Majoritatea vacanțelor de vară mi le-am petrecut la țară, la bunicii catolici din partea tatălui. Nu era o alegere religioasă, ci mai degrabă una demografică: cei mai mulți veri de o seamă cu mine erau din partea aceea.

Bunicul catolic — care mi-a lasat o amintire neștearsă — era credinciosul satului. Cunoscut ca Moș Ianoș, era nelipsit la liturghii și a sperat incontinuu că unul din nepoți să urmeze calea celibatului religios.

La țară, duminicile aveau un farmec aparte. După o sâmbătă seara de discotecă sătească, eram treziți la 9 dimineața, ne spălam într-un lighean cu apa rece și mergeam la biserică. Ar fi trebuit să mergem în față, să ne vadă preotul, însă rămâneam în curtea bisericii, ascultând slujba la boxele chinuite agățate afară.

Spre deosebire de satul celorlalți bunici ortodocși, în satul catolic atmosfera era mult mai cosmopolită. Te integrai mai ușor, erai mai rar întrebat „de-al cui ești?“, iar comunitatea părea mai deschisă.
În schimb, dacă de la bunicii ortodocși plecam mereu cu sacoșele pline cu fructe, dinspre partea catolica lucrurile erau mai cumpătate.

Cumpătarea — ca efect de propagandă — a fost foarte bine promovată în mediile catolice. Aceeași cumpătare și discreție care poate fi observată la nunți și la înmormântări. La o înmormantare catolică nu există bocitoare și, în genere, nu se face caz de durerea proprie. N-am văzut niciodată gesturi extreme de jale, n-am văzut pe nimeni aruncându-se deasupra sicriului și invocând tot felul de nedreptăți, cum de-ai plecat și ne-ai lăsat, maică? etc..

Spre deosebire de neamurile ortodoxe, cele catolice — întâmplător mai numeroase — sunt extrem de unite. Dincolo de dinamismul lor economic, solidaritatea socială de care au dat de multe ori dovadă a stârnit de multe ori admirația și invidia comunității majoritar ortodoxe.
Nu-mi fac mari iluzii, orice minoritate are un grad de coeziune mai mare decât majoritatea de care este înconjurată, însă ceva îmi spune că minoritățile ortodoxe nu sunt atât de unite.

Deși n-a manifestat niciodată un gest intolerant, bunica făcea întotdeauna distincția între „la români“ și „la unguri“. Nu se identifica etnic cu comunitatea de ceangăi care popula satele vecine, însa era conștientă că trăieste în cadrul altor ritmuri decât românii identificați în imaginarul ei drept ortodocși.

Bunicul era patriarhul familiei. Deși fire blândă, a acceptat cu greu ca doi din fiii săi să se căsătorească cu „românce“. Nurori care nu s-au distins prin asumarea interioară a religiei catolice, însă s-au diferențiat printr-o toleranță mai mare la libertatea religioasă a copiilor lor.

Calitățile culinare ale neamurilor ortodoxe au ramas totuși de nedepășit. Dincolo de faptul că mama celebra – gătind în ambele ocazii – și Paștele catolic, și cel ortodox, bunica din partea mamei era neîntrecută în dulcețuri. Gemul ei din prune și cu frunze de mentă în el nu putea veni decât dintr-un mediu „românesc“. În glumă fie spus, dulceața nu a părut a fi niciodată un artificiu catolic.

Am ajuns ministrant la 9 ani după îndelungi examinări din catehism — pe care la vremea accea chiar l-am învățat – și m-am miruit la 18 ani. La biserică, în oraș sau la țară, nu exista duminică în care să nu mă întâlnesc cu un unchi sau cu vreun văr.

Nu pot spune că sunt un catolic în sensul tare al cuvîntului – sunt ani buni de când nu m-am mai spovedit, de exemplu, însă am crescut în spiritul unui catolicism social și afectiv lipsit de prăpăstii care mi-a revelat beneficiile unei educații pe această frecvență.
Nu mi-aș boteza copiii într-o altă religie decât cea catolică și nici nu aș renunța la această moștenire.

Există o grandoare religioasă a spiritului catolic — manifestată în creațiile sale și exprimate prin ritualuri — la care nu poți rămâne indiferent.

