Dadeam sa trec strada cand am simtit ca ma impinge ceva. Intorc capul si-l vad. Un imens caine-lup. Singur. Am mers pe Ion Campineanu si-am trecut impreuna Calea Victoriei. A luat-o in jos catre Cismigiu, iar eu am facut dreapta catre Libraria Humanitas.
Era destul de mare, parea bine hranit si ma intrebam care sunt sansele ca in centrul capitalei sa intalnesti un caine-lup vagabond.

Eram prin clasa a treia cand venind acasa, am vazut in cusca un caine nou. Stiam ca cel precedent, Franz, murise, insa cel nou, un imens caine-lup pare extrem de ciudat. Nu latra deloc, insa era extrem de fioros. Il luase tata de la un prieten politist si o luna cat a stat la noi, nu tin minte sa-l fi auzit latrand de cateva ori. Mama nu era multumita de el, nu manca paine si facuse felul catorva gaini mai naive de prin curte. Noi aveam nevoie de o javra care sa latre, sa anunte, nu sa taca mizand doar pe aspectul sau fioros, era prea scump de intretinut si-n curand am scapat de el. Uneori nici nu iesea din cusca, insa in urma unui sondaj preliminar, tata observase ca descurajase si clientii care il vizitau acasa. Ar fi preferat si ei un caine care latra, care isi neutralizeaza prezenta prin insasi anuntarea ei.

La noi, totul este redus la o dimensiune locala. Aveam acasa un caine care uneori, supus unui regim alimentar precar, il vedea mancand graunte la concurenta cu gainile. Era un ciobanesc corcit si-a rezistat. Un alt caine mic insa, un doberman finut, luat de la un prieten si dus la tara, n-a rezistat. Bunica ii daduse intr-o zi tărâţe inmuiate in apa, iar in cateva zile s-a curatat. S-a dus singur in gradina printre papusoi si-a murit. Parea extrem de trist in acele ultima zile, ca si cum neam din neamul lui nu fusese insultat cu tărâţe.

Despre Rex ce sa mai spun? Il luase bunicul din fata bisericii catolice intr-o iarna geroasa si ni-l adusese acasa. Era o corcitura, insa ani buni si-a facut datoria obisnuita. Nu manca pui, latra regulamentar si nu mica ne-a fost mirarea cand, intorcandu-ne intr-o duminica de la tara, am vazut ca Rex fatase. Atatia ani langa noi si nimeni nu fusese curios ce hram poarta. Am fost atat de nedumeriti de puii sai, incat am scapat repede de ei ca si cum ne-ar fi fortat schimbarea unei perceptii incetatenite. Dupa aceea, desi Rex a mai trait cativa ani cu noi, n-a mai indraznit sa fete.

Hai să ne deromânizăm relaţia cu noi inşine.

Ador cand cineva (intr-un spatiu local) se simte personal vizat de un eveniment, de un comentariu, de o stire sau o situatie generala. Tiparul expresiei decurge astfel:
– Adica vin ei si-mi zic mie sa…?
– Adica ei cred ca eu ….?
– Sa nu vina ei sa-mi explice mie cum sa tai porcul!
– Adica imi zice mie Basescu ca aia n-a fost frauda?
– Adica guvernul imi ia mie banii ca sa ce?
– Sa nu-mi zica italienii ca noi… asa si pe dincolo!

Expresia (cu variatiunile ei) este utilizata intr-o retorica de apropiere si interconectare. Toti ce se intampla acolo (intr-un departe spatial, institutional, cultural etc) ma priveste fix pe mine. Sunt legat direct de tot ce se intampla in jurul meu. Sunt vizat de orice masura si orice stire. Resimt o obligatie civica, morala si intelectuala de-a replica la orice, ca si cum ma simt din oficiu.
Repozitionarea eului meu extins la comunitatea mea socio-culturala (daca sunt catolic si cineva spune ceva rau de catolici, automat ma simt si eu; daca sunt roman si apare o stire negativa despre romani, dreptul si obligatia mea este sa sar protestatar in sus) intr-o lume haotica tradeaza parca o dorinta (uneori legitima) de oprire. La cate evenimente, comentarii si stiri se deruleaza zilnic peste si in ciuda capului nostru, inghetam tot fluxul si ne aplecam hermeneutic:
– Ia sa vedem! Adica ei imi zic mie ca…?

