Majoritatea vacanțelor de vară mi le-am petrecut la țară, la bunicii catolici din partea tatălui. Nu era o alegere religioasă, ci mai degrabă una demografică: cei mai mulți veri de o seamă cu mine erau din partea aceea.
Bunicul catolic — care mi-a lasat o amintire neștearsă — era credinciosul satului. Cunoscut ca Moș Ianoș, era nelipsit la liturghii și a sperat incontinuu că unul din nepoți să urmeze calea celibatului religios.
La țară, duminicile aveau un farmec aparte. După o sâmbătă seara de discotecă sătească, eram treziți la 9 dimineața, ne spălam într-un lighean cu apa rece și mergeam la biserică. Ar fi trebuit să mergem în față, să ne vadă preotul, însă rămâneam în curtea bisericii, ascultând slujba la boxele chinuite agățate afară.
Spre deosebire de satul celorlalți bunici ortodocși, în satul catolic atmosfera era mult mai cosmopolită. Te integrai mai ușor, erai mai rar întrebat „de-al cui ești?“, iar comunitatea părea mai deschisă.
În schimb, dacă de la bunicii ortodocși plecam mereu cu sacoșele pline cu fructe, dinspre partea catolica lucrurile erau mai cumpătate.
Cumpătarea — ca efect de propagandă — a fost foarte bine promovată în mediile catolice. Aceeași cumpătare și discreție care poate fi observată la nunți și la înmormântări. La o înmormantare catolică nu există bocitoare și, în genere, nu se face caz de durerea proprie. N-am văzut niciodată gesturi extreme de jale, n-am văzut pe nimeni aruncându-se deasupra sicriului și invocând tot felul de nedreptăți, cum de-ai plecat și ne-ai lăsat, maică? etc..
Spre deosebire de neamurile ortodoxe, cele catolice — întâmplător mai numeroase — sunt extrem de unite. Dincolo de dinamismul lor economic, solidaritatea socială de care au dat de multe ori dovadă a stârnit de multe ori admirația și invidia comunității majoritar ortodoxe.
Nu-mi fac mari iluzii, orice minoritate are un grad de coeziune mai mare decât majoritatea de care este înconjurată, însă ceva îmi spune că minoritățile ortodoxe nu sunt atât de unite.
Deși n-a manifestat niciodată un gest intolerant, bunica făcea întotdeauna distincția între „la români“ și „la unguri“. Nu se identifica etnic cu comunitatea de ceangăi care popula satele vecine, însa era conștientă că trăieste în cadrul altor ritmuri decât românii identificați în imaginarul ei drept ortodocși.
Bunicul era patriarhul familiei. Deși fire blândă, a acceptat cu greu ca doi din fiii săi să se căsătorească cu „românce“. Nurori care nu s-au distins prin asumarea interioară a religiei catolice, însă s-au diferențiat printr-o toleranță mai mare la libertatea religioasă a copiilor lor.
Calitățile culinare ale neamurilor ortodoxe au ramas totuși de nedepășit. Dincolo de faptul că mama celebra – gătind în ambele ocazii – și Paștele catolic, și cel ortodox, bunica din partea mamei era neîntrecută în dulcețuri. Gemul ei din prune și cu frunze de mentă în el nu putea veni decât dintr-un mediu „românesc“. În glumă fie spus, dulceața nu a părut a fi niciodată un artificiu catolic.
Am ajuns ministrant la 9 ani după îndelungi examinări din catehism — pe care la vremea accea chiar l-am învățat – și m-am miruit la 18 ani. La biserică, în oraș sau la țară, nu exista duminică în care să nu mă întâlnesc cu un unchi sau cu vreun văr.
Nu pot spune că sunt un catolic în sensul tare al cuvîntului – sunt ani buni de când nu m-am mai spovedit, de exemplu, însă am crescut în spiritul unui catolicism social și afectiv lipsit de prăpăstii care mi-a revelat beneficiile unei educații pe această frecvență.
Nu mi-aș boteza copiii într-o altă religie decât cea catolică și nici nu aș renunța la această moștenire.
Există o grandoare religioasă a spiritului catolic — manifestată în creațiile sale și exprimate prin ritualuri — la care nu poți rămâne indiferent.
