M-a framantat in aceste zile un mic inventar al nereusitelor din ultimul timp si in general al defectelor mele:

– n-am reusit sa ma las de fumat
– am avut in ultimul an doua relatii nereusite. Inca nu mi-am regasit suflul pentru a duce o relatie pe termen lung, ma plictisesc repede, probleme de maturizare etc.
– am ramas la fel de increzator in ceilalti si de multe ori m-am fript.
– poate acum ma cred genial, insa daca voi continua in acelasi stil de viata cativa ani, voi ajunge cel mult un mediocru interesant.
– nu s-ar putea spune ca sunt o fire dificila, insa ma cert cu multi oameni. Putine lucruri le pun la suflet, insa cand un prieten ma dezamageste, l-am sters de tot.
– mi se reproseaza ca nu sunt uman, ca sunt prea rece si nepasator. Empatia n-a fost niciodata punctul meu forte, insa am impresia ca dincolo de “imagine” meu, se ascunde un tip fain.

——
Discutam cu Zully aseara despre postura noastra de bloggeri drept niste vedete ale unui mic ecran. Daca vedetele marelui ecran sunt inaccesibile, sunt staruri de talie mare de care te apropii cu greu, vedetele micului ecran, cele care iti intra in fiecare zi in casa, cele care prin repetitie ti se par cunoscute, accesibile, la indemana, sunt mult mai aproape de public. Daca le vezi la coada la supermarket, iti vine sa le zambesti, par oameni simpatici si deschisi, iti vine sa le strangi mana, sa-i feliciti pentru bucuriile ce ti le aduc etc.
La fel sunt si bloggerii, niste mici persoane publice pe care frecventandu-i regulat, ai impresia ca-i cunosti, ca sunt deschisi, ca sunt foarte usor abordabili. Si sunt! De aici si problema pe care o aveam la inceput cu necunoscutii virtuali. Ma abordau tot felul de oameni cu o familiaritate ce ma sperie. Oameni care isi pun sperante in tine, oameni care te felicita, te citesc zilnic, care te cheama la un suc, oameni care ti se adreseaza cu Adi cu simpatia unui prieten vechi.

——
Domnule Nastase, mi-ati dat o leapsa pe care nu o pot duce si m-ati pus in dificultate. Am sa transmit provocarea lui Stefan, un fost coleg de facultate destul de bine conectat la problemele locale din Podul Iloaiei.

-Si mi-a parut rau de saracul caine, cum il chinuiau… unii oameni chiar n-au inima…
Ascultam plictisit si ca sa creez iluzia unei empatii de zile mari, o intreb:
-Si?
-…
– Tu trebuia sa raspunzi raspicat: Si-atat, frate! Si-atat!
-:)
– Poti folosi replica asta ori de cate ori spui un banc la care nimeni nu rade si nimeni nu s-a prins ca s-a terminat.
– Si?
– Si-atat, frate! Si-atat!
– Vezi, deja zambesti.

– Pai, am ajuns la munca si-am inceput sa plang singur in birou, nu mai suportam. Veneau colegii pe rand sa ma consoleze…
– What the f…?
– Nu-i asa c-am un simt al umorui fabulos?
– Ai vrut sa fii nostim sau ce?
– Tii cu tot dinadinsul sa ma insulti de dimineata sau trebuie sa-ti desenez pe tabla traseul semiotic al glumelor mele?

– Sunt curios ce simte o femeie daca incepi s-o patrunzi in timp ce doarme. Daca o trezesc fiind deja in ea. Oare nu simte nimic pana nu se trezeste? Se umezeste inainte de-a se trezi? Cum e sa te trezesti simtindu-te “plina”?
– Observ c-ai probleme existentiale.

– Nu mai plange, sunt alaturi de tine, doar ca sunt on line si fata de ceilalti, iar cu unii port conversatii mai interesante decat cu tine.
– …
– Pai, ce-ai vrea? sa te consolez? sa-ti ofer umarul meu, sa-mi plangi pe camasa proaspat calcata? Sa te mint c-o sa fie bine, ca universul va conspira pentru zambetul tau?
– …
– Sunt un bun ascultator, insa nu ma pricep sa consolez, nu stiu sa dau sfaturi. Inima mea nu e un dus cu apa calda.
– Dar totusi…
-Vrei sa ma prefac ca-mi pasa, sa-ti zic ca-mi rupi inima? Uite, am inceput sa plang in hohote. Au inceput sa bata vecinii la usa, cine plange in halul asta ca un animal?
-…
– Sunt convins ca mine te vei trezi la fereastra cu un print pe cal alb
– …
– Masturbandu-se privindu-te cum dormi ca o animala.

– Imi face placere sa port asemenea discutii cu tine, sa stii!
– Pana nu te culci cu mine, placerea va ramane o simpla metafora pentru tine

– Ai mai spus ceva, ca mi-a picat netul
– Da. Iti spusesem ca sunt innebunit dupa tine, apoi urmau cateva replici siropoase si emotionante care rezumate iti ofereau iluzia ca esti o femeie dezirabila si care te-ar fi facut sa intri in pamant de placere.

– Ai spalat blugii aia?
– Mancarea de ce e rece?
– Tot timpul citesti ziarul la masa!!
– Plus ca nu gasesc niciodata telecomanda aia nenorocita!
– Asta pentru ca am cusut o de bluza mea ca sa ti demonstrez ca nici macar nu ma mai privesti!
– Tu si familia ta conservatoare!
– Hedonistilor!