Dincolo aceasta inaintare simbolica a pieptului inainte, in demersul acesta se afla un generalizat act de suspiciune. Totul se poate intampla cum se intampla, totul se poate comenta cum se comenteaza, insa in cazul meu lucrurile nu stau asa. Sa nu vina nimeni sa-mi zica ca…, ma intelegeti adica? Daca totul are o versiune oficiala, la mine nu tin fazele astea. Nimeni nu-mi fabrica mie sensurile, nimeni nu-mi mesteca mie subintelesurile. Sa ma lase cu fazele astea!

Exact, alta expresie care resimte aceeasi durere personala. Guvernantii, stiristii, producatorii, economistii, comentatorii, scriitorii. Toti, sa ne lase cu fazele astea!

Interconectarea de genul acesta (ne simtim vizati doar pentru a ne interpune propriul sens si propriile lentile) ar trebui sa fie insotita de responsabilitatea personala fata de evenimentele, stirile din jur si situatia globala in general. Responsabilitatea acesta n-o resimtim niciodata in mod direct pentru ca la urma urmei, daca ceilalti nu se simt, de ce sa ma simt eu? Ni se pare nu suntem bagati in seama decat atunci cand e vorba de drepturile nostre. Ne autosesizam din oficiu cand e vorba sa primim, sa ne dam cu parerea, sa ne delimitam foarte interesant de atributiile active ale faptului de-a fi cetatean. Ecologia, drepturile minoritatilor, bunul simt sunt chestiuni care privesc intotdeauna pe ceilalti. In acelasi mod disproportionat in care la inceputul acestui articol ne simteam mari, acum ne simtim mici: oricum actiunea, gestul meu n-o sa conteze. Sa nu vina nimeni sa-mi zica ca, daca azi nu arunc o hartie pe jos, maine dimineata va fi curat in tot orasul! si tot asa…

Desi anecdotica si camuflata (printre altele) si in limbajul curent, situatia aceasta asimetrica (ma cuplez doar la drepturile mele si ma decuplez de la responsabilitatile mele) creaza cadrele unei discutii viitoare mai largi.

Azi m-am simtit atat de strain de mine insumi incat cand cineva m-a strigat Adi, am tresarit uimit. Imi venea sa-l intreb cum de-mi stie numele, cum de m-a recunoscut. Stii, sub numele asta o multime de eu se dueleaza.

Faptul ca suntem strigati zi de zi pe nume contribuie pe langa altele la perpetuarea iluziei continuitatii personalitatii noastre? Faptul ca suntem zi de zi recunoscuti, rechemati continuu pe baricadele unei imagini, somati subtil sa implinim asteptarile celor apropiati si prin inertia acestui proces, propriile asteptari cadastre…

Stii, Adi pe care tocmai l-ai strigat, a murit azi-noapte si-a incercat sa invie de dimineata. In fiecare zi ma dau peste cap sa ma continui pe mine insumi, iar cand ma simt mie strain, parca prind mai multa viteza. Incearca sa ma strigi mai rar pe nume.

Am facut cu Mihai o serie de printuri pentru imbunatatirea imaginii Romaniei in lume, in general si prosperitatea relatiilor romano-italiene, in particular. Mai jos vedeti ce a iesit.
For international visitors: this is a good joke.
Pentru rom(an)i: pe cai!
Update: Pozele au fost preluate si in editia on line a Jurnalului National: 104 tabere de tigani la Roma

Sau mai plat si riguros insemnarea ar trebui sa se intituleze “Despre idei & blocaje – note de lectura (III)”.
Celelalte doua etape pot fi citite aici:
Despre idei & blocaje – note de lectura (I)
Despre idei & blocaje – note de lectura (II)

Citatele si fragmentele culese din carte au liniuta la inceputul randului. Celelalte fraze reprezinta opiniile proprii.

