Iei o secunda si o imparti in doua.
O jumatate tie, una mie. Daca unim jumatatea ta de secunda
cu jumatatea mea de secunda ce obtinem?
O secunda? Nu.
O secunda mai mare? Nu.
Atunci?
Obtinem o non-secunda. orice noi ia fiinta intr-o non-secunda
Non-secunda este unitatea de timp a noi-ului nostru, in ea
se masoara distanta dintre inimile noastre.
Cand unim doua inimi ce obtinem?
O inima? Nu.
O inima mai mare? Nu.
O non-inima? Nu.
Atunci?
Obtinem o aripa. Iar aripa este unitatea de masura a batailor inimii.
Iar doua inimi bat numele unei aripi.
Cand unim doua aripi ce obtinem?
O aripa? Nu.
O aripa mai mare? Nu.
O non-aripa? Nu.
Un zbor? Nu.
Atunci?
Obtinem un sarut. Sarutul este multimea formata din totalitatea celor
doua aripi.
Asadar spuneam: cand un sarut este unit cu el insusi ce obtinem?
Un sarut? Nu.
Un sarut mai mare? Nu.
O inima? Nu.
O aripa? Nu.
Atunci?
Obtinem doi ochi. Ochiul este raza primei non-secunde.
Sa recapitulam: o non-secunda, o inima, o aripa, un sarut si doi ochi.
Daca le unim ce obtinem?
Doi ochi ce saruta o inima timp de o non-secunda? Nu.
O aripa in forma de inima? Nu.
Doi ochi pe o aripa? Nu.
Doi ochi intr-un sarut? Nu.
O inima cu o rana in forma de sarut? Nu.
Atunci?
Daca unim o non-secunda cu o inima si o aripa si un sarut si doi ochi
obtinem un Noi,
Noi suntem cei ce sarutam cu ochii, zburam cu inima si traim timp de
o non-secunda.

*pe spate: o poezie mai veche.

Cu cat distanta dintre oameni este mai mare cu atat considerentele de imagine au mai multa importanta. Cum majoritatea oamenilor nu-i putem cataloga drept apropiati, pare fireasca preocuparea accentuata pentru imaginea proprie. Ceilalti sunt departe, nu le esti accesibil decat prin reprezentari filtrate in medii diverse.

Prima intrebare ar fi, de ce ne preocupa atat de mult imaginea de vreme ce eforturile noastre se indreapta catre un grup tinta simtit ca apropiat? Daca preocuparile mele sunt in domeniul picturii, nu prea ma intereseaza aprecierea unanima si sustinerea din partea muncitorilor de la Petrom Service, atata vreme cat colegii de breasla considera ca sunt un biet desenator.

A doua problema este modul cum ne imaginam pe Celalalt. Daca intr-o societatea traditionala, Celalat era un semen, era cineva asemanator si de cele mai multe ori demn de increderere, acum Celalalt se localizeaza intr-un departe si strategic concurential, deloc demn de incredere. Ceilalti nu mai sunt semeni, ci sunt jucatori concurenti pe aceeasi piata umana a povestilor si imaginilor vandute. Trecerea aceasta de la incredere la neincredere, de la aproape la departe s-a produs printr-o schimbare de imaginatie. (Voi scrie candva cum schimbarile de imaginatie preced schimbarile din civilizatie).

Astfel, calea exclusiva de a ajunge la Ceilalti a devenit imaginea. Imaginea propriei persoane si imaginea gesturilor tale. De vreme ce totul este filtrat si intermediat, pare fireasca preocuparea pe care o dezvoltam cu privire la coordonatele de reprezentare ale persoanei proprii. Acest gen de preocupare (care cere constientizarea unor minime reguli de PR) tradeaza lipsa de incredere pe care o avem in discernamantul celorlalti, lipsa de incredere pe care o avem in mijloacele de mediatizare de care suntem inconjurati. La urma urmei, tradeaza  distanta dintre suflete.

