Am regretat cateva secunde ca n-am avut aparatul foto la mine. Era o fetita de 6-7 ani, scumpica foc, si cara patru bidoane cu apa. Doua bidoane (patratoase) a cate 3L intr-o mana si doua bidoane a cate 3L in cealalta mana. Se oprea des, probabil o taia la maini sau in cel mai bun caz nu reusea sa tina stranse toartele intre ele. I-am oferit ajutorul de doua ori insa m-a refuzat zambind. Nu parea o fata dintr-o familie saraca, astfel n-am putut sa asociez precaritatea familiei din care facea parte cu codul etic al parintilor ei.

Si daca as fi avut aparatul la mine si i-as fi facut o poza, ce as fi rezolvat? Ar fi fost mai ilustrativa amaraciunea privelistii mele? As fi aratat inca un semn (printre atatea mii de cazuri) de lipsa de civilizatie si abuz asupra copiilor? Ce s-ar fi schimbat in contextul unei situatii jalnice mai ample?

Anul trecut, intr-o discutie, Romeo incepu o descriere a dezradacinarii rurale din anii comunismului. Si mi-am recunoscut imediat situatia. Ambii parinti au crescut la tara, s-au cunoscut si-au intemeiat o familie la oras. Muncind din greu pentru asigurarea unui trai decent in acei sumbri ani ’80, au avut putin timp si energie pentru educatia (mai ales morala) a copiilor lor.

Daca exista un algoritm ciclic al capitalului social (daca Fukuyama avea dreptate), atunci n-ar trebui sa ne mire de ce puscariile sunt pline de tineri nascuti in acei ani, membri ai acelor famili dezradacinate, copii de care nu s-a ocupat nimeni in mod special. Copii topiti intr-un sistem precar de invatamant, ce si-au dobandit primele notiuni etice intr-un mediu al compromisului generalizat, in tara unde comunismul a ingenunchiat un tip de demnitate umana. Tineri care n-au mai crezut in miturile ai-carte-ai-parte sau bine-faci-bine-gasesti.

Infractionalitatea ridicata a anilor ’90 isi gaseste aici una din cauze. Sa nu ne mire ca acelasi segment de varsta a umplut randurilor baietasilor de cartier in cadrul unor familii comasate in cartierele marginase recent rasarite. Sa nu ne mire problemele de familie, violentele casnice, declinul liceelor industriale si resentimentul unei clase sociale dezradacinate. Resentiment care evadeaza in nationalism de duzina si grad scazut de responsabilizare sociala.

Aceiasi parinti care apar la stirile de la ora cinci uitandu-si obiecte casnice in rude sau vecini, aceiasi adulti care-si formeaza primele notiuni civice europene prin amabilitatea grilei de programe ale postului otv. Aceiasi tineri cu o educatie ecologica despre care litoralul Marii Negre ar avea multe de povestit. Beizadele, oboristi si isteti cu sepci croiti cu sublerul pe masura unei democratii in stil autohton.

E o categorie sociala interesanta care stramutata de la tara (unde n-a avut timp sa-si insuseasca acele valori sanatoase despre care aflam in literatura semanatorista) la marginea civica a oraselor. Cu o rata fascinanta a divorturilor, cu un ritm al violentei la fel de patrunzator, acesti oameni au devenit intre timp carne de tun a mecanismelor electorale, public al emisiunilor de toata jena tinta practicilor de consum si prilej de uimire culturala pentru turisti. Din randul acestor parinti au rasarit acei tineri care stau in chirie in garsoniere imunde doar pentru a-si permite tunning-ul la Calibra, Passat si Cielo.

Din acelasi neant populational au aparut muncitorii care-si permit rate la ultimele tipuri de telefoane, suporterii cu albume de pictura sub brat. Din aceiasi combinatorica genetica si culturala au rasarit pantalonii de stofa la pachet cu adidasii, manelele in spatii publice, capacele vopsite de Dacii 1300, mirosul de colonie ieftina, sandilăii ispititi erotic prin emisiuni si.

Asadar, cum a fost cu putinta acea fetita?

S-au revăzut la biroul lui de la Chicago după 42 de ani. Eliade şi Maitreyi. În discuţia pe care Maitreyi o povesteşte fragmentar în romanul ei, la un moment dat Eliade se lasă pe spate şi exclamă ceva de genul:
„Dacă ar cunoaşte pesimiştii puterile nemăsurate ale vieţii!…“

Îl vizitase fără să-l anunţe, iar după rafturile imense ale biroului, apăru deodată un bătrânel subţire care fusese cândva acel tânăr roşcat de care se îndrăgostise în tinereţea ei. Acel Mircea alături de care trăise o frumoasă poveste de dragoste.

Câţiva ani după aceea, Maitreyi scrie romanul Dragostea nu moare în care povestea se doreşte a fi prezentată fără înfloriturile din versiunea lui Eliade — de exemplu, n-a existat o legatură amoroasă. O poveste care pe alocuri poartă totuşi semnele dorinţei feminine de a recâştiga reputaţia din tinereţe.