– osatura de structura a culturii romane nu este piata schimburilor, ci “arta spectacolului”. Arta care se continua azi prin talk-show-uri, prestidigitatiile mediatice, oteviste in principiu.

– ruptura intre valoarea operei si capacitatea mediului cultural de a o prelua este un specific romanesc.

– exista un defect de realitate interna de unde rezulta sentimentul ca realitatea este aranjata de altii, ca ne este ostila, ca ne pica intotdeauna lozul cel prost. De vreme ce nu optam pentru existenta unei realitati obiective, credem ca ea poate fi manipulata dupa plac (de cei puternici).
Nimeni nu se recunoaste in discursul Celuilalt, pentru ca Celalalt traieste intr-o lume culturala paralela.

– profesiunile specializate s-au desprins din reflectia filozofica generala si din modul in care continua sa se alimenteze cu intrebari si probleme filozofia insasi.

Karl Popper:
“Din punct de vedere istoric, intreaga stiinta occidentala este o urmasa a speculatiei filozofice a grecilor despre cosmos si ordinea lumii.”

– in Grecia antica, toata stiinta era filozofie. Din fertilitatea intrebarilor filozofiei, prin specializare, s-au desprins stiintele particulare.

-pentru ca operele originale ale grecilor erau prea dificile, romanii cultivati au inventat compendiile, culegeril, digest-urile.

– paginile roz din Larousse – modelul francez de popularizare – a stii cate ceva – autori despre care toti ar trebui sa stim ceva dupa ce ii uitam pe toti ceilalti.

Exemple culese din acele pagini roz:
Vae soli! – Nefericiti sunt cei singuri (Ecleziastul)
Tempus edax rerum – Timpul distruge totul – toate lucrurile (Ovidiu)
Homo sum: humani nil a me alienum puto – Sunt om si nimic din ce este omenesc nu-mi este strain. (Terentiu)
Aurea mediocritas – mediocritatea este de aur (Horatiu)

– modelul Marii Enciclopedii iluministe a impus conceptul de totalitate-a-cunoasterii-utile-imediat-mobilizabile-la purtator.

– exista in interiorul oricarei specialitati doua clase de probleme: cele cunoscute numai de specialist si cele care raman comune atat specialistului, cat si nespecialistului.

– oricare din disciplinele noastre de azi are la origine o intrebare fondatoare.
– filozofia constituie mediul nutritiv pentru intrebarile ce pot individualiza disciplinele de specialitate. Ea este o disciplina-matrice.
– filozofia dovedeste unitatea epistemologica a tuturor stiintelor si unitatea culturala a oricaror forme de cunoastere.
-cunoasterea infinit precisa este lipsita de consecinta (este infertila practic)

-universitatea moderna reprezinta numai un proces de tehnicizare a intrebarilor pe care le-a formulat Aristotel.
Desi pare o simpla butada aruncata intr-un context oarecare nu trebui uitat efortul de sistematizare efectuat de Aristotel, inclinatiile lui practice (accentul pe observatie si experienta) care-l vor inspira pe Roger Bacon, preluarea clasificarilor sale de catre elenisti, romani, arabi si apoi de catre primii europeni.

– ne trebuie un loc geometric comun intre culturile de specialitate, trebuie sa cream realitatea unei culturi comune (binele comun).

– notorietatea publica si cartile bine scrise sunt un semn de neseriozitate, iar semnul exterior al “bunului specialist” a devenit dispretul pentrul cultura generala si mefienta fata de ideile generale.
De unde si suspiciunea oamenilor “tehnici” fata de divagari, supozitii si idei vagi aruncate in vant.

