Pantanjali defineste astfel Yoga: “Suprimarea starilor de constiinta”. […] Yoga isi propune sa distruga diversele serii, specii si varietati ale “starilor de constiinta” (cittavrtti). […] Cauza acestor vrtti care formeaza fluxul psihomental este, bineinteles, ignoranta. Dar pentru Yoga abolirea ignorantei metafizice nu este de ajuns ca sa aneantizeze starile de constiinta…

Colajul e mai sus reprezinta cateva fraze despre Yoga apartinandu-i lui Mircea Eliade. Mi-au revenit in minte ascultand un fragment al emisiunii lui Robert Turcescu in dialog cu Gigi Becali (un sfarsit de fraza ce suna dubios). Fragment video (ce poate fi gasit pe site-ul televiziunii) intitulat: Vreau să omor o parte din personalitatea lui Hagi ca să fac din el un mare antrenor

Discutia poate fi transcrisa astfel:
– Cel mai mare dusman al lui Hagi este o parte din personalitatea lui. Eu vreau sa omor o parte din personalitatea lui ca sa fac din el un mare antrenor.
Intrebat de Turcescu, ca poate si Hagi doreste sa omoare o parte din personalitatea patronului Becali, acest replica automat:
– Nu poate, pentru eu am demostrat-o. In personalitatea mea am ajuns… un 15% la partid, am ajuns miliardar, am facut ce-am facut in toate domeniile de activitate.

Ce mi s-a parut ca vad aici? I-a aplicat lui Hagi un criteriu traditionalist, oriental – anihilarea personalitatii (a unei parti care oricum anihilata schimba ritmul anterior), iar lui si-a pastrat un criteriu modern – afirmarea personalitatii (caci doar prin afirmarea ei vin realizarile – ce legitimeaza apoi personalitatea. Cand complexul acesta se petrece (personalitate – realizari – legitimare) se creaza ceea ce numim in limbaj popular incredere de sine.

Dupa cum se observa, pentru a fi sustinuta si perpetuata pana la climaxul mistic, aceasta incredere are nevoie de standardele dublei gandiri. In cadrul acestei duble gandiri, respectul reciproc atat de necesar interactiunii umane se cheama ascultare si umilinta la un capat si impunere, autoritate si manipulare la celalalt capat. Astfel, nu e greu de ghicit c-am ajuns in interiorul unei logici totalitare: daca nu faci cum zici eu, inseamna ca nu ma respecti, deci esti impotriva mea.

De asemenea, permanenta afirmare a increderii de sine ascunde de fapt o criza interna: suprafata legitima a personalitatii este atat de subtire incat are nevoie incontinuu de noi si noi confirmari ale valorii proprii. Dorinta de dominare si manipulare aici isi are salasul.

Cineva care cu orice prilej doreste sa domine, sa vocifereze mai mult, sa-si impuna conditiile e acelasi cineva care nu va indrazni niciodata sa se autoironizeze (luxul celor cu adevarati puternici, sclipirea celor care-si aduc aminte ca sunt totusi oameni – adica imperfecti). Hitler era incapabil de autoironie, vi-l imaginati pe Becali capabil de autoironie? Pe aceeasi frecventa de limbaj, este in stare sa faca caterinca de propriile-i sperante?

Autoironia este inteligenta celui care stie cand sa ridice putin piciorul de pe acceleratie, este geniul celui care se indoieste ludic de propriile idealuri si proiecte, este o frunte descretita aplecata asupra fundamentelor ontice ale lumii. Este la urma urmei o fidelitate fata de natura umana. Lipsa autoironiei apare in cazul dublelor standarde aplicate (unul pentru propria persoana si altul pentru ceilalti) si poate degenera in cazul domnului Becali la paranoia, mesianisme de studio si la o permanenta bruscare a bunului simt.

Speranta mea ca stilul increzator al aceluiasi domn Becali nu va lua proportii prezidentiale intr-un viitor oarecare se bazeaza pe intrevederea unei clase medii urbane care rezoneaza din ce in ce mai putin la simboluri voievodale.

Ce are Becali in plus? Are echilibrul sanatos pe care noi ceilalti oameni cuminti si onesti cu noi insine l-am pierdut. Daca noi remixam dubla gandire in detrimentul nostru (caci ne e jena, ne este frica sa ne amagim pana la ultimele consecinte), el si-a transformat-o in arma.

Becali este lipsa de imaginatie a spatiului public in care suntem reprezentanti cu totii, este incapacitatea unei democratii de-a-si furniza propriile mituri sanatoase, este ezitarea emotionala cu care ne gestionam propria nesimtire.

Precizare: voi incerca sa atasez fiecarui nou text o poza proprie a carei legatura cu subiectului articolului sa fie doar una vag subliminala. Sper ca aceasta ciudatenie va fi primita cu entuziasm de cititorii acestui modest blog.

