Singurătatea este o temă recurentă în ultimele două secole. E o temă nouă, apărută în spaţiul gol lăsat de zeii care cândva legitimau relaţiile şi activităţile umane. Distanţa dintre oameni creează acel câmp gol, rece şi lipsit de sens al singurătăţii umane.
Frica de singurătate recent apărută în formele ei maladive este terenul cel mai propice pentru compromisurile şi umilinţele umane. Din aceeaşi frică ne ratăm vieţile, iubim umbre de persoane şi ne alegem orbite periferice.
Frica de singurătate ne aruncă în faţa priveliştii unui neant interior apărut pe fondul uitării unor revelaţii iniţiale.
Deşi avem un motto destul de comercial „ne naştem singuri şi murim singuri“, o mare parte din resursele noastre le cheltuim pentru evitarea acestei situaţii tragice.
A fi singur este un eşec, a te simţi singur este o umilinţă.
— Ce faci?
— Nimic, mă simt singur.
Administrându-ne cotidian singurătatea pe compartimente, avem o singurătate privată de care ştiu toţi şi una publică de care ştim doar noi. Peisajul astfel format arată o viaţă socială plină de încercări nereuşite de a ne sparge propriul cocon: o viaţă la muncă printre colegi cu care mimăm iluzia comuniunii şi o viaţă acasă unde, revenind seara şi găsind conexiunea la internet moartă, ne trezim subit singuri în spaţiul rece şi pustiu al propriului perimetru de locuit.
La capătul distorsionat al lucidităţii, viaţa întreagă pare un sport prin care construim castele de nisip în jurul singurătăţii proprii. La celălalt capăt, singurătatea este o greşeală de percepţie pentru că suntem îmbibaţi de prezenţa celorlalţi, suntem legaţi de acest univers chiar şi atunci când plângem singuri sub plapumă.
Am de multe ori impresia că visul nostru secret este să murim public, să murim cu mulţi oameni în jur, priviţi de mulţi oameni, ca şi cum prezenţa formală a celorlalţi ne-ar salva de propriul neant.
Un bolnav de cancer va sfârşi indiferent câte băi de mulţime efectueaza în stadiile agoniei sale, iar spaţiile goale ale celulelor mele nu pot fi umplute cu nici o dragoste, cu nici o revelaţie, cu nici un instrument cultural de mângâiere.
Pe de altă parte, propria-mi singurătate creează perspectiva morală prin prisma căreia nu pot imputa nimănui deciziile mele.
Îmi creează acel spaţiu liber în care mă pot delimita de ceilalţi şi de mediul în care trăiesc.
Îmi creează posibilitatea de a respira un aer care nu este neapărat contemporan cu momentul istoric limitat în care-mi derulez viaţa. Îmi permite să mă mişc liber către trecutul clasicilor şi viitorul abia întrezărit. Propria singurătate îmi permite să creez spaţiul fermecat în care privirea mea poate întâlni privirea ta.
Mie imi place singuratatea. Am fost solitara de cand ma stiu, iar singuratatea imi da prilejul sa creez. Asa ca nu imi e frica de ea.
Se spune ca artistii au nevoie de singuratate. Un rau necesar, asadar?
Ultima fraza a fost cea care m-a lasat fara cuvinte: “Propria singuratate imi permite sa creez spatiul fermecat in care privirea mea poate intalni privirea ta”.
Adrian, nu incetezi sa ma uimesti 🙂
“… gasind moarta conexiunea la internet, ne trezim subit singuri in spatiul rece si pustiu al propriului spatiu de locuit…” : comunicarea pe net e o singuratate mascata, mai insidioasa ca orice dependenta (in sens patologic); in rest, nu-si au loc comentarii “de specialitate” pe o pagina reusita de roman… 🙂
@Oana, exact asta simt si eu. Imi iubesc singuratatea si o administrez foarte bine si cu o mare satisfactie. Ma plictisec ceilalti, dar cand sunt singura nu ma plictisesc niciodata. Am atatea de facut, si cu o imensa voluptate!
Ai scris frumos…mi-a placut si te apreciez!
Eu cred…in mod didactic…si sa-mi scuzi disertatiile…ca…
singuratatea poate fi un act de libera alegere sau poate fi consecinta unuia sau mai multor esecuri in a te apropia de altcineva.
Singuratatea ca efect al esecurilor relationale este mai dureroasa si mai costisitoare psihic…
Nu varsta este evident cea mai importanta, ci starea care insoteste faptul singuratatii fizice. Psihologia persoanei singure este foarte speciala si, uneori, devine greu de inteles pentru ceilalti, oameni cu o cultura de cuplu. Granitele mentalului omului singur, sunt mult mai rigide decat in situatia celorlalti. Atitudinile sunt mai evidente si mai fixe, egotismul mai proeminent. Schimburile psihologice sunt mai sarace, comunicarea mai putin intensa.
Cui ii este frica de singuratate?