Cultura inseamna sa intelegi tragicul (iar nu naivitatea) frazei lui Dostoievski: frumusetea va salva lumea. Sa te intrebi daca Dostoievski isi imagina ca o categorie estetica poate readuce o dimensiune plina de sens si sa discuti despre problema asta. Sa empatizezi cu Miskin, sa-l urmaresti pe Raskolnikov, sa-ti fie frica ca uneori ii dai dreptate lui Ivan Karamazov.
Cultura inseamna sa te fascineze destinul unui “monden” ca Ovidiu (Ars Amandi) care a sfarsit prin a fi ostracizat la capatul friguros al Imperiului de unde a plans peste vremi Tristele si Ponticele.
Cultura inseamna sa citesti de cincizeci de ori fragmentele in care Herodot povesteste despre geti. Inseamna sa citesti Stephen Hawking cu creionul in mana, sa te sperie religiozitatea lui Einstein sau a lui Bohr.
Sa te framente mira morala a butadei Dumnezeu nu joaca zaruri.
– cultura e facuta din astfel de aluzii si jocuri care tradeaza intelegerea imediata intre oamenii care traiesc impreuna.
– cultura inseamna sa recunosti precedenta si limitele: nu e o modalitate de cunoastere, insa este cel mai nobil si practic mod de a-ti amenaja viata.

– cultura nu e obligatorie. Este limbajul comun al umanitatii, fara a fi natura ei. Cultura nu este totul dar face ca totul sa fie cu putinta. De vreme ce nu e totul, nu ne indreptateste sa dispretuim oamenii inculti. De vreme ce face totul sa fie cu putinta, asupra inculturii se arunca o lumina proasta.
– oamenii inculti sunt umanitati ratate. Sunt sperante irosite. Sunt bogatii de care nu va afla nimeni nimic niciodata.

– Numarul oamenilor inteligenti care au interese cognitive si dincolo de specificl profesiuniilor este la noi inca remarcabil de mare. Numarul medicilor, avocatilor, economistilor, inginerilor, constructorilor, matematicienilor etc. cu adevarat culti este la noi, inca, sensibil mai mare decat in culturile occidentale de azi, unde prestigiul idealului de om cultivat este aproape nul.

Nucleul culturii generale in jurul caruia s-a format culturala romana (dincolo de avantajele inerente acestei situatii locale) e vinovat de impresia de diletantism pe care ti-o lasa discutiile culturale la nivel public, senzatia de semidoctism lasata de jurnalisti si politicieni care isi depasesc aria de legitimitate profesionala enuntand cu larghete opinii despre orice, oricand si oricum.

Modelul popularizant care sta la baza culturii romane este vinovat de logoreea de poezie si literatura (cantarita la kilogram, poti pune calificativul de proasta calitate) ce abunda pe piata autohtona de carte. Logoreea ce impune in mod dezechilibrat predilectia disputelor culturale in zona de critica literara, recenzii si cronici. Sunt pline revistele de cultura de cantatiri si masurari ale cartilor de literatura. Este plin internetul de apetenta spre literatura a publicului autohton.
Monopolul literatilor (care se misca cu un dinamism demn de invidiat) asupra spatiului public cultural, desi pe termen scurt creaza perceptia ca se misca ceva, pe termen lung este daunator si creaza conditiile perpetuarii minoratului cultural in care ne zbatem. Acelasi monopol poate fi verificat in ponderea pe care o au absolventii de litere in spatiul cultural romanesc in detrimentul celor care au terminat filozofia, istoria artei, stiintele politice sau sociologia.

Impresia de cititori de literatura cumulata cu autoperceptia de oameni culti ne legitimeaza sa ne dam cu parerea asupra a orice. De la politica externa, fizica cuantica, ocultism si fotbal pana la istoria ideilor, istoria religiilor si filozofia culturii.

Esti vulnerabil in fata oricui a gustat putina eseistica, istorie si literatura. Va sti sa jongleze cu repertoriul public al unui om cultivat, va sti sa emita judecati de valoare cu precizia unui neurochirurg.
Houellebecq te invata asumptiile fizicii cuantice, Rushdie te initiaza in paradoxurile spiritului musulman, la fel cum Marquez te-a invatat despre practicile magico-religioase sud-americane. Istoria Perului ai invatat-o de la Llosa, iar derapajul si anomaliile spiritului american ti-l arata precis Palahniuk.