Aș putea povesti despre ce a însemnat în adolescența mea rozariul sau Bucură-te Maria, despre magia confesionalului, arta catolică sau despre câțiva preoți catolici pe care i-am cunoscut, însă n-am să o fac.
La fel, nu vreau să redeschid vechea și falsa întrebare dacă neortodocșii sunt mai puțin români — Nae Ionescu riscase câteva propoziții în chestiunea asta — și nici nu vreau să mă gândesc în ce măsură s-a suprapus constituirea sentimentului românesc al ființei peste mantaua ortodoxă. Stiu însă — utopic și afectiv – în ce măsură mi-aș dori o Românie catolică.
eh, multumesc. de cand asteptam povestea asta … 🙂
Mi-a facut mare placere sa te citesc mai sus… Si te inteleg chiar mai bine decat ma asteptam, fiind tot un “produs” mixt 🙂 E foarte mult de discutat pe tema asta si sigur cei mai multi au de expus rapid o parere extremista, dar eu iti dau dreptate. Nu stiu daca se poate corela direct relgia cu gradul de civilizatie, dar o legatura tot exista si e foarte interesanta de analizat.
am asistat in ultimii 3 ani la un botez si la o inmormantare ortodoxe in familie. la primul am vrut sa ii dau afara pe toti din biserica si sa bat preotii, la a doua eram mult prea detasata ca sa ma mai enerveze jovialitatea si fatarnicia preotului, dar am vrut sa trimit “rudele” la plimbare si sa le dau afara din casa. oare de ce?
nunta (ortodoxa) o aman pentru o data situata undeva intr-o alta viata 😀
Foarte fain. Cam acelasi spirit e si-n comunitatile evanghelice de prin Ardeal, poate chiar mai accentuat
Foarte frumoasa povestirea. Exista insa comunitati catolice in Bucuresti, iar una foarte mare in Popesti-Leordeni, la numai 10 km de centrul Bucurestiului. Pot sa-ti spun ca cea din Popesti-Leordeni – dar si cea din Dudesti-Cioplea (sector 3) – este formata din stramosi ai unor bulgari. Da, stiu, pare ciudat, bulgarii fiind ortodocsi, insa pe la 1820 au ajuns in Popesti-Leordeni, adusi fiind de un misionar italian (deci, catolic). Au fugit din fata turcilor care se retrageau invinsi si s-au stabilit aici. Si acum, multi dintre batrani vorbesc un dialect de bulgara amestecata cu sarba. Insa, sunt catolici. Si chiar si multe rugaciuni le spuneau in dialect.
Cat priveste “unitatea”, imi este greu sa-mi reamintesc copilaria, dar pot sa-ti spun ca acum nu mai exista nici urma. Familiile sunt in “razboi”, din cauza unor terenuri mai mult sau mai putin valoroase, dar si dintr-o invidie incredibil de tenace. O invidie amestecata cu ingustimea mintii, va las pe voi sa vedeti ce iese. Cat despre ritualuri, sa stii ca, cel putin in Popesti-Leordeni, incep sa apara si bocitoarele “profesioniste”. Insa daca nu au un grad de rudenie apropiat (sau de prietenie de o viata), nu se lamenteaza ca la ortodocsi.
In rest, si noi o sa botezam copiii catolic, insa nu vom incerca sa-i impingem catre catolicism. La prima vedere e fascinant, dar dupa ce iesi putin ca sa-l analizezi cu un ochi exterior, il gasesti si foarte gaunos pe alocuri. Un singur exemplu: imposibilitatea unei casatorii (religioase, bineinteles) daca unul din miri a mai fost casatorit.
Intamplarea face sa am mai multi prieteni catoloci decat ortodoxi. In mare sunt de acord cu tine, dar mai au si unele “probleme” pe care eu nu le pot intelege. Asta nu inseamna ca ii judec, din contra, ii admir. Oricum, povestea este… scoasa din alte timpuri.
Ca poveste, stopeste cu candoare, din punct de vedere al continutului, sofisme domn’le!
Bocitoarele sunt jalnice, dar nu vine de la religie, ci de la babele de etnie romana. Sa se intample oare acelasi lucru si la o inmormantare din Grecia?
Stii tu, k eu, cu rusine recunosc ca nu am informatii din directia asta?