Dincolo de toate insa, presupune dezamagirea morala pe care o avem fata de mersul lucrurilor in general: timpul se comprima, lumea pare din ce in ce mai grabita si atomizata, cercul in jurul individualitatii parca se strange intr-o camasa de forta, nimeni nu mai verifica, nimeni nu mai discerne intre adevar si neadevar. Preocuparea fata de imagine pare un demers venit dintr-o constatare dezamagita a lumii de azi ce ascunde totusi la antipozi un soi de idealism, o naivitate pe care o socoteam pierduta.

Idealismul consta in convingerea ca lumea se preocupa de noi si de gesturile noastre. Idealismul acesta ascunde convingerea religioasa (care e legitima) ca reprezentam un centru de interes. Ca Celorlalti daca nu le pasa de noi, cel putin asteapta povesti de la noi. Daca pana si Dumnezeu a facut ceva (a creat lumea) si a avut nevoie de cosmetizarea imaginii proprii prin scrierile biblice, cu atat mai mult avem nevoie noi de povestirea corecta a faptelor proprii. Daca Ceilalti sunt departe si nu mai sunt cei care sa povesteasca despre noi, atunci ne dedublam noi insine si povestim despre noi. Eu sunt cel care povesteste despre mine si in acelasi timp eu sunt cel despre care se povesteste.
In spatiul larg si friguros ramas liber prin in-departarea Celuilalt, ne jucam propria scenografie ce aminteste putin de masturbare: eu fac, eu imi imaginez, eu ma simt. Si? Si-atat!

Suntem niste singurateci-jucatori a caror miza a ramas tot ochiul Celuilalt, tot amintirea creata in memoria Celuilalt. Sunt Eu care te iubesc, esti Tu care conturezi iubirea noastra si sunt Ceilalti care rememoreaza si vor duce mai departe povestea noastra.

Astfel ne intoarcem la origini. Daca gesturile mele nu sunt arhetipale si incarcate de un sens ce depaseste istoria mea privata, se intorc impotriva mea. Daca fapta mea nu poate bate la poarta Celorlalti, se va intoarce si ma va bantui reprosandu-mi in permanenta ca n-am stiut sa le transform in poveste. Caci, daca cerurile sunt pustii, daca sufletele noastre nu vor invia, povestea din inima Celorlalti ne ramane singura alternativa la nemurire.

Auzi bai, ti-am fost ca o mama, deci asculta-ma cu fiecare parte a corpului tau. Am sa fac acest articol un post audio, sa ti-l pui la casti, sa-l asculti motivational pe strada, in metro sau rasfoind bloguri.
Daca tara e de rahat, atunci iti petreci viata intr-o imensa buda. Daca traiesti intr-o buda, conspiratia universului se va opri intotdeauna la usa si n-o vei auzi niciodata ciocanind. E aceeasi tara de rahat care te-a nascut pe tine inteligent si pe celalalt prost, e aceeasi intuitie a femeilor curve cu o singura exceptie, bunica ta.
E aceeasi tara si aceeasi mentalitate care ne doare pe toti, insa ale caror bube le perpetuam inertial cu totii din aceeasi jena de-a nu sari din peisaj. Daca e la moda nonconformismul, atunci toti suntem conformisti, atunci toti ne zbatem in debaraua propriilor minti.

Era un tip care lua bataie de la toti pentru ca, ne povestea mai apoi, ii era frica sa loveasca, se enerva atat de tare incat daca-ar fi lovit, s-ar fi lasat cu moarte de om. Toata existenta lui se purta in prealabilul unor gesturi neinfaptuite, pe spinarea unor consecinte imaginate. Uita-te la tine si intreaba-te cate romane ai scrie, cate scenarii ai scoate daca ai povesti istoria neimplinirilor tale, balada gesturilor pe care puteai sa le faci, dar te-ai cacat prematur pe tine.

