Mi-au fost suficiente cateva zile pentru a avea senzatia acestui text.
Joi seara, aterizare la Baneasa. Coada labirintica in acea sala mica de control. Dau cartea de identitate.
– Nu aveti pasaport?
– Nu.
A strambat din nas (ca si cum ii creez niste probleme suplimentare). Da un telefon si cere o verificare. A durat aproape 10 minute timp in care am intrebat o singura data daca s-a intamplat ceva. Nu am primit nici un raspuns.
Amicul care m-a cules cu masina de la aeroport m-a lasat la Universitate. Am inceput sa aud primele claxoane. Masinile si oamenii formau un alt tip de zgomot pe care, picat din acea liniste ordonata vieneze, l-am simtit imediat.
Metrou Universitate. Mi-a sarit imediat in ochi uraciunea statiei, raceala betoanelor, chipul posomorat al oamenilor si hainele monocrome. Pana la Unirii (unde am schimbat) am privit o tipa pe figura careia se insinuase fiziologic un dispret al imprejurului.
Vineri seara, de la Carturesti am luat-o pe jos catre Unirii in ideea unei plimbari pe care insa am sfarsit-o intr-o totala nemultumire. M-a nemultumit ingustimea trotuarului, densitatea populatiei, grupurile compacte care mergeau prea incet, grupurile rasfirate care mergeau prea repede. In fata la Inter mi-am aprins deznadajduit o a doua tigara. Dincolo de pasajul de la Universitate, in plin centru, am nimerit intr-o zona neluminata cu moloz.
Lucruri care inainte nu ma deranjau in mod special, insa acum le-am simtit diferite de un anumit tip de civilizatie in care m-am simtit bine. In Romania consumi infinit mai multa energie doar pentru a fi, doar pentru a te mentine normal. Daca in alta parte, normalitatea este default, aici este o performanta.
Frustrarea e cu atat mai mare cu cat realizezi ca lucrurile nu se vor schimba peste noapte pentru ca nu au fost create peste noapte. E rodul unei miopii locale asupra careia incerc sa nu-mi fac iluzii.
Nu ma vad ramanand multi ani in Romania, insa ii admir pe cei care se zbat pentru cladirea unei normalitati pe aceste meleaguri. Mi-as dori un Institut de Istorie a Religiilor pentru ca se cuvine, mi-as dori mai multi tineri in politica si, dincolo de toate, mi-as dori, pe scarile rulante, sa stam pe dreapta pentru ca cei care doresc sa treaca, s-o poate face prin stanga.