Nu e vorba de catolicism cat e vorba de bun simt si de omenie..in orice padure exista si uscaturi. Unii si le tin la vedere, altii le baga sub pres cu maestrie.
Eu cred ca trebuie sa ne educam sa-i intelegem si de o parte pe ortodocsi dar si pe catolici…si singuri sa invatam unii de la altii.
Intotdeauna religia catolica mi s-a parut mai apropiata de oameni…ortodoxismul e prea formal si incapabil sa tina pasul cu vremurile
“La o inmormantare catolica nu exista bocitoare si, in genere, nu se face caz de durerea proprie. N-am vazut niciodata gesturi extreme de jale: sa te arunci deasupra sicriului…”
asa e.am observat si eu …ei se resemneaza mai rpd poate…si ,da! sunt mai uniti.[ partea cu bocitoarele … e mult prea fake…daca si mort fiind ai parte de “teatru”…si d sentimente “regizate” apoi…ma ingrop singura :))]
interesant post…ca toate celelalte
De obicei ma abtin de la comentarii in alte chei decat cea rationala. Aici insa, pentru ca mi-ai atins mai multe coarde sensibile, nu pot sa nu-ti multumesc si sa ma alatur, cu toata inima (dar si cu mult din ratiune), dorului imposibil din ultimul paragraf.
Ma bucur ca, multumita lui Ion Iliescu, te-am descoperit!
Frumos… Felicitări!
Ce n-am înțeles… Bunicii tăi catolici ce naționalitate aveau?
acum nu stiu cat tine si de om, dar experientele mele “ortodoxe” sunt mult prea dureroase, pierzandu-mi parintii la 27 de ani si fiind obligata sa asist la ritualurile trecerii la cel mai ne-ortodox mod posibil…in timp ce se canta prohodul, se slujeau bucatele si toate cele urmand inmormantarea, preotul, un individ tanar ce-i drept, isi exersa dexteritatea prinderii brichetei aruncate compulsiv, in aer…alte ex. momentul parastaselor…cand vecinu’ “un mare betiv” in viata, devine “mare om, mare caracter Gheorghe asta…cumsecade dom’ne…pacat”…cel mai penibil mi se pare alternanta expansivitatilor sentimental-euforice de dupa primele paharele…in rest, numai de bine…
Eu unul provin dintr-o familie multireligioasa, insa cred ca e bine sa spun ca provin din Banat. De citiva ani traiesc intr-un mediu profund protestant, unde catolicii sunt mai greu acceptati decit restul. Nu pot sa uit cind – copil fiind – preotii catolici, ortodocsi sirbi si romani si cei greco-catolici celebrau anumite slujbe speciale impreuna intr-una dintre cel 5 biserici. Numai protestantii nu participau. Nici gind de toleranta, de ecumenism.
Poate stii…in lumea stiintifica ves-europeana se vehiculeaza de citiva ani destul teorii care au la baza o diferentiere a dezvoltarii sociale si economice (a asa-zisului grad de civilizatie) dupa apartanenta religioasa a majoritatii. Asa numitul ‘cultural turn’. Multa vreme am zis ca o astfel de articulare academica e nepotrivita si chiar poate fii periculoasa.
O intrebare: daca spui ca esti catolic…atunci crezi ca un catolic convins poate sustine unele texte ‘explicite’ despre sexualitatea umana, asa cum uneori se gasesc la tine pe blog? Sau vrei sa ne demonstrezi prejudecata conform careia catolicimsul permite oricite pacate, atita timp cit sunt recunoscute?
Poate ma lansez in discutie si vorbesc prostii, sa ma scuzi.
In ceea ce priveste viata rurala romaneasca cred ca locul influenteaza mai mult (comportamentul, datinile etc.) decât religia. În satele româneşti de obicei există o religie predominantă, iar dacă nu există se iscă conflicte iar cei născuţi sub o religie cresc cu preconcepţia că cealaltă religie e “stricată”.
Oamenii de la sat sunt prea simplii pentru a-i judeca după religie, ei se nasc într-o religie, puţini se convertesc.
La oraş treburile se schimbă (oarecum), aici oamenii încep să adere la diverse culte în funcţie de principiile impuse, gândesc mai profund problema.