O mica generatie de baietei crescuti de femei. Lipsiti de curajul nazbatiilor, am devenit fideli propriului brand personal, cotizam perfect la continuitatea propriei mediocritati implinindu-ne visul ascuns de-a deveni umbra perfecta. Nu vrem reflectoare in fata, vrem doar sa transmitem din umbra ultimei banci. Metafora cu umbra este antipodul fantasmei Judecatii de Apoi pe care bunicii o aveau in minte ca o certitudine ce va apare la sfarsitul lumilor. Nu mai exista o echilibrare de plati la finalul traseului nostru, ci exista doar o piata pe care ne vindem la taraba povestile, neimplinirile si vietile posibile pe care le-am fi avut daca.
– Sefule, hai cumpara de la mine, as fi putut fi un pictor celebru
– Trei vieti la zece mii. Puteam sa fiu si pictor, si scriitor, si Don Juan.

De cativa ani, urmam sa fim tot ce poate deveni mai frumos in aceasta Romanie care ne doare zilnic. Press play. De cativa ani, copii nostri devin din ce in ce mai nenascuti. Hai transmite stirea: O tumoare imensa ce umbla nestingherita prin saloanele unei maternitati din Bucuresti a fost imobilizata de fortele de ordine si dusa la sectie pentru interogari.

Articolul de mai sus a fost intriga. Sobieski a ajuns in fata zidurilor cetatii, s-a asezat, a pornit televizorul si s-a uitat la emisiunea lui Ciutacu cu bloggerii.
Ciutacu care a dat dovada de bun simt ca l-a invitat pe Bobby Voicu sa vorbeasca despre bloguri, despre bani din blogging, despre imagine on line, despre politicieni cu bloguri. Bobby este una din cele mai echilibrate personalitati din blogosfera, iar paradoxul sau frumos este ca nu blogosfera l-a nascut pe Bobby Voicu, ci blogosfera a trebuit sa creasca intru intampinarea unui Bobby Voicu. Tip despre care uneori ai impresia ca este cel mai neromanesc dintre toti. E lipsit de umori, nu poarta ciuda sau invidie, iar eleganta cu care nu se amesteca in conflicte create din borcanele cu frustrarile altora il insoteste in permanenta.

Asadar, daca Ciutacu a dat dovada de bun simt ca l-a invitat pe Bobby Voicu, cu siguranta a fost si mai sclipitor ca l-a invitat si pe Adrian Ciubotaru. Adrian Ciubotaru care este un blogger parca venit din alta lume, iar uneori ai impresia ca singura sa legatura cu blogging-ul este platforma pe care o foloseste. Un blogger care nu a enuntat (desi obisnuieste sa) nimic genial in emisiune, insa nu a spus nici enormitati pe care ceilalti veterani le-ar fi putut taxa. Nu si-a reprezentat doar numele si brandul personal (desi a capitalizat erotic aceasta aparitie tv aplicand unul din beneficiile blogului: posibilitatea mai larga de-a agata), ci a incercat sa povesteasca aceleasi chestii propedeutice pe care oricine dintre voi bloggerii le-ar fi putut spune.

A fost o prima emisiune cu bloggeri (nu m-ar fi mirat ca vreo matusa grijulie nimerind pe Antena 2, si vazand titulatura de blogger in dreptul numelui meu, sa ma sune si sa ma intrebe daca nu cumva am ramas fara serviciu) in fata unui public majoritar neinitiat in tema editiei din acea seara. Astfel, nu s-au lansat diagnostice eterne si infierari targetate, ci s-a incercat lamurirea catorva chestiuni principiale.

De ce spun c-am incercat sa reprezint? Pentru ca ideea mea despre o comunitate e mai larga decat antipatiile si simpatiile proprii, trece dincolo numarul de vizitatori unici si bisericutele create. Apreciez cu aceeasi lejeritate pe zoso ca a contribuit la “cresterea industriei”, ca e un tip cult si tot tacamul, la fel cum deplang cu aceeasi lejeritate neonestitatea lui si visceralitatea cruciadelor personale pe care le poarta cu diferite personaje. Apreciez si pe ala, si pe ala si pe multi altii. Sunt tipi faini si ok. Sunt aceeasi tipi care imi amintesc uneori dureros de des ca blogosfera e plina de tipi ok care fac gesturi de cacat.

Blogosfera care, pe anumite frecvente, te invata ce inseamna metafizica: daca nu-o citesti o luna, vei trai sentimentul ca n-ai pierdut nimic esential pentru dezvoltarea ta ca fiinta spirituala.