Cine nu detine minime notiuni de filozofie (de vreme ce e disciplina-matrice, fondul originar si nutritiv in care se regasesc toate celelalte discipline), nu va invata invata sa-si puna siesi intrebari fondatoare (in genul celei puse de Parsifal). Cine nu va citi istorie dincolo de succesele unor branduri ca Djuvara sau Boia, va perpetua aceleasi reflexe care ne vom aminti de pomul plantat de cuplul de trista amintire pe ultima pagina a Povestirilor istorice.

Predilectiala literara si frizarea culturii generale este vinovata si de decalajul polemicilor culturale care sunt starnite in mediu romanesc. Lipsa de comunicare dintre discipline, intre universitate si agora incetinesc fluxul de idei care ar trebui sa circule intre culturile strainea si cea a noastra.

Cum putem afla ultimile framantari din sociologie, ultimele ipoteze din psihologie, cum putem afla cum s-a fumat capitalismul si ce se mai poarta in istoria religiilor? De la un profesor universitar care tine o corespondenta cu un savant american din disciplina sa? De la pontul unui intelectual sau doctorand catre edituri si catre trusturile de traducere? Prin Raftul Denisei, prin Cartea de pe noptiera, prin Biblioteca Polirom? Prin printarea listei de best seller-uri de pe Guardian Books sau New York Review?

Despre viciile culturii romane sau despre cum despre Tanar pururi si infasurat in pixeli s-a discutat in trei articole, iar despre De ce iubim femeile s-a discutat in cateva sute. Despre cum Jurnalul lui Jeni Acterian este la a doua editie (si mai populara ca prima), iar despre Homo Americanus a lui Comarnescu n-a auzit nimeni. Despre cum filozofia este inutila si ininteligibila, iar literatura este de bon ton. Despre cum Oisteanu este citit de cativa asistenti universitari, iar Brumaru face furori. Despre cum Omul recent n-a fost digerata si s-a polemizat doar la nivel scenografic, iar Despre ingeri (care sunt niste note de lectura stilizate cu gratie) o gaseai prin cofetarii.
Despre…

De cateva milenii omenirea n-a mai inventat nimic nou in registrul procedual al tehnicilor erotice. De vreme ce sexualitatea umana in sine n-a suferit nici o modificare de aranjament, singurele variatii au fost nivelul asumarii culturale si sociale ale faptului de-a fi fiinta sexuala.
La nivel tehnic, nu exista nici o diferenta intre acuplarea unui vanator neolotic si futaiul unui dandy new yorkez, la fel cum nu ar exista nici o limita de preocupare erotica care ar ramane straina unora din ei.

Ce s-a schimbat de-a lungul timpului este complexul cultural prin care semnificatiile erotismului s-au filtrat in practicile noastre sociale, amoroase si artistice. Daca intr-o anumita cultura acuplarea pe un camp era o considerata (in anumite imprejurari pe care comunitatea le decidea) o hierogamie care incuraja ritmurile vegetale sa se manifeste (cei doi erau responsabili de bunul mers al lucrurilor), in alte culturi acest lucru poate insemna un viol, o penurie de locuinte sau lipsa de gust a celor doi parteneri.

Reluand ideea, procedural avem aceleasi practici erotice pe care le aveau si egiptenii antici, si indienii, si precolumbienii si crestinii. Nu cunosc sa existe mentiuni istorice de genul: o data cu expansiunea crestinismului in spatiul administrativ al Imperiului Roman, anumite practici erotice (sexul oral sau, ma rog, penetrarea pe la spate) au cunoscut un regres vizibil. Sau: perioada elenistica prin electismul ei a favorizat patrunderea, prin imprumut din spatiul iranian, a practicilor sado-masochiste.
Ne exprimam iubirea sau atractia fizica repetand aceleasi gesturi cu aceleiasi intensitati ale stramosilor nostri culturali (nu ne putem imagina “Evul Mediu timpuriu s-a caracterizat printr-o acuta scadere a libido-ului in randul anumitor clase sociale”).

