Kierkegaard, orice putem face, vom face. Pana Stephen King sa scrie despre liceeni ce-si omorau colegii, nu auzeai despre crime in scoli. Dar oare Carrie sau Furia au facut aceastea posibile?
Milioane de oameni ca noi au platit sa priveasca cum Empire State Building este distrusa in “Ziua Independentei”. Acum Departamentul Apararii a angajat cativa oameni de la Hollywood pentru a lucra impreuna la cateva posibile scenarii teroriste, printre care si David Fincher care a prabusit cladirea Century City in Fight Club. Vrem sa stim orice metoda prin care putem fi atacati. Astfel vom putea fi pregatiti.
Datorita lui Ted Kaczynski “Unabomber”, acum trebuie sa trecem pe la biroul unui functionar ca sa trimitem un colet. Datorita celor care aruncau bile de bowling pe autostrazi, acum avem garduri ce imprejmuiesc caile de acces.
In aceasta vara, Dale Shackleford, cel care l-a ucis pe tatal meu, a declarat: Statul ii poate da pedeapsa cu moartea, insa el si cu cativa fanatici de-ai lui ce lupta pentru suprematia albilor au facut si au ingropat cateva bombe cu antrax in jurul orasului Spokane, Washington. Daca statul l-a omori, candva cineva cu o sapa ar lovi una din acele bombe si mii de oameni ar muri. Echipa acuzatorilor au inceput sa numeasca acest gen de declaratii  ‘minciuna in stil shackle-freudian’.
Ceea ce urmeaza sunt milioane de noi motive sa nu-ti traiesti viata. Poti sa-ti negi posibilitatile de a te implini si sa dai vina pe altcineva. Poti sa lupti impotrvita tuturor – Margaret Thatcher, proprietarii, nevoia de a deschide a acea trapa in mijlocul zborului… orice si oricine crezi tu ca te trage in jos. Poti duce viata neautentica a lui Kierkegaard. Sau pot face ceea ce Kierkegaad numea Saritura Credintei, cand nu mai traiesti viata ca o reactia la circumstante si incepi sa traiesti ca o forta ce-si impune propriul ritm.
Ceea ce urmeaza sunt milioane de noi motive sa mergi inainte prezentate in romane transgresive.
Vizionand filme ca Thelma and Louise si citind carti ca the Monkey Wrench Gang nimeni nu va rade si nimeni nu va intelege nimic. Deocamdata ne putem preface ca nu suntem cel mai mare dusman al nostru.

Ceea ce urmeaza mai jos este o traducere proprie a unui text destul de personal pe care Chuck Palahniuk l-a publicat in cartea sa Stranger than fiction: true stories publicata in 2004 la editura Doubleday.                                                

                                        Premiile de consolare
                                                                                       

                                                                       de Chuck Palahniuk
Inca un chelner ce ma serveste din partea casei pentru ca sunt acel tip.
Sunt tipul care a scris acea carte. Fight Club. Deoarece este o scena in care in care un chelner loial, un membru fight club, serveste gratuit povestitorul. Unde in film Edward Norton si Helena Bonham Carter mananca gratis.
Apoi un editor, alt editor, ma suna nervos si iritat deoarece vrea sa trimita un scriitor la clubul underground din zona sa.
“E misto, omule” imi spune din New York. “Mie poti sa-mi spui unde. N-o s-o dam in bara.”
Ii spun ca nu exista un asemenea loc. Nu exista nici o societate secreta de cluburi unde oamenii se pocnesc intre ei si se plang despre vietilor lor goale, carierele lor anoste, despre tatii lor absenti. Cluburile de lupta sunt o inventie. Nu te poti duce acolo. Eu le-am scornit.
“Bine”, imi spune. “Tine-o tu asa. Daca nu ai incredere in noi, sa te ia naiba.”
Inca un pachet cu scrisori soseste din grija editorului meu de la tineri ce-mi spun ca au fost la cluburi de lupta in New Jersey and London and Spokane. Povestindu-mi despre tatii lor. Azi gasesc in cutia postala ceasuri, umerase, cesti de cafea, premii de la sute de concursuri la care tatal meu ne inscrie in fiecare iarna.
Parti din Fight Club sunt adevarate. Este mai degraba o antologie a vietii prietenilor meu decat un roman. Sufar de insomnie si ratacesc fara somn saptamani intregi. Cunosc chelneri suparati care se joaca cu mancarea. Se rad in cap. Prietena mea Alice face sapun. Mike introduce cadre din filme porno in filme artistice. Toti cunoscutii mei sunt dezamagiti de tatii lor.
Fiecare tata este dezamagit de tatal sau.
Dar acum, putin care era fictiune devine realitate.
Cu o noapte inainte de a trimite manuscrisul prin posta unui agent in 1995, cand era doar cateva sute de foi, o prietena mi-a spus in gluma ca vrea sa-l cunoasca pe Brad Pitt.