Aș putea povesti despre ce a însemnat în adolescența mea rozariul sau Bucură-te Maria, despre magia confesionalului, arta catolică sau despre câțiva preoți catolici pe care i-am cunoscut, însă n-am să o fac.
La fel, nu vreau să redeschid vechea și falsa întrebare dacă neortodocșii sunt mai puțin români — Nae Ionescu riscase câteva propoziții în chestiunea asta — și nici nu vreau să mă gândesc în ce măsură s-a suprapus constituirea sentimentului românesc al ființei peste mantaua ortodoxă. Stiu însă — utopic și afectiv – în ce măsură mi-aș dori o Românie catolică.

Am impresia ca acea sexualitate cruda (care o intalnim in diferite canale si medii), dincolo de lipsa de repere,  tradeaza tocmai cautarea acestora. La urma urmei, de ce sexul prinde? De ce se jongleaza atat de mult cu el in orice tip de literatura?
Dincolo de toate, erotismul e cea mai la indemana fortare a metafizicii. Sexul e singura activitate umana in stare pura care poate atinge contrariile (egoismul meu – cautarea placerii coincide cu altruismul meu – oferirea Celuilalt a unei stari de bine). Sexul semnificat chiar si in ce “naturala” ipostaza este o intalnire culturala. E o cale biologica catre ceva ce transcende schimbul de lichide, iar posibilitatea de-a oferi semnificatii poate situa sexualitatea umana la un nivel analog experientelor religioase.
Si totusi (pentru puritani), de ce revolta trivializarea sexului daca acesta e doar o incalcire de senzatii, doar un banal si plat schimb de lichide?

Am citit intr-unul din romanelele lui Houellebecq o deviza care aparent poate parea una oarecare: Viitorul va fi feminin. Cred ca e o intuitie pe care multi dintre noi am avut-o in ultimii ani. Despre feminizarea culturala care ne asteapta si care nu e neaparat in stransa legatura cu emanciparea civica, politica si culturala in general a femeii in secolul XX.
Viitorul va apartine indivizilor care isi vor dezvolta cel mai repede aptitudinile emotionale rezervate in traditional femeii. Nu stiu daca e o frica masculina in fata independentei femeii, astfel reactiunea barbatilor ar fi trebuit sa fie exacerbarea calitatilor masculine, insa in schimb observam metro-sexualizarea si, de ce nu, feminizarea lor.
Internetul ne forteaza totusi la dezvoltarea capacitatilor feminine. Celalalt n-are chip, deci trebuie cunoscut mai subtil, mai empatic, mai printre randuri, mai nuantat. Capacitati de decriptare emotionala pe care femeile le-au dezvoltat de-a lungul timpului.

Acum cateva saptamani am iesit cu Darius si Diana intr-un club ce poate fi numit (la rigoare) de fiţe (In Pat). Dincolo de publicul pestrit specific acestui mediu, clubul era plin de geeks/tocilari plini de bani. Categorie profesionala/sociala care inainte era neexplorata, iar acum ne miram cum de acestia au parte de succes financiar si implicit erotic. Dincolo de faptul ca legam automat succesul in general de niste trasaturi fizice acceptabile (clasice) ale barbatului, genul acesta de situatie in care niste… “ochelaristi”/agarici erau inconjurati de tipe bune (care implineau standardele fizice clasice de frumusete) ne punea intrebarea  daca nu cumva succesul asta financiar-erotic a ajuns sa legitimeze categorii sociale de masculi care in trecut erau… prostii satului si sfarseau prin a fi eugenizati social (descurajati in ascensiunea lor).
Nu fac nici o judecata de valoare, doar observ.

Am putea topi trei paragrafe de mai sus in ideea conturarii unei paradigme erotice observabile la inceputul mileniului III? Epoca in care barbatilor li se servesc manuale de machism, dupa cum imi atragea atentia Ciprian. Niste trasaturi pe care inainte barbatii li se insuseau cu naturalele, iar acum e nevoie de campanii de marketing pentru a fi invatate…

E un proces de normalizare a aparitiilor mediatice a bloggerilor. E normal sa aparem in carti, sa fim citati, sa fim preluati de media, sa fim creditati ca sursa de stiri si sa fim invitati ca parteneri de discutie. In acest context, si emisiunea de ieri a parut fireasca, iar discutia nevirulenta (dupa cum s-ar fi asteptat unii) a fost decenta si calduta.

Intrarea in blogosfera a doua numele grele din politica autohtona (Adrian Nastase in primavara, iar mai recent, Ion Iliescu) ar putea transmite mai multe mesaje:
– online-ul in general, blogurile in particular au deveni medii de comunicare ce tind sa devina mainstream.
– cei doi politicieni sunt in opozitie; au mai mult timp liber si o mai mare disponibilitate catre un public urban traditional departe de mediile social-democrate.

