Acest text este o fila dintr-un jurnal de bord si va rog a-o trata ca atare. Ca atare este o expresie sub care se poate ascunde orice, deci atentie la cuvinte. Ele pot ascunde ceva profund (pana acum, de doi ani de blogging am destainuit aici patru chei de bolta ale cunoasterii umane, camuflate dupa cuvinte pompoase, amanetate in spatele unor observatii de gimnaziu, incalzite de manusile unei lingvistici dubioase) sau pot manipula, denatura si camufla prapastii interioare indoielnice.

Apropo de acest lucru, de mic copil sunt caracterizat de o moralitate indoielnica. Am crescut si-am devenit o speranta a culturii romane care dezamageste zilnic. Dezamagesc asteptari pretioase cum altii mesteca guma cu buzele dezlipite. A devenit un fel de o a doua natura, prima natura fiind aceea de taran imbundit cu o bruma de cultura si ironie ce intra cu bocancii plini de glod in proiectiile multora.

Pauza publicitara. Da, cu tine vorbesc, fata ce-mi sorbi randurile ca laptele cald intr-o dimineata rece de toamna, umbla vorba ca vrei sa ma chemi la un suc si nu stii cum sa-mi zici, e adevarat? Am observat ca si tu m-ai observat, epileaza-te pe diseara, caci vin sa te cer de la parinti.

Revenind, am aflat dintr-o nimereala ce sfideaza anumite legi deterministe despre o monitorizare a blogurilor propusa de Asociatia Consumatorilor de Media. Sau de Horea Badau? nu sunt sigur, mereu fac confuzii intre cele doua nume. Am mentionat legile deterministe, caci am aflat de initiativa de la Ciprian, seful meu direct, printr-un forward direct pe mailul de serviciu. Cap alfabetic pe o lista eterogena care amesteca perele cu fructele bananiere. Desi Horea a mentionat si-a tot specificat ca nu este o lista a blogurilor furacioase, ci dimpotriva sunt chiar bloguri curate si inocente, nu te poti abtine sa nu te intrebi ce rost ar mai avea un asemenea demers circular. Demers care a fost (cineva care cunoaste mecanismele jurnalistice de filtrare si preluare n-ar trebui sa fie mirat, nu-i asa?) rastalmacit in toate sensurile si prin toate partile.

Astfel, desi am fost promovat intens drept un liiceanu al internetului (presupunandu-se c-as avea si eu ceva de spus la dezbatere) si am fost contactat pe aceasta filiera, desi imi place sa particip la conferinte si sa apar la televizor (urmand ca in curand sa ma lansez in show biz – port negocieri la sange cu MTV pentru prezentarea unei emisiuni de cultura etc.), de data aceasta ma voi lipsi de la un dialog de salon sau Club A.

Pauza publicitara. A inceput sa ma comenteze o tipa pe care am visat-o intr-o seara. Am visat-o, ne-am placut si apoi dimineata cand m-am trezit, m-am trezit cu un comentariu de la ea. M-a dat adaugat si pe YM!, insa nu-i on line atunci decat cand dorm si-o visez.

Revenind, am impresia ca blogosfera (care s-a legitimat prin cateva persoane si cateva initiative) e invitata la munca patriotica pe campul unde se zbat ong-uri, firme de pr, jurnalisti si afinitati politice. Acest articol din acest blog se delimiteaza clar de tot felul de practici sordide si supuse trecerii timpului depunand energii sociale prea putine pentru cosmetizarea unei imagini pe care multi si-au format-o. Tata m-a invatat sa intreb mereu cine-mi plateste bautura si sa incerc sa nu raman dator.

Dupa o defectiune tehnica.
Dane, m-am trezit cu noaptea-n cap sa stopez pe pieptu-mi lucrat cu numeroase tipuri de aparate mingea pe care mi-ai ridicat-o la fileu. Din cate stiu eu, Totem si Tabu este o carte
care sufera de acelasi pacat de care este imbibat si psihanaliza: reductionismul. In acest caz, anumite manifestari religioase sunt citite intr-o cheie ce le denatureaza. Decat sa vad pulsiunile sexuale din religios, as vedea mai degraba sexualitatea umana imbibata de religiozitate. Decat sa vad in orice pulsiuni umane manifestarea unei energii sexuale, mai bine ma apuc de pascut iepuri.
Totem si Tabu (o carte plina de lipsuri care a facut totusi cariera prin medii diverse) nu este o sursa credibila nici cand este vorba de totemuri si nici cand se mixeaza tabu-urile (care sunt mult mai multe decat cele bazate pe incest si paricid). Freud si-a bazat exemplele pe surse rasuflate (Frazer), culegand cazuri doar dintr-o arie culturala restransa (Australia). Or, exista totemuri si-n Polinezia, America de Sud etc. care nu se muleaza pe ochelarii cu care Freud vizita turistic tema.