Nu alegem sa ne nastem intr-o familie sau alta, intr-un sat sau altul, in Bucuresti sau un oras de provincie. Fie catolic, fie ortodox sau penticostal, copilaria potenteaza trairile spiritulae. Eu m-am nascut intr-o familie din zona Blajului (Alba), in satul numit Tiur. Am fost crescut de bunici: unul dintre ei, bunicul, era ortodox, celalalt, bunica (alintata Mama Tana) era baptista. Experiente religioase am trait atat in biserica ortodoxa cat si in cea baptista.
Cred ca gresesti cand pui problema in felul in care ai pus-o. Multi altii au trait aceasi istorie ca si tine insa in alte religii, poate mozaica, poate musulmana sau indusa.
In ceea ce priveste experienta religioasa de la tara, in satele noastre cred ca exista o uniformizare a trairilor si a credintei. Nu am vazut nici o diferenta intre pastele catolic si cel ortodox in Tiur. Aceasi oameni merg la cele doua biserici, difera doar numele lor insa tipologia e unica.
Mai departe cred ca modul de a gandi in felul prezentat de tine poate fi sursa unor mari neintelegeri confesionale, neitelegeri care exista de foarte mult timp. Dovada ca ai pus in discutie unele teme abordate de Profesor.
Foarte inchegata poveste :-)…eu, in cautarile mele, am frecventat catedrala Sf.Iosif timp de 5 ani, desi nu aveam nici o legatura cau aceasta religie in familie. Nici nu mi-am gasit, dar pot sa spun ca observatiile tale sunt foarte corecte.
Frumoasa si interesenta tema!
Si da, catolicismul mi-a imbogatit si mie viata spirituala in copilarie, fiindca am crescut printre catolici.
Cele mai bune prietene ale mele din copilarie, cele doua extraordinare camarade alaturi de care am exersat impresiile trainice ale fortei de incredere sunt cu origini catolice 🙂 Am mers si eu cu mare drag si emotie la slujbele religioase in catedrala catolica din orasul copilariei mele. Imi amintesc si de “curentul” conform caruia slujbele catolice au o putere superioara.Intr-adevar, se simtea prin toti porii acea atmosfera sacra, grandioasa, armonizata minunat de orga.
Iti respect sentimentele.
Totusi…
Ca sa-ti doresti o Romanie catolica inseamna sa uiti in mod involuntar multe din traditiile ortodoxe autentice in spiritul carora romanii s-au savarshit si desavarshit. Este (dupa parea mea) imposibila omisiunea…
Nae Ionescu spunea ca cine e ortodox e roman si cine nu e ortodox poate fi un bun roman. Pentru mine nu exista diferente intre catolici si ortodocsi (diferentele interconfesionale sunt puerile). E aceeasi religie. Poate doar in ceea ce priveste fermitatea. Catolicii sunt mai fermi, la ei nu e valabila faza cu “capul plecat sabia nu-l taie”. Din pacate il taie rau de tot…. poate de aici vine si unitatea lor mai mare.
Intr-adevar, in cadrul liturghiei, orga iti creaza o stare de spirit optima pt. meditatie si purificare.Iar bisericile catolice mai au si o acustica f.buna, ceea ce atrage chiar filarmonicile in manifestarile lor.
Nu trebuie sa te simti vinovat ca ti-ai dori o Romanie catolica. Sunt multi intelectuali romani care au observat ca, in mod paradoxal, conservarea religiei ortodoxe a contribuit la mentinerea independentei in perioada de inceput, aceea de inchegare a statalitatii romanesti la Est si Sud de Carpati, dar a impus un anumit tip de comportament, specific modului in care s-a structurat crestinismul oriental bizantin, ei deplangand ortodoxismul, cu tarele lui, considerand ca o Romanie catolica ar fi avut un altfel de destin. Eugen Lovinescu este numai unul dintre exemple (“Istoria civilizatiei romanesti”).
Observ si eu, in Bucuresti, de ani buni, intocmai ca Lamaie, comunitatea catolica din jurul Catedralei “Sf. Iosif” – mascata, acum, de o monstruozitate din fier si beton inca neterminata si, sper, neterminata pe vecie; am semnat cu mare bucurie, desi ortodox, toate petitiile lor in sensul opririi constructiei! – si pot confirma ca sunt altfel… De la comportamentul din preajma Bisericii, cu prilejul diferitelor evenimente, la atitudinea din Biserica.
