Cati dintre voi, comentand la fragmentul anterior, ati respectat  Regulile disputelor intelectuale?

– popularitatea personalitatii nu se converteste intr-o popularitate a ideilor sale.

– in mediul intelectual romanesc nu s-a coagulat nici o traditie de gandire; nimeni nu continua pe nimeni – Conta n-a fost urmat de nimeni, Blaga n-a fertilizat nici un urmas, recesivitatea lui Florian n-a avut ecou etc

Culturii romane ii lipseste:
– o piata a ideilor
– traditiile de cercetare viabile.

In perioada interbelica:
– schimbul de idei era exogen – impresia ca adevaratele repere sunt formate intr-o alta piata (occidentala) decat cea interna.
– schimbul de idei era incremenit, iar referintele erau defazate – odata intorsi de la studiile lor occidentale, specialistii nostri incremeneau cu informatie si cunostintele lor la nivelul epocii in care isi completasera instructia de baza ori isi trecusera doctoratul.
– dependenta si vasalitatea

Modelul cultural romanesc era bazat pe separarea si non-comunicarea dintre cultura generala si culturile de specialitate.

Realitatea este garantata de existenta unui spatiu public.
Pierce: Nu subiectul este transcendental in raport cu realitatea, ci comunitatea este transcendentala in raport cu constituirea si cu obiectivitatea ei.
Originea ideii de realitate implica in mod esential notiunea de comunitate.

Numai existenta unei comunitati asigura neirosirea succeselor si valorificarea esecurilor.

Marea victorie a celor care au preluat puterea dupa decembrie ’89 a fost capacitatea lor de a ne tine dezbinati.

Trasaturi:
– indolenta – ne lasam sa fim asa cum suntem, ne abandonam letargic in formula noastra comportamentala; zăcem in ceea ce suntem.
– deconsiderarea aproapelui – niciodata nu il luam in serios cu adevarat pe cel de langa noi.
– incapacitatea de a accepta regulile valabile pentru toti – mereu ne consideram exceptia de la regula.

Quoi faire? Ar trebui sa ne luam in serios. Ar trebui sa-i luam pe ceilalti in serios. Ar trebui sa admitem, impreuna cu fondatorii modernitatii, ca ratiunea este in mod egal raspandita intre toti oamenii.

In secolul XIX cultura romana avand ca nucleu de crestere modelul culturii generale.
Cultura generala s-a constituit in jurul beletristicii. Erai cult daca stiai numele catorva autori canoni, daca erai la curent cu literatura de circularie etc.
Cultura romana a ramas si in prezent o cultura de literati, animata de o sensibilitate de literatori.

Exista o prapastie imensa intre revistele de specialitate si revistele de cultura.
Oamenii din culturile de specialitate nu mai au un limbaj comun cu oamenii din cultura generala.
– cultura publica arata ca “maioneza taiata” (expresia lui Cartarescu).
– specializarile nu comunica
– personalitatile se suspecteaza
– premiile sunt gandire ca premii-contra
– lumea culturala e sfasiata intre provincii istorice, cartele de generatie, partizani de ideologie, neo-oportunesti si paleo-oportunisti.

Cartea de fata constituie unul din cele mai solid argumentate diagnostice asupra culturii romane. E scrisa concis, dens si pe masura publicului general cultural (veti vedea ironia expresiei). Voi prezenta in trei etape notele de lectura asupra cartii intr-un mixaj de citare, rezumare si reordonare .

La noi exista un soi de hegemonie a culturii generale care impiedica formarea unei veritabile piete a ideilor de specialitate.

Unde nu exista o piata a ideilor nu exista o realitate comuna.

Diagnostic asupra culturii romane: Benjamin Fudoianu in 1921, Eugen Ionescu – Nu, I.P. Culianu in 1982:
-cultura de mana a doua
-colonie a culturii franceze
-cultura nesincronizata si izolata
-e o cultura, in care daca ramai, esti automat un provincial

Mediul cultural romanesc produce valori, insa nu e capabila sa le asigure nici omologarea, nici stralucirea, nici dimensiunea universala. Ce s-ar fi intamplat daca Eliade ar fi ramas in tara?