“Succesul” celor doua bloguri politice a venit din mai multe directii. Pe de o parte, din ineditul situatiei (doua personalitati publice apeleaza la un mijloc de comunicare underground ­– inca mai este), interesul public fata de doi oameni care au fost contemporani cu multe decizii “istorice”.
Daca cineva a sperat sa afle dezvaluiri uluitoare, mea culpa in timp real, s-a inselat. Persoane publice, atat Ion Iliescu cat si Adrian Nastase, sunt purtatorii unei istorii offline care ii va urmari ca receptare si care va provoca tot timpul reactii deloc teoretice.

Desi la Adrian Nastase se poate observa si ludicul activitatii sale de blogging (ii place, il pasioneaza, petrece mult timp in fata blogului sau, a postat si articole personale – poze cu familia dintr-o vacanta – si non-politice – lansarea unei carti, meditatii asupra unor evenimente ce tin de istoria recenta etc.), receptarea sa nu va fi niciodata neutra. Astfel, desi este sau poate deveni un blogger in sensul cuminte al termenului, articolele si gesturile lui Adrian Nastase sunt si probabil vor fi mult timp interpretate dupa criterii specifice traseului sau public/politic.

Cazul domnului Iliescu este desigur mai nuantat. Dincolo de simpatia umana pe care unii dintre noi o putem avea fata de dumnealui (e un tip savuros si in gafele sale si in anecdotica pe care uneori o promoveaza), dincolo admiratia in fata vitalitatii si mobilitatii sale si a calitatilor de veritabil politician, dincolo de mijloacele intelectuale pe care le poate desfasura, blogul domniei sale nu va fi niciodata receptat si imbratisat ca fiind unul neutru. Brandul Ion Iliescu este atat de puternic incat zambetul lui Iliescu va ramane ramane un filtru de perceptie chiar si daca domnia sa se va apuca de tenis de camp.

La fel, blogul lui Ion Iliescu nu va fi martorul unor dezvaluiri de culise, nu va purtatorul unei mea culpa si nu se va diferentia decat prin ritm de celelalte gesturi publice ale persoanei sale.“forte anarhice”, “grupuri anarhiste” – sintagme prin care Ion Iliescu, raspunzand unui comentator, explica evenimentele din iunie ’90 tradeaza aceeasi fidelitate a domniei sale asupra unei versiuni proprii (si-ntr-o anumita masura oficiala) de interpretare.

Ce-am dorit sa spun in emisiune cu privire la la sintagma “domnul presedinte” cu care multi comentatori se adresau pe blogul lui Ion Iliescu, dincolo de uzuanta (pe care n-o stiam) referitoare la fostii presedinti (model preluat de la francezi), se referea la optica si imposibilitatea de a disocia rechinul politic Ion Iliescu de persoana privata Ion Iliescu. Atata timp cat blogul este un instrument public se va subsuma acelorasi tipare de imagine ca orice alt gest public.
Probabil Ion Iliescu va deveni privat in Memoriile sale, desi aici pot fi acuzat de naivitate.

Afluxul de bloguri politice, cu accentul celor doua cazuri enumerate mai sus, ne-a obligat (poate prea devreme) sa luam pozitii politice, sa reconsideram miza politica si sa replicam ca cetateni. Nu stiu cum se va gestiona la nivelul blogosferei prezenta unor personaje controversate moral, nu stiu cum se vor replia randurile, insa imi pot imagina coliziunile dintre lumi diferite, generatii diferite si… Românii diferite.
De asemenea, nu stiu in ce masura blogul poate “spala” o reputatie si nu stiu cat infuzia politica poate “pata” (prin asociere) asa-zisa candoare a blogging-ului.
Si Iuda avea amici ireprosabili!

Maturizarea civica (si culturala, la urma urmei) a blogosferei romanesti nu va avea loc decat o data cu aparitia blogurilor specializate. Faptul ca blogurile politice, cele jurnalistice, de sport si literatura sunt cele mai vizibile in acest ceaun generalist, tradeaza lipsa unei realitati publice comune. Ne regasim in discutii pe teme generale la care cam toti ne pricepem.
Bobby avea dreptate. Aparitia blogurilor politice se va putea contoriza cu adevarat o data cu primele bloguri specializate pe analiza si comentariu politic, bloguri care vor putea crea realitatea comuna a nisei respective.
Lipsa acestei realitati comune ne creaza impresia ca realitatea este construita de altii (cei puternici) si ne incurajeaza o grila paranoica si victimizatoare de interpretare. Paranoica pentru ca in spatele oricarui gest si eveniment, intotdeauna vedem interese si repozitionari dubioase. Autovictimizatoare, pentru ca daca realitatea e terenul de joaca al celor puternici, complexele si frustrarile noastre isi gasesc repede justificarea.Doresc sa inchei prin cateva precizari care privesc target-ul meu.