I-am spus si eu in gluma ca vreau sa nu mai fiu un scriitor ce mestereste la camioane toata ziua.
Acum acele pagini fac parte din filmul in care joaca Brad Pitt si Edward Norton si Bonham Carter, regizat de David Fincher. Acum sunt somer.
Cei de la 20th Century Fox m-au lasat sa-mi aduc cativa prieteni la filmari si in fiecare dimineata luam masa la aceeasi cafenea in Santa Monica. De fiecare data eram serviti de acelasi ospatar, Charlie, cu aspectul sau de vedeta de cinema si parul sau des, pana in ultima zi cand am iesit in oras. In acea dimineata Charlie a iesit din bucatarie ras in cap. Charlie a intrat in film.
Prietenii mei care erau chelneri anarhisti rasi in cap li se serveau acum oua de catre un chelner adevarat care era actor ce juca rolul unui chelner anarhist ras in cap.
E acelasi sentiment ca atunci cand esti la frizerie intre doua oglinzi si  poti vedea reflexia reflexiei reflexiei tale si tot asa la infinit…
Acum chelnerii imi refuza banii. Editorii mormaie. Lumea ma trage deoparte in librarii si ma implora sa le spun unde se afla cluburi de lupta. Femei ce ma intreaba in soapta serios, “Sunt si cluburi pentru femei?”
Un fight club de noapte unde poti fila un strain in multime si apoi sa va loviti pana unul cade doborat…
Domnisoarele imi spun: “Da, serios, chiar avem nevoie sa mergem la asa ceva.”
Un prieten german Carston a invatat engleza dupa clisee vechi si nostime.   Pentru el, orice petrecere era an all-singing and all-dancing extravaganza
Acum cuvintele pocite ale lui Carston ies din gura lui Brad Pitt, la 15 metri inaltime, in fata a milioane de oameni. Bucataria de ghetou plina de mizerie a lui Jeff este acum recreata intr-un platou la Hollywood. Noaptea in care am fost sa-l salvez pe Kevin de la o supradoza cu Xanax seamana cu cea in care Brad s-a dus sa o salveze pe Helena.
Toti suntem mai nostimi in trecut, mai nostimi, mai smecheri, mai cool. Poti sa razi de orice din trecutul indepartat.
Povestea nu mai este povestea mea. Este a lui David Fincher. Apartamentul de burlac al lui Edward Norton seamana cu un apartament din trecutului lui David. Edward si-a tot scris si rescris replicile. Brad si-a cioplit dintii si s-a ras in cap. Seful meu crede ca filmul este despre el si despre cum lupta el sa-si multumeasca seful exigent. Tatal meu credea ca povestea era despre tatal sau absent, bunicul meu, ce si-a omorat sotia si apoi s-a sinucis cu o pusca.
Tatal meu avea patru ani in 1943 cand se afla sub pat in timp ce parintii sau se certau si fratii sai de 12 ani fugeau in padure. Apoi mama lui era moarta iar el auzea pasii tatalui cautandu-l prin casa, strigandu-l, cu pusca in mana.
Tata isi amineste tropaitul cizmelor langa pat si teava pustii atarnand aproape de podea. Apoi isi aminteste cum a aruncat rumegus pe cadavre sa le fereasca de viespii si muste.
Cartea, si acum si filmul, este produsul acestor oameni. Si cu tot ce a fost pus in ea, povestea Fight Club a devenit din ce in ce mai puternica, mai curata si nu este doar marturia unei vietii, ci a unei intregi generatii. Nu numai a unei generatii, ci a omului in sine.
Cartea este produsului Norei Ephron, a lui Thom Jones, a lui Mark Richard si a lui Joan Didion, Amy Hempel si Bret Elis si Denis Johnson, caci lor le-am citit prima data cartea.
Cei mai mult dintre prietenii vechi, Jeff si Alice si Carston s-au mutat, au plecat, s-au casatorit, au murit, au absolvit, s-au intors la scoala, isi cresc copiii. In aceasta vara, cineva mi-a omorat tatal in muntii din Idaho si i-a ars trupul pana au ramas doar oasele. Politia spune ca nu exista suspecti. Avea 59 de ani.
Vestea am aflat-o vineri dimineata prin editorul meu care fusese sunat de la biroul serifului din Latah County care ma gasise prin editorul meu pe internet. Bietul editor, Holly Watson, m-a sunat si mi-a spus, “Poate sa fie o gluma bolnava, insa trebuie sa suni un detectiv din Moscow, Idaho.”
Acum stau in fata unei mese pline cu mancare si te gandesti ca crevetii si pestele gratuit au gustul minunat, insa nu totdeauna e asa.
Inca ma plimb noaptea.