Revenind, am promis ceva aici si nu am uitat. Voi reveni curand cu a doua parte din episodul Arta Transformarii si apropo de univers, accelerati , nu va purtati de parca veti fi in rodaj toata viata!

Daca m-as intinde pe o canapea psihanalitica, as face un proces asemanator samanului. As cobora in mine insumi, as ajunge contemporan cu inceputul lumii unde distanta dintre Cer si Pamant nu exista inca si astfel m-as cuprinde tot dintr-o privire.

Cand intre Cer si Pamant s-a instituit o distanta, timpul a inceput sa se scurga in fragmentele mentale ale istoriei noastre. In acel spatiu liber imi imaginez ca mintea umana a luat nastere si ca tot ce s-a intamplat si inca se intampla, e rodul unui proces computational al mintii umane. In afara mintii mele nu-mi imaginez ca poate exista nimic (nu e solipsism).

Mintea proprie e un cadru ce ma precede ontologic intr-atat incat nu-i pot privi marginile si izvoarele atat de largi incat nu-mi pot inchipui un inceput al ei (de vreme ce timpul isi are originea in procesele mintii).
Nu exista nici o alta realitate decat inteligenta umana.

Mi-am adus aminte de Hesperus gandindu-ma cat de multe sperante ne putem in suporturile exterioare de cultura: carti, filme, bloguri, media. Speranta la nivelul dezvoltarii personale. Speranta ca astfel evoluam, ne schimbam in alti oameni mai putin mediocri, mai putin anxiosi si mai putin noi insine cei de acum. Probabil ca multi isi gasesc o scuza a gesturilor minore prezente intr-o imagine de sine proiectata in viitor. Acum suntem mici, facem compromisuri, pierdem timp, insa in viitor vom fi altfel, mai puternici, mai echilibrati, mai aproape de ceea ce numim in mod banal implinire.
O imagine de sine extrasa nu din experienta trecuta, ci conturata in lumina unui viitor rascumparator al obisnuitului de acum, al banalitatii prezentului.

Fara o introspectie veritabila, nici o gustare culturala nu te schimba si nu te intareste. Exista oameni mediocri si printre cei care citesc zilnic carti, si printre cei care gusta filme clasice si grele. Poti trai in propria umbra si fiind up to date, la curent cu toate stirile, toate aparitiile, toate lansarile.

E o speranta de mantuire pe care ne-o mulam in aceste suporturi si pe care ne-am proiectam intr-un viitor imaginat a sparge toate cadrele in care ne traim propria viata. Speram la o schimbare la fata, speram la o rupere de nori a ritmului interior, al pulsului mental.
Speram toate acestea pe baza credintei in posibilitatile nelimitate ale mintii umane si ale vietii in general. E o speranta religioasa care arata deschiderea catre un alt univers decat cel fizic. E o predispozitie carte sacru, catre virtutile de purificare spirituala pe care le detin evenimentele traite, catre (ca sa fim in tonul unui discurs la moda) magic.

E o speranta nebuneasca. La 17 ani imi imaginam ca la 27 de ani voi detine multe chei secrete de cunoastere, ca voi fi un cu totul altul. La o privire fugara, nu s-a intamplat mare lucru, lucrurile magice le-am vazut apoi banalizate prin deconstructia depresiilor si deceptiilor. La o privire fugara, cel de la 17 ani avea cateva chestii pe care acum incerc sa le regasesc. Daca totul e atat de fluid si iluzoriu, cine-mi garanteaza ca astfel nu mi se va intampla si la 37 de ani, si peste 20 de ani, si pana la sfarsitul vietii. Nimic magic, nimic fundamental nu va irumpe in traiectoria mea.

Dincolo de acestea, e posibil ca semnele sa fi aparut si n-am fost in stare sa le vad. Dincolo de acestea, nimeni nu poate stavili (poate doar un gand sinucigas) deschiderea catre lucrurile sparg si vor continua sa sparga pantecul balenei in care teoretic suntem sufocati. In sfarsit, nimeni nu poate demonstra afectiv ca stelele nu sunt niste gauri prin care lumina tasneste venind din (viata e) alta parte.

Atentia la pulsul propriilor ganduri imi pare o conditie necesara pentru schimbare. Introspectia prin replierea catre sine, prin aplecarea catre generatorul afectiv de ganduri e o activitate de alta factura decat simpla lectura a unei carti, decat simpla vizionare a unui film (fie el si genial). Vom observa ca gandurile nu ne vin din carti, din filme sau din eroii pe care ii avem, ci exprima pe o panza de paianjen vibratiile, starile, dispozitiile si temerile noastre ce nu le putem transmuta decat printr-o Arta a Transformarii pe care trebuie sa ne-o imaginam din banalul si magicul care ni se intampla treptat si spart in cioburile timpului.