– Să te ferească Dumnezeu să ceri vreodată iertare femeii pe care o iubeşti dacă ai greşit cumva faţă de dânsa! îl sfătuieşte Dmitri pe Alexei Karamazov. Iar apoi continuă:
– În toate femeile, fără exceptie, mocneşte dorinţa sălbatică de-a jupui omul de viu.

De idei de acest fel este plină cămara prejudecăţilor masculine cu privire la femei. Spunând prejudecăţi, nu mă gândesc la ceva eronat din start, ci la o idee care are multe şanse de-a fi neadevărată. Astfel, ce “prejudecăţi” ar mai fi?

• femeia nu trebuie să te simtă bun/sufletist, căci imediat stipulându-ţi slăbiciunea, te încăleca.

• nu plânge în faţa unei femei, nu te va mai respecta în veci.

• fii mândru, chiar dacă mândria ta este prostească. Mai bine bărbat mândru şi prost decât fătălau obiectiv cu propria imagine. Mai bine bărbat prost decat pămpălau deştept!

• chiar şi atunci când are dreptate, femeia trebuie pusă la punct.

• femeia este un animal de pradă – she’s a predator posing as a house pet. Cu o inteligenţă emoţională superioară bărbatului, va taxa cu un fler de felină orice pas greşit, orice imprudenţă.

• nu trebuie să-ţi pese sau în cel mai bun caz, nu trebuie să arăţi că-ţi pasă. Mai bine porc murdar decât viţel curat.

Imaginea ambivalentă pe care o are femeia în general (cealaltă perspectivă o prezintă drept o eroină, martiră, cu spirit de sacrificiu, drept un companion de încredere, cu picioarele pe pământ, dătătoare de echilibru şi căldură etc.) mă trimite cu gândul la “femeia modernă”. Independentă, ambiţioasă, sigură pe ea insasi, speriată de singurătate (femeile urbane par mai speriate de singurătăte decât suratele lor de la ţară?), atrasă pe lângă calitătile clasice ale barbatului (stabilitate, siguranţă financiară) mai degrabă de latura emoţională (unii ar spune efeminată) a bărbatului noului mileniu (care pare conectat mai bine la latura androgină a psihicului său) şi de abilităţile lui tehnice (un geek, cum povestea Andressa, cineva care sa te ajute când ai problemă cu calculatorul, cineva care sa te înveţe php, sa-ţi facă un banner etc.).

Pe scurt, habar n-am cum este conturat portretul femeii moderne şi cum trăsăturile ei clasice se filtrează în noua imagine, la fel cum nu ştiu câtă cautare mai au barbaţii care ştiu sa cosească în detrimentul celor care ştiu să facă distincţie între tipurile de Axion existente pe piaţă.

– Lasa-ma sa-mi tihneasca mancarea! are in spate supozitia ca masa trebuie luata intr-o stare psihica propice digestiei. Lumea din jur nu trebuie sa vorbeasca tare, nu trebuie sa se foiasca, nu trebuie sa stea pe/in capul mancatorului. Un complex bine definit de factori al caror rol paleativ nu trebuie ignorat.
Daca inainte alimentatia zilnica era supusa unor ritualuri extrem de precise (masa trebuia luata regulat, cu familia, la masa din bucatarie, nu la televizor sau la calculator), acum intr-o era a individualismului (ador expresia asta), e nevoie doar de confortul intim al mancatorului. Paradoxal, cererea tihnei la masa este destul de traditionala si superstitioasa. Fast food-ul nu cere tihna, cere doar eficienta digestiva. Putem manca pe strada, in trafic, la terase, in lift. Zilnic ma misc de la A la B si-n acel timp pot manca ceva. La celalat capat observam superstitia ca o masa luata in ne-tihna nu pica bine, iar daca o masa nu pica bine exista mari sanse ca echilibrul fiziologic si emotional al zilei respective sa se duca dracului.

– De ce esti satiios?
Satios este cineva (de regula, antipatic) care se baga in sufletul tau (imaginat ca o cavitate), care te agaseaza, care iti poate strica buna dispozitie sau care, cel putin pentru a-ti mentine buna dispozitie cere o anumita cantitate de energie psihica din partea celui sufocat. Ca si expresia precedenta, si aceasta cere un context minim de rulare a activitatilor cotidiene. Intr-un fel spune Am nevoie de niste conditii minime sa fiu, iar tu tu mi le tulburi. O persoana satioasa este evitata nu doar in virtutea continuitatii indeletnicirii lui, ci mai degraba prin declansarea mecanismelor defensive in mintea celui satiat. Azi m-ai sufocat si maine te voi evita nu doar pe baza probabilistica ca vei fi si maine satios, ci pur si simplu pentru ca mintea mea va declansa aceleasi reactii obositoare de aparare, cu alte cuvinte, poate sufla in orice iaurt uman.

Janghina desemneaza un obiect uzat moral sau fizic. Ex.: janghina de masina, janghina de calculator, e o janghina de om.