Adevarul este ca Biserica Romano-Catolica a avut doua provocari majore carora le-a facut fata cu succes, silind-o la modernizare. Prima s-a numit Luther, iar Contrareforma, departe de a fi o miscare de “contrareforma”, a fost mai degraba una de “renovare” temeinica a Bisericii, apoi progresele stiintei si secularismul. Forta Bisericii Romano-Catolice vine dintr-un efort de reasezare permanenta in functie de provocarile care au aparut si de aceea e de admirat.
Ortodoxismul romanesc nu a avut niciun fel de probleme de genul acesta. Nu a fost nevoit sa se reformeze ca urmare a unor provocari majore ivite in sanul Bisericii sau in peisajul laic. A trecut suveran peste tot.
Si, de aceea, indraznesc sa spun, Biserica Ortodoxa Romana (peste care comunismul s-a asezat destul de comod, avand in vedere traditia ei bizantina!) nu are nimic din aspectul unei biserici moderne.
Ea se va schimba, odata cu societatea romaneasca, dar nu va fi, din pacate pentru ea si rostul ei apostolic, motorul schimbarii, ci, cred, mai degraba, doar remorca.
Am cautat pe net ceva care sa-mi spuna de ce romanul este ortodox si nu catolic . Am dat peste tine si nu m-am lamurit .Normal nu ar fi fost ca fiind popor latin sa nu fim ortodosci ? Sunt botezata ortodox de cand m-am nascut , fara a fi intrebata . Imi caut identitatea si-am frecventat biserica protestanta si cea catolica . Pe undeva toate vorbesc de Isus si putini se poarta ca atare . Ma uimeste inversunarea celora care daca reprosezi ceva uneia dintre biserici te considera tradator de neam . Sa ajuns in situatia in care daca nu esti ortodox nu esti roman sau nu esti demn de luat in seama. De unde toata nebunia asta si de ce ? Biserica crestina primara nu era formata din … doua . Pe parcurs fiecare dintre cele doua isi asuma apartenenta la original . Ma deranjeaza naivitatea oamenilor , traditia infiltrata in crestinism , dorinta unora de se crede mai apostolici ca celalalt… unde gasesc informatii care sa-mi potoleasca setea , stie cineva ?
E o poveste excelenta si, desi nu e scopul ei, permite sa se intrezareasca ramasitele de identitate “maghiara” din randul (unor) ceangai (ceangai romanizati, din cate inteleg). Asta in conditiile in care discursul predominant (si, odinioara oficial la nivel national) era ca ceangaii sunt romani care si-au pierdut limba.
o indrazneala: In principiu, as putea publica integral cateva dintre posturile tale pe blog la noi pe blog (maghiaromania)? Cu numele autorului si link catre postul original si blog.
multumesc anticipat
Pingback: O alta fata a religiei | Vova
Stiu exact ce ai vrut sa transmiti cu acest post … am crescut cu o mama ortodoxa si un tata catolic. La noi in casa se tine de doua ori Pastele (si cel catolic si cel ortodox)… niciodata nu m-am simtit atat de impacata cu mine si calma cum ma simt in bisericile catolice, cat desrpe oamenii si diferente nu cred ca este cazul sa repet ce ai scris si tu aici ;o) … ai uitat de scoala de duminica si de meditatiile care se dau pt copii.
Pingback: Două lumi ortodoxe | Crecă
tu n-ai trait cumva cu mine in casa? tu nu esti eu? 🙂 nu cred! oricum superb m-am regasit pana si la fraza cu ministrantul dar si la fraza cu spovada lipsa 😀
M-am confruntat cu acelasi diferente mult timp. Sotul meu este unul ortodox insa inaintea nuntii noastre am botezat o fetita in rit catolic. Acolo conversatia cu preotul l-a ajutat sa nu-si mai doreasca cununia religioasa in biserica lui. 🙂
Pingback: Două lumi ortodoxe | În beciu' cu idei
Frumoasa poveste, am savurat fiecare cuvant. Totusi cred ca diferentele de caracter dintre oameni depind mai mult de persoanele din jur mai mult decat religia. Poate bunicul tau si-a lasat o frumoasa amprenta asupra personalitatii tale. Dumnezeu sa ne binecuvanteze pe toti, catolici si ortodocsi !