Dincolo de sensul propriu-zis al cuvintelor înşirate, înjurăturile constituie un răspuns emoţional. Dincolo de semnificaţia propriu-zisă, cuvintelor le este ataşată o istorie emoţională adânc înfiptă în mintea noastră.

Pizda mă-tii, dincolo de organul aferent al mamei tale, te poate trimite cu gândul la un viol, la o mamă cu probleme de igienă, la ceva dizgraţios şi ofensator. Nu e doar sensul în sine al expresiei, ci şi încărcătura afectivă ataşată ei.

De obicei, înjurăturile vin dintr-o zonă a tabu-urilor religioase şi sexuale. Cele religioase se bazează pe cea de-a treia poruncă, a nu lua numele Domnului — şi tot ce este asociat Lui — în deşert, iar în limbajul curent, numele lui Dumnezeu era invocat pentru a întări o înţelegere, pentru a legitima o confesiune sau o mărturie.
Există şi-n ziua de azi comunităţi în care oamenii se cred pe cuvânt când cineva se jură pe Dumnezeu:

„Pentru numele lui Dumnezeu, îţi jur că e adevărat!“
„Doamne iartă-mă, n-aş face aşa ceva!“

Cum religia este un bun administrator al angoaselor noastre, pare destul de normal ca tot ce este religios să fie asociat unor tabuuri lingvistice. Este interzis să pronunţi numele Necuratului pentru că se presupune că atrage energii negative — la fel cum rugăciunile atrag energii pozitive).

Du-te dracului! pare o înjurătură serioasă nu pentru sensul care oricum s-a îndulcit — dracul nu mai deţine de mult monopolul fricilor noastre escatologice, ci pentru istoria de semnificaţii dure pe care le-a avut în trecut.
Prin urmare, unde există un tabu, va apărea şi încălcarea lui.

Restricţia morală a combinaţiilor de frază în care numele lui Dumnezeu poate fi rostit a creat plăcerea descărcarii afective atunci când acelaşi nume este hulit, invocat în contexte vulgare şi neaşteptate.
„Dumnezeul mă-tii!“

Crucea, candela, altarul, biserica, Pastele, Cristoşii, morţii reprezintă cuvinte din registrul religios folosite în înjurături cu rol de imprecaţie, întărire sau blestem. Greutatea lor în înjurături se presupune a avea aceeaşi valoare sacră, dar cu semnul schimbat.
În funcţie de mediu, persoană sau conjunctură, Dumnezeul mă-tii poate transmite mai bine decat pizda mă-tii furia sau dezamăgirea unei persoane.

De asemenea, tot din mediu religios vin expresiile:
— la dracu! — rezumă o nereuşită, un blocaj, o neputinţă sau pur şi simplu dracii în faţa unei anumite situaţii.
— cine dracu’ a pus astea aici? — rol de întărire/accentuare
— mă apucă toţi dracii — analogie pe baza similitudinii dintre starea de posedat şi cea în care esti enervat la culme.
Ultima expresie trădează o comunitate în care cazurile de posedare sunt obişnuite. Umblă ca un apucat, adică într-o stare de surexcitare, nervozitate.

Tabuurile sexuale sunt atât de multe încât le-am putea înşira pe pagini întregi. Sexul n-a fost niciodată o activitate ca oricare alta. În afară de reproducere, sexul a adunat în jurul lui mize extrem de mari: boală, viol, incest, adulter, căsătorie, gelozie, abuz, trădare, exploatare, marcând astfel o paletă întreagă de emoţii ce ne-au modelat experienţa de-a lungul timpului.
Diferenţa între sexe de asemenea a încurajat anumite tabuuri.
De exemplu, se spune că nu-i frumos să înjuri în prezenţa unei femei din cauza asimetriei sexelor — bărbatul copulează mai uşor, e mai dinamic în căutarea de noi partenere, are nevoie doar de câteva minute pentru a-şi transmite genele, poate viola.
Pe scurt, postura erotică masculină e mult mai ofensivă decât poziţia femeii şi nu ar trebui catalizată prin înjurăturile specifice.

Muie! — presupune sexul oral drept o umilinţă — este o înjurătură care, proferată în prezenţa unei doamne, poate jigni dincolo de intenţia înjurăturii.
Astfel, întregul registru de înjurături sexuale are o bază masculină extrem de bine conturată — pizda mă-tii, să te fut în gură, să-ţi dau muie/la muie, ia pula.