A ramas doar o carte, si acum un film, unul ciudat si fascinant. Un excelent film salbatic. Ceea ce pentru altii va fi ca si cum te-ai dat intr-un montagne-russe, pentru prietenii mei si pentru mine este o carte nostalgica plina de resturi. Un memoriu. O dovada uimitoare ca furia, dezamagirea, lupta si resentimentul nostru ne uneste cu lumea intreaga.
Ceea ce a ramas este dovada ca putem crea realitatea.
Frieda, femeie care l-a ras pe Brad in cap, mi-a promis ca-mi pastreaza din parul lui pentru felicitarile de Craciun, dar a uitat si a trebuit sa tund cainele unui prieten. O alta femeie fanatica , prietena cu tatal meu, ma suna. Este sigura ca rasistii albi l-au omorat si vrea sa mearga “sub acoperire” in lumea lor in jurul lacurilor Hayden si Butler in Idaho. Vrea sa merg cu ea sa “ii tin spatele”. Sa “o acopar”.
Asadar aventurile mele continua. Ma voi duce la granita Idaho. Sau voi ramane acasa cum vor cei de la politie, sa iau Zoloft si sa astept sa ma sune ei.
Sau, nu stiu.
Tatal meu era dependent de jocuri de noroc si in fiecare saptamana inca vin in cutia posta mici premii. Ceasuri, cesti de cafea, prosoape de golf, calendare, niciodata nu vin premii mari, masini sau barci, doar maruntisuri. Jennifer, alta prietena, si-a pierdut recent tatal bolnav de cancer si primeste si ea tot felul de mici premii. Bratari, pliculete cu supa, sosuri si din cand in cand jocuri video, periute de dinti si i se rupe inima.
Premii de consolare.
 Cu cateva nopti inainte de a muri, am vorbit cu tata la telefon vreo trei ore despre casa de lemn ce o construise pentru mine si pentru fratele meu. Am vorbit despre niste pui carora le facusera un cotet si se intreba daca sa le puna pe podea plasa de sarma sau nu.
El spunea ca nu, un pui nu face mizerie in cuibul sau.
Am vorbit despre vreme, cat de rece fusese noaptea. Mi-a spus cum in padure unde traia el, curcanii salbatici tocmai isi clocisera puii si-mi povestea cum fiecare mascul se umfla seara in pene si-si aduna puii. Deoarece erau prea mari ca femela sa-i protejeze. Sa le tina de cald.
I-am spus ca nici un mascul nu este atat de grijuliu.
Acum tatal meu e mort si gainele au cuiburile lor.
Si se pare ca acum amundoi am gresit.
POSTSCRIPTUM: A doua zi dupa ce Holly Watson m-a sunat, fratele meu trebuia sa soseasca din Africa de Sud. Venea sa-si rezolve niste treburi la banca; in schimb, ne-am dus in Idaho sa identificam un cadavru pe care politia sustinea ca este tatal nostru. Corpul fusese gasit impuscat langa trupul unei femei intr-un garaj ars pana la temelii in muntii din Kendrick, Idaho. Era vara lui 1999. Vara lansarii filmului Fight Club. Am mers la casa lui din muntii de langa Spokane incercand sa descifram niste radiografii ce aratau cele doua vertebre rupte care-l lasase paralizat pe tata in urma unui accident de tren.
Locul era frumos, sute de acri, curcani salbatici, elani si caprioare peste tot. Pe drum catre casa era un nou semn. Langa un bolovan de la marginea drumului.  Scria pe el “Kismet Rock”. Habar n-aveam la ce se referea semnul.
Inainte ca eu si fratele meu sa gasim radiografiile, politia ne-a spus ca corpul este al tatalui. Au folosit amprentele dentare pe care i le trimisesem inainte.
La proces lui Dale Shackleford, s-a aflat ca tata raspunsese unui anunt matrimonial pus de o femeie a carui fost sot o amenintase cu moartea pe ea si pe oricine l-a fi gasit cu ea. Titlul anuntului era “Kismet.” Tatal meu a fost unul din cei cinci barbati care ii raspunsesera. Pe el l-a ales.
Conform detectivilor din Districtul Latah, Shacklefor a sustinut ca l-am hartuit trimitandu-i copii ale filmului Fight Club. Asta era in ianuarie 2000, cand singurele copii au fost lansate doar pentru premiile Oscar.
Donna Fontaine o chema pe femeia gasita langa corpul tatalui meu, ea postase acel anunt. Era doar la a doua sau a treia intalnire. Se dusesera acasa la ea sa hraneasca niste animale si apoi s-au intors la cabana lui unde tata dorea sa o surprinsa cu semnul “Kismet Rock”. Un fel de reper numit dupa noua lor relatie.
Fostul ei sot i-a asteptat si i-a urmarit pana la drumul ce ducea catre cabana. Conform verdictului tribunalului, el i-a omorat si apoi a dat foc cadavrelor in garaj. Se stiau de mai putin de doua luni.
Dale Shackleford isi asteapta pedeapsa cu moartea.