Schimbarile de ton pe care erotismul le-a luat de-a lungul vremii sunt coroborate cu momente ale civilizatiei pe care le putem recunoaste cu totii: aparitia agriculturii, descoperirea metalelor, crestinismul, epoca moderna, momente in care s-au rulat seturi de valori diferite ce deschideau lumea in fel specific. Caci,  lumea se deschide fix sub unghiul in care arunci privirea.

Pornografia si excesul de sexualitate de care ultimele generatii (dupa anii ’60) par a fi imbibate prin expresiile publice si printr-o preocupare excesiva, au fost si vor fi folosite ca argument moral al decadentei unei epoci si ca etalon al crizei de valori ale unei culturi.
Acest gen de diagnostic pe langa sofismul idealizarii unor epoci anterioare (cand virtutile erau mai apreciate, excesele parca erau mai putine, in general lumea era mai buna etc), instituie niste criterii inchipuite de moralisti plicticosi ce si-au incununat destinele culturale mixand crestinismul originar cu rigorile unei economii impinsa de o masa umana bine temperata erotic, ajustand puritanismul public cu perversiunile conjugale.

Dincolo de acest gen de privire in oglinda sparta a multor carti si articole-semnale de alarma, se introduce subtil si un dublu standard de apreciere estetica si morala. Statuiele si basoreliefurile explicite de pe orice templu indian sunt intelese “in context”, “la scara”, “ca fenomen cultural”,  insa anumite gravuri, tablouri si carti erotice sunt infierate in cronici, sunt repudiate public,  sunt exemplele negative pe care culturala actuala le poate tine cu naivitate la sanul ei candid.

Pornografia n-a inventat-o Hollywood-ul, n-a initiat-o la scara larga aparitia VCR-ului si n-a generalizat-o internetul. Nu este un produs comercial al anumitor indivizi dubiosi moral, la fel cum nu este expresia unei degringolade etice specifice timpurilor actuale.

Daca zeul danseaza, si danseaza prost dupa standardele miscarilor armonioase asumate de o societate la un moment dat, totusi ce spune dansul lui?

Dincolo de iluzia de abundenta ale materialelor erotismului explicit (carti, casete, ilustratii, filme etc), ce se afla? Spun iluzie pentru ca productia culturala a unei societati este constanta de-a lungul timpului, doar mecanismele de distributie se repozitioneaza periodic. Facem sex la fel ca un indian antic, exprimam public povestea sexualitatii noastre la fel de explicit, moderat si in exces cum o faceau multi inaintea noastra, incat perceptia escaladarii fenomenului nu poate fi decat locala, specifica.
Timpurile actuale s-au conturat in jurul revelatiei lipsei de sens a activitatilor umane in particular si al mersului lucrurilor in general. Daca nici un fapt uman nu mai are valoare religioasa (inainte religioase erau gesturi umane precum alimentatia, acuplarea, nasterea, moartea etc), atunci pare usor de inteles de ce insasi curgerea istoriei pare lipsita de finalitate si de sens.

Cand sensul unui gest uman ne scapa (sau mai bine zis, cand suntem incapabili sa ne semnificam propriile impulsuri si experiente), existenta umana devine un joc mimetic, iar miturile se transforma incet in simple refrene.

In cadrul acestui concert, erotismul prin incercarile repetate de-a-si regasi semnificatia existentiala pe care o avea in mod principial (si sanatos, as adauga cu voia dumneavoastra) ocupa un loc interesant.
Descoperirea culturilor extra-europene, trauma provocata de ororile celui de-al doilea razboi mondial si revelatia absurdului unei existentei fade in cadrul unui establisment cultural occidental la mijlocul secolului XX, toate acestea au facut posibila incercarea de revalorizare a vietii, a naturii, a erotismului, a faptului intrinsec de a fi in viata survenita la mijlocul anilor ’60 (rock and roll, fenomenului hippie, ecologia anilor ’80 etc) si a precipitat, printr-un esec de adaptare bine regizat aparitia pornografiei.