Combinarea celor două registre — religios şi sexual — este un lucru destul de comun în limba română curentă. Acest lucru trădează acelaşi cadru tradiţional al comunităţii. Dumnezeul mamei este mai puternic decât Dumnezeul tatălui — într-o lume în care mama face în mare parte educaţia emoţională a copilului.
„Pe mă-ta!“

În general, tot ce este al mă-tii este mai preţuit decât ce este al tatălui, de aici şi înclinaţia către înjurăturile în care mama este subsumată graţios.

Tabuurile protejează prin distorsiune o anumită arie umană — cazul acelor înjurături care au ca presupoziţie actul sexual înţeles ca vulgar şi neplăcut.

Odată cu secularizarea, tabuurile religioase şi-au pierdut din consistenţa şi odată cu ele s-a pierdut şi savoarea înjurăturilor din acelaşi registru.

Dumnezeul mă-tii, Paştele mă-tii sunt înjurături care devin din ce în ce mai cinematografice, iar în randul tinerilor nu le mai aud decât în cazul celor crescuţi în familii conservatoare.

Pentru cineva crescut în cartiere mărginaşe, mai des folosite sunt înjurăturile ce au la baza sexul — implicit femeia.

Există şi un proces urban de eufemizare a înjurăturilor, prin apariţia expresiilor care imită şi sugerează doar vechile înjurături, în intenţia de a exprima aceleaşi stări: pana mea, carul meu, puii mei, kilul meu.

Există de asemenea înjurături afective, sub formă de alint, ce catalizează exprimarea unor sentimente ca tandreţea sau grija şi se pare că puţine locuri ale universului uman duc dorul unor înjurături sănătoase.

Aştept completările voastre.

Nu îți dai seama cât pierzi încercând să ascunzi copilul din tine, ajungând astfel să te simți din ce în ce mai singură chiar și printre oameni. Nu vei fi dezamăgită de ceilalți, căci încet-încet viața ta va lua direcția aleasă de temerile tale. Te vei ascunde atât de bine încât mediul în care vei trăi va lua forma chipului tău strâmb.

Ai crezut atât de mult că tot ce e frumos în tine este inutil pentru ceilalți, încât te-ai transformat în purtătoarea de cuvânt a indiferenței lor. Au devenit indiferenți pentru că au făcut la fel ca tine, s-au temut, și-au ascuns propriile aripi, și-au pus o slujbă în cap și încearcă să zboare la joasă înălțime pentru a nu fi reperați de un destin pe care n-au curajul să-l suporte.
Ai devenit fragilă ca ceilalți, înconjurată de oameni care nu-ți forțează cu nimic imaginea de sine.

Singura ta provocare este să te ascunzi cât mai bine, să intri în ritmul pe care-l invidiai la oamenii obișnuiți. Ți-ai dorit o slujbă normală și un prieten normal, un ritm cotidian încălzit la ochiul mic al aragazului. Nimeni nu trebuie să afle visele tale, nimeni nu trebuie să afle dorințele tale adevărate pentru că ai obosit să mai crezi în ele.

Ai început să îmbătrânești. Peste ani ne vei întâlni și vei simți reproșul imaginii pe care ți-o port, acea fată frumoasă cu un vis la îndemână, acea fată care nu-și încrucișa niciodată brațele. Îmi vei spune că ești altcineva, că te-ai schimbat, că te-ai înnăsprit, că te-ai făcut rea pe măsura celor din jurul tău, că atât de mulți au profitat de bunătatea ta, încât ți s-a acrit de toate. Parcă doreai să scrii o carte, parcă doreai să devii actriță, parcă doreai să călătorești.
Parcă.

Consumi mai multă energie și mai timp ascunzându-te de tine însăți printre ceilalți, decât fiind tu însăți, chiar dacă nu știi cine naiba ești. Mă întristezi la fel cum mă întristează toți cei care se maturizează sufocându-și aripile, cei care plâng chiar și atunci când râd cu lacrimi, chiar și atunci când dansează.

Ascunzându-te de tine însăți, nu vei mai întâlni, nu te vei mai apropia decât de oameni care la rândul lor au fost cândva ei, iar acum au devenit alții.
Dacă nu te recunoști, dacă tu însăți îți pari străină, atunci undeva, cumva, ai făcut un pas greșit.

Lupta cea mai grea nu este să-ți rămâi ție fidel, ci e să porți povara tristeții ce-o simți la priveliștea cadavrelor din jurul tău. Iar dacă tu devii la rândul tău un cadavru, începem să vorbim limbi diferite. Ți-e frică să nu știi cine ești, ți-e teamă să devii cea despre care nu ști cine este.

Dacă știi despre tine că esti lașă, că ai îmbătrânit, că te străduiești să-ți uiți visele, atunci „cunoaște-te pe tine însuți“ a devenit doar un imn funerar.