Suntem o cultura in care domeniile de specialitate nu sunt adecvat reprezentate in spatiul public. De exemplu, filozofia nu e reprezentata in spatiul public decat prin carti populare, anectodice si memorialistice.

La inceputul secolului XIX:
– nu exista o piata interna a contributiilor intelectuale. Multe din scrierile Scolii Ardelene au ramas necunoscute muntenilor si moldovenilor.
– nucleul generativ al limbii nu era format
– vocabularul ideilor are surse diferite in cele trei regiuni.
– are loc o primenire lingvistica – elitele care aduceau modernizarea si-au impus idiomul.

Presa romaneasca a secolului XIX se straduia sa contina absolut totul, e ca si cum si-ar fi dorit sa suplineasca absenta lexicoanelor, enciclopediilor, lucrarilor de referinta printr-o mobilizare permanenta, in pagina cotidiana, a tuturor cunostintelor accesibile cetateanului pentru a deveni un veritabil om cultivat.

Procesul prin care intelectualii trec la conducerea institutiilor politico-administrative
impune un ideal social de tipul intelectualului. Centralitatea sociala a acestui tip de intelectual, agent si adept al modernizarii, n-a fost contestata de Biserica.
– intelectualul umanist a fost asociat politic cu procesul de modernizare.

Din 3.000 de intelectuali studiati de Elena Siupiur in secolul XIX, 30% detineau functii politice in stat, iar 70% dintre acestia erau intelectuali de formatie umanista.
In secolul XIX, categoria de public cultivat a fost formata la noi de catre presa si numai indirect pe invatamantul bazat pe specializare.

– a fost impus un model de performanta culturala care nu facea o distinctie ferma intre specializare/profesionalizare si diversele grade ale amatorismului bine intentionat.

Eseul este forma prin care ideile traiesc la nivelul culturii generale. (aici s-ar incadra multe din articolele de pe blogul meu)

– pentru o tara care numara peste un milion de victime ale ideologiei marxist-leniniste, revenirea in forma a marxismului in deghizament post-modern (studii critice, feminism, postcolonialismm, tot sosul) este stupefianta intelectual si dezgustatoare moral.

Noica: Omul de cultura roman nu suporta o singura specializare sau simpla specializare.

– in Romania, un veritabil intelectual are datoria de a se misca cu dezinvoltura in trei domenii considerate esentiale (literatura, istorie, filozofie) indiferent de profesiunea sa de baza si a manui cu talent, in conversatie sau in scris, ideile generale ale acestor domenii.

Prestigiul imperial al culturii generale a generat inclinatia multor intelectuali romani de marca spre un enciclopedism faustic (Hasdeu, Iorga, Eliade, Culianu).

– Eliade – Mitul eternei reintoarcer – spera d’attirer l’attention de l’homme cultivé en général. Eliade continua traditia umanismului european potrivit careia exista o unitate a cunoasterii in genere, cat si o unitate a cunoasterii cu societatea. Toata cunoasterea se adreseaza omului de pe strada, toata cultura e in vederea educarii lui.

– exista o arhiva Noica in posesia lui Liiceanu.

Nae Ionescu nu face parte din nici o succesiune “ordonata si continua” a filozofilor romani.

– absenta unei posteritati a lui Blaga, receptarea strict literara a lui Noica. La lansare cartii, Liiceanu atragea atentia ca avem o ontologie in cultura romana (cea a lui Noica, evident), insa nimeni n-a studiat-o indeaproape si nu i-a tras roadele.

– in anii comunismului: intreg spatiu judecatii legitime a fost ocupat de catre critica literara. Si astazi sunt pline revistele de critici literari care discuta cu aceeasi lejeritate un roman englez, o carte de poezie americana, o contributie de filozofie politica etc.

De cautat:
Julien Benda -Tradarea carturarilor, Humanitas, 1993
Friedrich von Hayek – Autobiografie intelectuala, Nemira, 1999

Vineri seara am fost la Elvira Popescu la premierea filmului 99 francs (ecranizare dupa romanul omonim al lui Frédéric Beigbeder). In aceeasi zi a fost lansarea ultimei sale carti, “Ajutor!… Iarta-ma!…”, la Carturesti. Despre lansare: aici si aici. Bila alba pentru Metropotam, si-au dat interesul si au stiut sa acopere evenimentul.