Noua, NU ! 🙂
“avem o singuratate privata de care stiu toti si una publica de care stim doar noi” .. interesant. Ar trebui astfel sa inteleg ca singuratatea publica e practic cea care ne ingroapa, cea asociata cu pierderea apartenentei, iar singuratatea privata e cea inaltatoare, cea care iti permite sa creezi spatiul fermecat de care vorbeai. Si totusi, care este motivul ce ne impinge spre aceasta transare radicala a singuratatii si mai ales, cum reusesti sa te izolezi intr-o asemenea maniera incat esenta sau continutul fiintei sa se incadreze in singuratatea privata, iar forma sa nu faca parte din singuratatea publica? 🙂
Oirucm, tare fila … foarte tare 🙂
Mai e ceva: voluptatea singuratatii iti reechilibreaza eul si te reaseaza ca persoana – culmea – in primul rand in raport cu ceilalti 🙂
…si cu “tacerea” cum ramane? Singuratate insemna tacere, iar tacerea este cea mai adanca si complexa comunicare?!…
Eu zic ca nu singuratatea ne omoara ci mai multe lucruri in functie de varsta. La adolescenta ne omoara lipsa de statut social si singuratatea nu poate decat sa perpetueze starea asta. La maturitate si batranetze ne omoara frica de schimbare a partenerului sexual, a statutului, a familiei asa ca nu ne desparim de cineva pentru ca nu stim ce “nimerim” next time. Eu cred ca singuratatea este SINGURUL mod prin care suntem constienti de noi insine si nu un blestem.
“eu cred ca” e bine sa pastrezi echilibrul. si din singuratate/insingurare si din convietuire/socializare/bla bla adunam experiente, invatam lectii prin care ne imbogatim. pasiv, activ, pasiv, activ. alternare. “Preambulate, preambulate!” 🙂
@ baldovin
ai punctat perfect!
mie mi-e frica. frica de singuratatea pe care mi-o asum in fiecare zi, pentru ca nu pot altfel. frica sa n-o pierd, frica sa n-o pot folosi si frica de singuratate in sine, ca de un dusman de care stii ca te poti indragosti. si daca suntem zoon politikon, animale sociale, atunci inseamna ca e bine … nu?
Singuratatea este ceva care merita si trebuie experimentat pentru a-ti putea cunoaste sinele, pt a medita si pt a creea. Dar ce-i mult strica :D. Nu tb sa uitam de cei iubiti si de lumea care ne inconjuara… si ea merita explorata.
Sunt de acord cu tot ce ai postat.
tac si ascult: conexiunea la net & hard-ul bazaind, in tandem, tastatura cum clampane sub degete si conducta de apa ce “ragaie” intre etaje. poti s-o numesti liniste. dar eu ii zic precum este: SINGURAtatea mea.
daca n-ai o masura in toate, mai ales in solitudine, nu poti fi un Om intreg. la minte si la suflet. dar acum depinde de fiecare unde-si face nod…
am stat si b-am citit parerile si cam cea ce “stiti”despre singuratate,uni zic ca e buna ptr.meditatie sa te regasesti pe tine,alti se complac cu ea si fug de lume ptr.ca nu poate sa-i multumeasca,iar maj.sunt singuri din suferinta si teama de-a merge inainte din cauza trecutului cara i-au dus nu mai esecuri pe orice plan.sa iubesti ,sa daruiesti totul,sa traiesti ptr.fericirea celor din jur,si atunci cind ai nevoie de o vorba de un sfat ,de un simplu”te iubesc”,sa te trezesti ca din toate pers.in care ai avut incredere si le-ai dat o parte din timpul tau,din iubirea ta sunt aproape dar atit de departe de problemele tale,de ascultarea inimi tale asta-i singuratate nimeni nu te vede nu te intelege nu te asculta uita de tine
Pingback: Adrian Ciubotaru: filosofie pe blog | FocusBlog
[New Post] Frica de singurătate – via @twitoaster http://www.adrianciubotaru.ro/frica-de-s…
@adrianciubotaru Să te simţi singur mai e cum mai e, dar să te simţi bătrân şi prost e mai naşpa, ascultă acilea la taica!
@beranger_v4 nu te cred
@adrianciubotaru Nici eu pe tine.
RT @adrianciubotaru: [New Post] Frica de singurătate – via @twitoaster http://www.adrianciubotaru.ro/frica-de-s…
atat de multe cuvinte frumoase, atat de putin substrat in ceea ce spui. singuratatea nu exista din moment ce interactionezi cu ceilalti. nu se aplica decat in cazuri extrem de rare, pustnici retrasi in munti, etc.
eu cred ca tu ai vrut sa vorbesti despre singularitate care este mai aproape ca si concept de ceea ce ai scris tu aici. dar este un subiect delicat, intrucat singularity este “2012”.
Mi-a placut articolul!Si eu sunt singur de foarte multi ani,si desi mai toata lumea ma compatimeste sincer,eu sunt fericit cu singuratatea mea.De aceea cred ca singuratatea e doar o stare de spirit.Poti fi mult mai singur in doi!