Ma incanta ideea ca ma bucur la gandul ca-mi esti draga.

– Good girl
– Lick me
– Suck me
– De mars ai auzit
– Blow me
– Hai baga praf de mers
– Muiut
– Please stop saying that! E foarte gretos si plictisitor.

– Si!?
– Si-atat, frate! Si-atat!
– K… devine interesant.

– Si… ce mai face fata de la standul “ti-o sug cand vrei tu”?
– Se uita la baiatul de la standul “am o problema mare”

Azi mi-am sunat doi fosti colegi de facultate si i-am intrebat cum stau cu entuziasmul. Dincolo de interesul genuin, statea propria dorinta terapeutica de-a auzi un raspuns pozitiv. Sunt momente in care lipsa de entuziasm a celorlalti pur si simplu ma doboara. Atunci revin in carapacea mea, imi reapar in minte toate imaginile copilariei in care ma jucam singur sau citeam in gradina carti cu extraterestri. Imi scotocesc trecutul cautand semnele izolarii mele permanente si incep din nou sa aud acea voce ciudata care imi sopteste la nesfarsit ca… tu ai fost mereu diferit, tu ai cheltuit enorme resurse sa devii normal.

Lipsa de entuziasm este cea mai buna metoda de-a ramane prost fiind inteligent. Pentru a fi entuziast e nevoie de o doza de naivitate pe care inteligenta culturii noastre o oculteaza in permanenta. Din acest motiv, oamenii entuziasti au radacini ce depasesc propria educatie oficiala. Din acest motiv, oamenii entuziasti iti aduc aminte de senzatia de prospetime specifica inceputului lumii.
Oameni contemporani cu propriile izvoare, oameni care au curajul de-a fi ei insisi chiar daca nu se cunosc pe sine (cumparati cartea).

Intr-un sondaj ciudat pe care il derulez de cativa ani intreb cunoscutii si amicii in ce banca au stat la scoala. Majoritatea raspunsurilor s-au indreptat catre ultima banca, simbolul unei adolescente rebele, energice si subversive.

In ultima banca stateau persiflatorii, istetii si smecherii. Acesi pusti inteligenti care nu se zbateau pentru note mari si coronite, a caror educatie emotionala (sex, tutun, alcool, lecturi) s-a constituit in afara si in ciuda scolii. Viitori adultii care vor deconstrui regulile oficiale ale succesului si insuccesului.

Dincolo de lupta cu imaginea proprie pe care o prezentam celorlalti, e incercarea permanenta de-a ne prezenta noua insine o imagine buna. Astfel, rememorarea propriei adolescente va fi automat filtrata prin imaginea de sine pe care ne straduim s-o proiectam la un moment dat. De regula, privind trecutul, ne vedem buni decat in realitate, ni se pare ca actiunile proprii au creat consecinte importante si, dincolo de toate acestea, ne accentuam aproape intotdeauna elementele underground ale procesului de educatie.

Nimeni n-a fost un elev cuminte, nici nu-si facea mereu temele, nimeni n-a stat in prima banca. Nimanui nu i se lua pachetetul in pauza mare. Eram atat de rebeli incat nu mai veneam cu pachetel la scoala, primeam bani si ne cumparam tigari, chiuleam si jucam biliard.

Eu am fost un copil de prima banca al carui traseu s-a derulat treptat in gesturi de lepadare simbolica. In clasa noua am renuntat la ghiozdan pentru o punga Marlboro. In clasa a zecea am renuntat sa mai car manualele la scoala. Intr-a XI-a, aveam doar doua caiete pe care mi le bagam in pantaloni, iar in ultimul an de liceu, acele caiete le lasam in sertarul de la catedra.
Ce faceam in prima banca? Ma inchipuiam un cal troian, insa nu eram decat un inadaptat. Atunci ma simteam vinovat de propria inadaptare, acum vreau sa intineresc pe zi ce trece.

Neincrederea in pilonii oficiali ale educatiei (pornind chiar de la cele mai la indemana observatii: premiantii nu ajung cu necesitate oameni de succes, desi ai fost un elev mediocru, te poti realiza in viata etc) pe care ne-o asumam de cele mai multe ori fara constientizare e doar unul din indiciile prin care cultura actuala isi tradeaza dorinta de reinnoire, de reinvestire (de sens).

Nu cred ca suntem nistei invidizi educati in idealul de-a fi contemporan cu propria inima (aici revenim la entuziasm). La fel cum nu cred ca propria cultura (ridicata pe stalpi antici, crestini si moderni) stie sa perpetueze si sa inoculeze acea forma de entuziasm cu care am impresia ca suntem nascuti.
Rezultatul ar fi un tip de societate care nu stie inca sa absoarba entuziasmul unor invidizi (de unde si senzatia ca entuziasmul se loveste in permanenta de anumite mecanisme sociale menite a-l tempera). La urma urmei, orice comunitate promoveaza inertial invidizi mediocri, invidizi care incearca sa eternizeze regulile dupa care au fost croiti si in interiorul carora, lumea are un sens semipreparat.

Dorinta de-a zambi necunoscutilor pe strada nu ne-a legitimat-o nici un manual, insa atata timp cat ne intrebam unde a disparut aceasta dorinta, am iluzia ca entuziasmul este doar un suvoi care n-a iesit inca la suprafata.

Lansare de carte

Zully Mustafa – Strugurii s-au copt in lipsa ei, Editura Tritonic. Green Hours, 27 septembrie, ora 19:00. De vazut, de cumparat, de citit, dupa cum bine spune Alex.