Deşi romanul scris de Eliade în tinereţe este în mare parte literatură, povestea în sine a fost crezută şi — în ciuda dezminţirilor ei — blamată. O tânără indiancă culcându-se cu un european nu era un lucru bine privit în mediile tradiţionale şi artistice ale Indiei acelor vremuri.

Eliade a privit totul dintr-o altă perspectivă. Pierderea lui Maitreyi a semnificat pentru el pierderea Indiei istorice — din acest motiv nu s-a mai întors, iar izgonirea sa din ashram — unde se retrăsese după despărţire – a fost interpretată ca o poartă închisă către India spirituală în care dorea atât de mult să se integreze.

Diferenţa de perspectivă prin care doi participanţi la o iubire îşi privesc povestea nu este o noutate în istoria culturii sau în istoria firească a oricărei iubiri.
Povestea pe care a trăit-o Cioran alături de tânăra profesoară germană de filozofie este un alt exemplu în care el îşi imagina o dragoste carnală, iar ea îşi dorea mai degrabă o afinitate intelectuală.

Distanţa culturală pe care cei doi o străbat în dragostea lor este esenţială pentru crearea poveştii. Cu cât distanţa este mai mare, cu atât mitologia iubirii este mai pătrunzătoare. Spaţiul liber creat între cele două universuri personale găzduieşte din plin neînţelegerile, fanteziile şi fabulaţiile ulterioare — ingredientele necesare ale unei adevărate poveşti de dragoste.

Asemenea cazuri de iubire îşi găsesc împlinirea doar într-un plan simbolic în care fiecare îşi dispută nemurirea, o nuntă în cer la umbra unui crin în paradis.
Nemurirea — perpetuarea poveştii în timp, pulsarea ei eternă în spaţiul în care omenirea îşi păstrează legendele în faţa oricărui cataclism cosmic.

Fiecare dintre noi are probabil tatuată într-un spaţiu intim o poveste de dragoste. O legendă personală ce poate deveni un centru de greutate de unde identitatea noastră începe să se configureze.
Porţia de mitologie pe care viaţa ne-o rezervă cu dărnicie.

Unii şi-au trăit povestea, alţii urmează să şi-o trăiască, iar mulţi şi-o refuză. Sigur este doar faptul că ne este rezervată atâta iubire câtă putem duce, atâtea poveşti câtă imaginaţie avem. Atâtea amintiri frumoase, cât curaj de-a întinde braţele.
Nu poţi refuza pofta de viaţă a cuiva care a iubit, iubeşte şi crede că va iubi din nou.

La urma urmei, dragostea este forma cea mai accesibilă de evoluţie spirituală şi cea mai la îndemână cale de reconstrucţie interioară.

Am început să iubesc naivitatea când o criză religioasă m-a dus la marginea supremei lucidităţi şi am simţit vântul îngheţat al neantului. Neant în care cerul e negru, existenţa e absurdă şi oamenii sunt nişte monade aruncate într-o dezordine deloc prestabilită.

Cândva în floarea adolescenţei citisem o carte – n-am să-i dau numele – ce m-a convins raţional, coerent şi pertinent că totul este fabricat: zeii, sensul, fiinţa. Nostalgia originilor ar fi foar o coordonată religioasă ce aminteşte de starea pre-natală, Dumnezeu este un pseudonim al Nimicului, iar omul este o un epifenomen al unor procese biologice.

Discontinuitatea între fiinţa umană şi celelalte mamifere este atât de vag argumentată în filozofie (posibil să nu deţin prin lectură şi meditaţie toate ramificaţiile şi sursele argumentului), încât îţi este imposibil să nu priveşti omul şi creaţiile sale de la o scară în care tot ce este uman este dust in the wind. O fiinţă oarecare dezvoltând câteva civilizaţii rudimentare pe o planetă situată la periferia unei galaxii. La periferia unei galaxii a fost atunci supra-tema unei crize adolescentine în care totul mi se părea lipsit de rost.

Când nimic nu are sens, dacă eşti sincer cu tine însuţi, vei observa că există un fond afectiv în sinea ta care se revoltă împotriva acestei percepţii. Acelaşi set de emoţii care anulează faptul că Pământul e rotund, care acceptă simbolistica de orientare stânga-dreaptă, sus-jos etc., care face diferenţa între banca pe care ai sărutat prima oară şi celelalte bănci din parc sau care tresaltă ori de câte ori păşeşti pe strada unde ai crescut.

Începusem să am insomnii, motivaţia gesturilor cotidiene mi-a scăzut, refuzam minima socializare cu membrii familiei, totul mi se părea străin, inclusiv propria figură în oglindă. M-am simţit atât de traumatizat încât defensiv începusem să devin un copil (am realizat acest lucru când am uitat sensul universal de infiletare a unui bec). Dacă aş fi dorit s-o iau de la capăt, ar fi trebuit să învăţ gesturile simple sub aura unui copil îmbătrânit de o rană. Am avut atunci norocul să pun mâna pe o carte de basme care, cel puţin pentru început, mi-a atenuat insomniile. Fondul arhetipal din care basmele sunt născute conţin candoarea şi tinereţea dezarmantă a primilor oameni, a primilor oameni conştienţi că sunt la început de drum, că sunt contemporanii unei dimineţi lungi şi frumoase.