La fel cum apreciez si pe Darius, singura minte geniala – cunoscuta prin intermediul blogurilor – pe care o recunosc existand in afara mintii mele. La fel cum ii deplang naivitatea si prostia cu care se baga in gura unora care abia asteapta sa scrie intr-o maniera personala despre chestiuni controversate.

Blogul e tot ce se putea intampla mai bun in viata celor care la inceput mancau seminte, apoi au populat internet cafe-urile, au impanzit mircul si hub-urile de cartier, iar apoi si-au finisat tehnicile de masturbare facandu-si blog. Mai bine sa faca rime decat sa faca crime. Blogosfera (cei familiarizati cu sociologia stiu ca nu e decat un concept vag, creat artificial pentru a identifica in limbaj o comunitate neconturata) a creat minunea de-a aduna la bere oameni pe care familia ta nu da doi bani si pe care mediul din care faci parte nu putea sa-i genereze in mod natural.

Inchei acest demers blogoreic, profitand de ocazia de-a fi personal de fata la scrierea acestui text, in dorinta de-a face cateva lamuriri. Unii dintre voi nu sunt obligati moral sa continuie lectura.

Cand m-am prezentat lui Nastase de fata cu toti ca fiind unui dintre cei mai inteligenti bloggeri (lucru de care s-a convins ulterior), unde era artificialitatea mea? Ati ras, a fost o gluma buna pe care de doua luni ma chinuiam s-o fac spontana, insa cei care ma cunosc, au stiut c-am vorbit serios.

Radu, apreciez inca o data sinceritatea si durerea ta exprimata onest. Ai scris pe blog exact aceleasi lucruri pe care mi le-ai exprimat in fata si la berea cu pricina. Am dat atatea limbi cate incercari de-a aduna oameni faini la o bere am avut. Am cotizat moral la spalarea imaginii slugii oligarhului cu aceeasi dorinta de-a ne cunoaste intre noi si a rezolva (cand e cazul) problemele de salon.

Am atat de putine lucruri personale de impartit incat mi-as bea berea la fel de linistit si daca in stanga mea e Ciutacu, in dreapta e piticu, si daca Costin ma critica patern de la cealalta masa, iar mai tarziu apare si Greger.
Stiam ca risc si m-a durut undeva. La fel cum ma doare de micile divergente (nu vin-ca-vine-si-ala, daca-vine-ala-nu-vin-eu), sensibilitati si oripilari de fata mare. E buna berea intre noi, la fel de buna cum aceiasi noi am dori sa mai cunoastem si pe altii. Alti giboni, alti guvizi, alti papagali, alti ratoni.
Ne comportam uneori ca niste oameni inteligenti si dezvoltati cu o infrastructura emotionala specifica lumii a treia.

Asocierea mea cu lingaul doar google-ul meu interior o poate contoriza, la fel cum nu mi-am permis niciodata sa recomand cuiva culoarea perdelelor din propria casa. Am avut norocul sa ma misc in medii in care nimeni nu m-a scuipat intr-atat incat sa simt o durere pancreatica de-a fi contemporan la aceeasi masa. Sunt mai mult decat simplu blogger si o stiu atat de bine incat mi se rupe inima de asocierile conjuncturale care flutura prin mintile unora.
Mi-a facut placere si m-am bucurat ca Victor a aparut cu sotia lui la o bere, la un suc cu blogerii, ca Diana sau nihasa sau Andrei Rosca s-au simtit bine, c-a venit si Emi cu prietena lui, c-am mers apoi in gasca la Mc in Dristor.

Si-n deznodamant, cand Sobieski intra victorios in cetate, idealist cum sunt, am iluzia c-avem sansa de-a contura cateva din reflexele sanatoase ale comunitatii in care ceilalti care acum cresc in urma noastra vor avea norocul sa se ridice – e o fraza stilistic execrabila, insa ideea s-a inteles. Pentru ca, sa nu uiti, daca de pacatele tale te bucuri mai mult numai tu insuti, de zambetul si relaxarea ta se bucura si ceilalti.