Pentru numele lui Dumnezeu este o expresie folosita amiabil pentru a intari nota ironica sau iritata unei replicii facand apel la un patetism ostentativ. Exemple:
– Pentru numele lui Dumnezeu, te duci la biserica in loc sa vii cu noi?
– Pentru numele lui Dumnezeu, nu ma mai deranja cu toate prostiile!

Nazdravan este un apelativul spontan pe care o femeie il spune unui barbat pentru a sublinia creativitatea lui erotica.

Daca aveti idei de alte cuvinte si expresii, va rog comunicati-le.

Pe langa faptul ca melodia suna foarte bine, iar videoclipul e bine facut, ma gandesc c-a fost nevoie sa filmeze niste englezi ca sa vad o parte din pitorescul lumii rurale romanesti. A fost nevoie de-o privire din afara ca sa-mi dau seama de o frumusete a locului (incluzand si oamenii) pe care nu cred c-o poti intalni in alte parti.

Dincolo de aceasta Romanie pitoreasca e o Romanie saraca, iar uneori mizera si privita comercial, pare o Cubă (si in Cuba s-au filmat multe videoclipuri pitoresti) in care lucrurile au incremenit, in care masinile sunt modele din anii ’50, iar ustensilele casnice tradeaza aceeasi epoca. Criteriul aprecierii dezvoltarii este unul temporal? O tara inapoiata nu e doar in spatele celor dezvoltate, ci pare si in urma lor temporal vorbind. Ca si cum tu te afli in spatele meu pentru ca bucla mea temporala mi-a creat iluzia avansului spatial.

Videoclipul mi-a adus aminte de-o scena din adolescenta. O invit pe prietena americanca la o excursie pe dealurile din jurul Moinestiului. Piesaje frumoase, uliti, paduri, case rasfirate, sonde etc. Sunandu-i telefonul si probabil fiind intrebata unde e, a punctat foarte sugestiv senzatia:
– Totul in jur parca e din secolele XVII-XVIII.

I-a placut ce-a vazut, insa chestiile alea nu ii erau contemporane, aveau o doza de irealitate, pareau din alt timp. Genul acesta de privire istorica, temporala in detrimentul celei uzuale (peisaje rurale ce sunt totusi contemporane, sunt aici etc.) mi s-a parut specifica unui mod occidental de-a vedea lucrurile. Singurul timp real este ritmul trait de ei insisi, iar alteritatile culturale nu numai ca sunt situate spatial altundeva, in alta lume (ex. lumea a treia), ci sunt si in alt timp (distanta devine si mai mare). In multe situatii judecam lucrurile pe o scara temporala (cu sageata evolutiei in dreapta/sus): cutare gest e adolescentin, infrastructura este la nivelul anilor ’70, iar moda pare istoria in capriciile ei.

Din videoclipul de mai sus, daca extragi masinile, antena satelit si cateva elemente vestimentare, iti poti imagina cu usurinta c-a fost filmat in anii ’60, ’70, iar nu in 2007. La fel, cand intri intr-un muzeu nu pasesti doar intr-un alt perimetru bine determinat (clarirea in sine, salile), ci intri intr-un alt ritm, intr-un alt timp rememorand astfel fragmente de istorie.

Daca unii sunt in trecut, iar altii (prin necesitate) sunt vazuti in viitor, ma intreb cat de mult impartim acelasi timp prezent sau de cat timp ar trebui sa impartim acelasi timp?

P.S.: Videoclipul l-am gasit la aglomerarispontane.

Concediul de o saptamana mi s-a terminat. Mi-a adus aminte de studentie. N-am facut nimic altceva decat sa citesc, sa scriu si sa ma uit la filme. Sase zile n-am iesit din casa decat sa-mi iau mancare si tigari. Am uitat de munca, am uitat de clienti stresanti, am uitat de termene. Am uitat de un ritm cotidian care incepuse sa macine din ce in ce mai mult. Parca dintr-un impuls de compensare am dormit mult si-am visat mult.
Cand nu se intampla nimic, visele devin singurele amintiri.

Mama copilului de 3-4 ani:
– Tati doi, nu mai da in mama, caci te duci singur acasa.

Am inceput o chestie literara in care principala preocupare a eroului este de-a elibera vipere in orasele prin care trece in cadrul unui terorism urban bine pus la punct. Incerc sa conturez o atmosfera innourata in cyan, genul de univers in care violurile sunt reconstituite.
Cand voi mai gasi timp o voi continua si cand se va contura ceva, o voi pune si pe blog.

Trec pe langa banca lor. El ii spune tipei:
– Vrei sa ramai singura?
Revin dupa un sfert de ora pe aceeasi alee si-l aud tot pe el:
– Bine, eu iti respect decizia.

In urma unui interes concretizat in ultimele doua saptamani, sunt din ce in ce mai interesat (si impresionat) de civilizatia araba. Urmeaza sa-mi dezolv un alt fetis cultural.
Mi-am cumparat o jucarie si-am probat-o azi pe bulevardul Basarabia.