Ce inseamna acest esec de adaptare?
Reflectoarele pe care o societate le pune asupra ritualurilor sexuale ale membrilor ei nu variaza ca numar, ci doar ca grad de intensitate si modificari ale unghiurilor. La nivel mediu (si cel mai la indemana), cel mai usor diagnostic al unei comunitatii il poti obtine analizandu-i practicile erotice si morala asumata in aceste cazuri. Asumptia acestui gen de privire, desi este asumata intotdeauna, nimeni nu si-o recunoaste: erotismul este un spatiu spiritual in care fiinta umana se tradeaza pe sine. Un spatiu spiritual pentru ca nu este optional. Se tradeaza pe sine pentru ca, in afara de tema mortii si a iubirii in sine, erotismul consuma cele mai multe resurse emotionale, sociale, politice pe care omul le poate desfasura.

Astfel, pornografia este un dublu esec. Este esecul revalorizarii erotismului uman si este esecul privirii pe care o aruncam asupra productiilor culturale pe care le denumim “pornografice”. Pornografia este locul cel mai vizibil in care procesul de revrajire al lumii se rateaza.

Desi fenomenul pare scapat de sub control, la nivel macro lucrurile sunt foarte bine dozate. Condamnarea morala si interzicerea sociala a unor practici si expresii erotice a fost, este si va fi intotdeauna coroborata cu practici ale sistemului care tin de profitabilitatea industriei si debuseele subterane de care comunitatile depind.
Partidele, trusturile, corporatiile, religiile au inteles extrem de precis ca energiile sexuale ale unor populatii au fost terenul de lupta pentru obedienta, ordine si continuitate sociala si profit economic. Nu e de mirare de ce regimurile autoritare au promovat un soi de puritanism oficial si nu e de mirare de ce revolutia sexuala a anilor ’60 a fost prizata treptat si in doze mici in mainstream-ul culturii occidentale.

Daca suntem un apendice secularizant al Renasterii si apoi al Reformei, daca epoca moderna a aparut in urma unei cenzuri a imaginarului (lucrurile par sa indice aceasta idee), atunci nu e de mirare incapacitatea noastra de a privi incolo de acest penaj al modalitatilor prin care erotismul se filtreaza public, putinta noastra de a ne oripila in fata unor decoruri si a ne trage de par in fata unor scenarii la care contribuim cu totii.

In cadrul unei societati care nu stie sa-si regleze si sa-si dozeze cultura oficiala in fata curentelor “subversive”, subterane, populare etc (din care aceasta in mod obisnuit se hraneste) suntem cu totii de aceeasi parte a baricadei. Aparitia unui ucigas in serie intr-o comunitate anume ar trebui in mod normal sa constituie (pe langa derularea mecanismelor punitive) prilej de autoreflectie al membrilor acelei comunitati.

Daca anumite produse culturale de origine dubioasa sunt favorizate si mediatizate, acest lucru ar trebui (printre altele) sa ridice si chestiunea productiilor culturale sanatoase pe care le producem atat de rar si atat de firav.

Daca anumite lucruri de proasta calitate sunt cerute pe o piata la care suntem cu totii contributori si faptasi, daca publicul format din familia, rudele si prietenii nostri incurajeaza specificul anumitor opere, daca acelasi mediu in care exista o piata atat de ciudata si un public atat de dubios si mediocru ne-a creat pe noi insine (mereu ne privim pe noi insine ca niste elemente sanatoase ale comunitatii in care traim), unde este spatiul in care ne delimitam moral de ce se intampla in jurul nostru? Unde se pierde distanta dintre Ceilalti atata timp cat noi insine traim la periferia propriei sexualitati oficiale, de vreme ce suntem la periferia unei umanitati nici prea rece, nici prea fierbinte?