Am început să sortez biblioteca de cărţile de basme, poveşti nemuritoare şi legende orientale. N-am putut cîţi nimic altceva că şi cum tentaculele mele interioare ar fi fost prea sensibile pentru altfel de lecturi, altfel de adevăruri şi deconstrucţii. La rigoare, fusesem un adolescent prea subţire clădit pentru a suporta nişte adevăruri şi lucidităţi cu care alţi oameni jonglează regulat. De atunci am păstrat ideea că fondul nostru emoţional direcţionează evoluţia noastră spirituală printre lecturi, experienţe şi alegeri destinale.

Sunt oameni care, deşi acceptă raţional anumite adevăruri, nu sunt pregătiţi emoţional pentru asumarea lor. E că şi cum ai găsi sub pomul de Crăciun Fiinţă şi Timp înfăşurată într-o fundiţă, având deasupra o cutie de bomboane.

Am citit câteva săptămâni doar basme şi poveşti până am început să simt dimineaţa propriei inimi, dimineaţa pe care o pierdusem angoasant prin lecturi aride şi proaste interpretări ale experienţelor proprii.

Mi-am recâştigat curajul propriilor iluzii printr-o terapeutică care infuzează de mii de ani dorinţă de sens şi candoare copiilor de pretutindeni. De atunci admir de o mie de ori oameni tineri ce au puterea de-a-şi permite propriile adevăruri reglate emoţional, de-a dezvolta propriile candori în detrimentul unei lucidităţi care dărămă totul în jur. Nu ştiu cât resentiment şi câtă durere ascunde un anumit tip de luciditate pe care-o observ în jurul meu, însă cu siguranţă bănuiesc câtă prospeţime şi bucurie ascund în ei cei care sunt mai tineri decât mulţi născuţi în urma lor.

Redobândirea unui anumit tip de privire asupra lumii este miza unei evoluţii spirituale pentru că de multe ori lumea ni se desfăşoară pe frecvenţa inimii cu care o privim.

Gramo a avut ideea buna de-a starni o discutie interesanta pe aceasta tema si cu aceasta ocazie mi-am derulat mental bloggeritele cu care am avut si am in continuare si-n locuri ciudate fantezii erotice. Cu unele am fantezii erotice mai pregnante (un fel de serial cu multe sezoane), iar cu altele sunt doar ganduri menite a se pierde in neantul de unde au aparut. La urma urmei, sunt un obsedat sexual camuflat intr-un tip ok cu motoare erotice de cautare amplasate pe servere eterne.

Putine femei cu care am interactionat de-a lungul timpului nu s-au culcat cu mine in gandurile si scenariile mele erotice. E o sansa de care s-au bucurat multe, cu atat mai mult cu cat unele aveau si au inca blog. Ma trezesc dimineata cu un Excel deschis in care adaug regulat femei cu care m-as culca, un Excel cu tabele pline de pozitii, de cate ori, in ce locuri, cu o barbarie sau blandete specifica.

Asadar, n-au scapat de asalturile mele erotice imaginare bloggerite incepand cu Andressa si terminand cu Diana Tusa, trecand nemilos prin lamaie si Alexandra. Ionuca, Jen, diamond, Dennda, didlee, Zully, Ofelia, Lorena, Irene, Gramo-Girl, Laura mi-au fost partenere fidele uneori impreuna si alteori separat intr-un univers orgiastic alternativ.

Raluca de la Brain Tv, PR-ul feminin de la Tritonic, pecarus, optzecea, luluta, tuvia, Oana Dobre, cakeinmyear, Diana, Raluca, fata cu blogul naiv, pe toate in serie sau in paralel, le-am ingenunchiat in fata asaltului meu erotic pus la cale in spatiul gol dintre neuronii supraincarcati energetic. Cu Miri Bratu, Elena, Andreea Mira, Mimi, Zeeny, Oana, creta colorata, Ana Pobleanu am petrecut dimineti, dupa amieze, seri si nopti, am cunoscut lipicioase mese de bucatatie, masini de spalat, bai, holuri si lifturi, curti parasite si parcuri iluminate precar. Violuri, partide academice si barbarii postmoderne.

Sa mai mentionez prietene si sotii de bloggeri? S-ar supara, Doamne iarta-ma, Gogu Kaizer, Costin, Emi, Sergiu, Andrei si Victor!
Intr-un final transmit o leapsa catre nihasa invidiindu-i caruta (sau orice tip de vehicul) de fane din spatele blogului, macinat de speranta ca intr-un viitor apropiat mie, Darius imi va oferi prilejul unei prietene frumoase si generoase, pentru numele lui Dumnezeu, iar Bobby imi va optimiza accesul la nisa lui feminina.