Nu stiu in ce masura istoria va strange mana lui Ion Iliescu, nu stiu in ce masura politica pe bloguri va bruia anumite tendinte (ni s-a dat un microfon, insa se bruiaza boxele etc.), repet, nu stiu, la fel cum nu stiu (mai degraba, nu sunt constient) cate deservicii si avantaje imi aduce recomandarea aflata pe blogul ioniliescu.wordpress.com.

Personal, nu am ambitii politice, iar “naivitatea” mea cu privire la realitatile autohtone doresc sa mi-o pastrez la acelasi nivel personal-filozofic. Cum nu am ambitii politice, nu am nici ambitii jurnalistice. Ma bucur prin acest blog de o libertate la care nu voi renunta. Pot si voi publica la fel de usor analize, note de lectura si fragmente erotico-vulgare fara ingerinta unei alte instante decat propriul meu for interior.

Inregistrarea emisiunii o gasiti aici (via zoso – apreciat pentru promptitudine)
Cateva capturi de aseara (am inregistrarea bruta .mpg– 2.44 GB):

Singurătatea este o temă recurentă în ultimele două secole. E o temă nouă, apărută în spaţiul gol lăsat de zeii care cândva legitimau relaţiile şi activităţile umane. Distanţa dintre oameni creează acel câmp gol, rece şi lipsit de sens al singurătăţii umane.

Frica de singurătate recent apărută în formele ei maladive este terenul cel mai propice pentru compromisurile şi umilinţele umane. Din aceeaşi frică ne ratăm vieţile, iubim umbre de persoane şi ne alegem orbite periferice.

Frica de singurătate ne aruncă în faţa priveliştii unui neant interior apărut pe fondul uitării unor revelaţii iniţiale.

Deşi avem un motto destul de comercial „ne naştem singuri şi murim singuri“, o mare parte din resursele noastre le cheltuim pentru evitarea acestei situaţii tragice.
A fi singur este un eşec, a te simţi singur este o umilinţă.

— Ce faci?
— Nimic, mă simt singur.

Administrându-ne cotidian singurătatea pe compartimente, avem o singurătate privată de care ştiu toţi şi una publică de care ştim doar noi. Peisajul astfel format arată o viaţă socială plină de încercări nereuşite de a ne sparge propriul cocon: o viaţă la muncă printre colegi cu care mimăm iluzia comuniunii şi o viaţă acasă unde, revenind seara şi găsind conexiunea la internet moartă, ne trezim subit singuri în spaţiul rece şi pustiu al propriului perimetru de locuit.

La capătul distorsionat al lucidităţii, viaţa întreagă pare un sport prin care construim castele de nisip în jurul singurătăţii proprii. La celălalt capăt, singurătatea este o greşeală de percepţie pentru că suntem îmbibaţi de prezenţa celorlalţi, suntem legaţi de acest univers chiar şi atunci când plângem singuri sub plapumă.

Am de multe ori impresia că visul nostru secret este să murim public, să murim cu mulţi oameni în jur, priviţi de mulţi oameni, ca şi cum prezenţa formală a celorlalţi ne-ar salva de propriul neant.

Un bolnav de cancer va sfârşi indiferent câte băi de mulţime efectueaza în stadiile agoniei sale, iar spaţiile goale ale celulelor mele nu pot fi umplute cu nici o dragoste, cu nici o revelaţie, cu nici un instrument cultural de mângâiere.

Pe de altă parte, propria-mi singurătate creează perspectiva morală prin prisma căreia nu pot imputa nimănui deciziile mele.

Îmi creează acel spaţiu liber în care mă pot delimita de ceilalţi şi de mediul în care trăiesc.

Îmi creează posibilitatea de a respira un aer care nu este neapărat contemporan cu momentul istoric limitat în care-mi derulez viaţa. Îmi permite să mă mişc liber către trecutul clasicilor şi viitorul abia întrezărit. Propria singurătate îmi permite să creez spaţiul fermecat în care privirea mea poate întâlni privirea ta.