La Elvira Popescu, desi filmul era anuntat la ora 19:00, la fata locului pe un A4 alb-negru erai anuntat ca va incepe la 20:00. Desila intrare ni s-a zis la inceput sa biletele se vor vinde dupa 19:30 si exista riscul sa nu putem intra (se anuntasera mai multi invitati etc.), dupa zece minute s-a dat drumul la bilete. Nesincronizari tipic romanesti.

Autorul prezent inainte de vizionarea filmului a prezentat produsului extrem de succint cu cateva glume:
– Sunt emotionat pentru ca este prima vizionare in strainatate a filmului… (mica pauza) in afara de Belgia… care este o tara francofona… (public dezamagit)
A tras de urechi organizatorii, primele randuri erau libere, iar in spatele salii era lume in picioare si-a facut cateva remarci despre precaritate sistemului audio si vechimea cladirii.

Mi-a placut filmul (mult mai dens decat cartea), mi-a tinut treaz interesul si poate spre final s-a lungit putin. Cartea (din care nu mai tin minte mare lucru) mi-a parut slaba ca structura epica si buna ca satira si istetime a umorului. Filmul, facut dupa ultimele standarde grafice, mi-a parut bine construit, cu doua finaluri-test pentru public, mult umor, un peu noir, insa captivant.

La final, desi era anuntat un schimb de impresii cu Frédéric Beigbeder, autorul n-a fost de gasit.

Din 1947 pana in prezent intr-un castel cu o istorie pitoreasca are loc Seminarul de la Salzburg in care intelectuali din toata lumea dezbat teme sociale, politice, economice si filozofie “intr-o ambianta care combina dezinvoltura americana cu eleganta europeana”. Intr-unul din ultimele seminarii a fost invitat si Horia-Roman Patapievici care ne povesteste intr-o anexa de la finalul ultimei sale carti impresiile confruntarilor intelectuale purtate de participanti.

H.-R. Patapievici observa o tehnica de dezamorsare a agresivitatii inerente in conflictul discursurilor. Nici un vorbitor nu a facut nici cea mai mica referire la persoana ale caror idei le demonta si nici la motivele pentru care cel combatut a adoptat o anumita pozitie si nu o alta. Altfel, s-ar fi descalificat dovedindu-se necuviincios (refuzand celuilalt prezumtia onestitatii intelectuale si neconsiderandu-l pe cel din fata sa un egal).

Urmeaza o stategie a replicii in patru etape:

1. politetea intelectuala – respingerea incepea intotdeauna prin a flata ceva din punctul de vedere exprimat de adversar (a gasi o idee a oponentului – cat de secundara ar fi ea – cu care poti fi de acord). Aceasta trezeste spiritului sportiv si simpatia intelectuala a celuilalt.

2. apoi urmeaza reformularea in termeni proprii a argumentului cel mai vulnerabil din discursul celuilalt. Simpla reformulare ar trebui sa-i sugereze subrezenia argumentului folosit de oponent.

3. Weltanschauung Kritik – niciodata nu se critica in mod global totalitatea afirmatiilor celuilalt si nici viziunea sa personala asupra lumii. Cum adoptatea unei Weltanschauung implica o participare afectiva personala si insondabila, respingerea ei poate parea un argument ad personam.

4. In fine, argumentul celui criticat era redus la erorile clasice din logica si retorica si relationat adevarurilor simtului comun. Niciodata o afirmatie nu a fost combatuta prin citarea unui contra-argument de autoritate.

La prima vedere, par niste reguli de bun simt incat te-ai mira ca sunt enumerate cu o precizie de manual. La o doua vedere, nu e de mirare ca aceste reguli sunt inca neasimilate in spatiul public romanesc, inca neadaptate la ritmul dezbaterilor intelectuale autohtone si cu atat mai mult necunoscute disputelor din spatiul virtual.

Plini de umori si familiatitati vulgare, legam automat ideea de persoana enuntatoare incercandu-se aproape intotdeauna descalificarea intelectuala, sociala si institutionala a adversarului prin jonglerii retorice in detrimentul argumentelor logice si rationale.