In 1860 Massimo d’Azeglio se trezea vorbind pe buna dreptate: Noi am creat Italia, acum trebuie sa-i cream pe italieni. In acelasi timp, Ernest Renan credea ca natiunea este un “plebiscit cotidian” ce trebuie castigat in permanenta.

Cu un traseu imaginar pornit de la Iluminism prin Revolutia franceza, apoi Revolutiile din 1848 si aparitia catorva state tinere (Italia, Romania, Serbia, Bulgaria, Grecia), razboiul franco-german, primul razboi mondial, putem trasa cateva momente cheie in tot ce inseamna parcusul aventurii ideii de natiune.
Eliberarea taranilor, aparitia unei clase numeroase de muncitori, coagularea unor elite nationale (Polonia, Cehia, Serbia) creaza pe scurt tabloul unui creuzet experimental prin care un proces de inventare a natiunii are loc in a doua jumatate de secolului XIX.

Statele-natiuni devin niste imense masini de fabricat popoare. Populatiile, comunitatile lingvistice si culturale trebuiau topite intr-un ritm national comun si pentru acest scop uriase resurse de propaganda au fost desfasurate.

Cheia a fost educatia. Mai intai, alfabetizarea si apoi toate celelalte. S-a redescoperit literatura nationala si s-a inventat memoria istoriei comune. Scopul era transmiterea catre elevi a valorilor care corespund intereselor autoritatilor centrale, a face din ei adevarati servitori al statului si perpetuatori ai ordinii existente.
Intre un profesor de la tara si un agent electoral nu existau mari diferente tipologice.

Acelasi lucru se intampla si in armata (serviciul militar devenise obligatoriu) unde se amesteca clasele si regiunile geografice ale soldatilor. Instrumente: ceremonialuri, cazarmi, drapel, imnuri. Creuzetul unei solidaritati artificiale.

Statul e incarnat de administratia sa, cu oameni in uniforma (politisti, jandarmi, postasi, soldati, lucratori ai cailor ferate etc.). Relatiile cu aparatul statal se multiplica (scoala, armata, casatorie, inmormantare, impozite, evidenta populatiei etc).
Si in ziua de azi, existam juridic doar printr-un instrument de cartografiere umana (cartea de identitate) pus la dispozitie de stat.
Astfel, apar primele ideologii nationale care exalta valoarea si specificatiile proprii.

Pe scurt, privita de la inaltimea unei perspective demitologizante, natinunea apare ca comunitate imaginara, drept o creatie artificiala dorita de elite si intrupata intr-o istorie comuna.

Daca Renasterea a fost castrata prin aerul dur, puritan al Reformei si Contra-Reformei, natiunea fost creata prin acelasi proces de cenzurare a imaginarului unor populatii.
Intre un taran german din Prusia de Est si un taran german din Renania nu vibra nici o solidaritate nationala, desi stiau ca vorbesc aceeasi limba si fac parte din aceeasi lume… germana. A fost nevoie de unificarea Confederatei Germane sub egida Prusiei, a fost nevoie de reinvierea unor teme mitologice (in acest demers si Richard Wagner a avut aportul sau) si reimprospatarea memoriei istorice (existenta unui Imperiu Romano-German etc.) pentru ca,  in cateva decenii, germanii sa exulte nationalist si imperialist in anii primului razboi mondial.

Crestinismul n-a avut succes pentru ca populatiilor Imperiului Roman (si mai tarziu, barbare) li s-a parut geniala ideea iubirii mantuitoare. Succesul crestinismul (in concurenta pe acea piata plina de curente si idei religioase) dincolo de appeal-ul ideilor sale, a fost construit din “diplomatie” politica, inspiratia unor lideri, monopolul unei piete “publicistice” si nu in ultimul rand, simplei conjuncturi istorice. Totul,  in fiecare clipa,  putea sa fie altfel.

Renasterea nu s-a stins natural epuizandu-si resursele creatoare, ci a fost prinsa in clestele format de Reforma si regruparea, apoi ofensiva culturala a Bisericii Catolice (numita generic Contra-Reforma). Un anumit tip de imaginar a fost cenzurat pentru a crea involuntar canalele prin care modernitatea se va naste.

Ce se uita (s-au n-a fost niciodata motiv de meditatie) este lipsa de imaginatie conform careia exista un determinism istoric care a facut ca lucrurile sa fie asa cum sunt, iar nu altfel. Evolutia (insasi ideea de “evolutie” este un construct interesant) istoriei cum o cunoastem din manuale nu e singura care ar fi putut sa fie si probabil nu este una dintre cele mai naturale.

Revenind, evolutia administrativa si culturala a unei comunitati oarecare nu implica cu necesitate aparitia unui stat configurat pe criterii nationale. Dorinta unei populatii cu aceeasi limba de a imparti acelasi teritoriu in cadrul unui singur stat n-a fost rezultatul unor desteptari istorice, cat mai ales rodul unei mistificari culturale.
Terorismul este contemporan cu aparitia ideilor nationale (cazul irlandez, sarb) si ambele razboaie mondiale (dincolo de cauzele economice si geopolitice) poarta responsabilitatea unor idei nationale.

In urma acestor razboaie statele europene si-a pierdut iremediabil statutul de mari puteri in detrimentul unor mari jucatori extra-europeni: URSS si SUA, iar evolutia recenta nu confirma ideea renasterii gloriei trecutului. (ce n-a inteles Hitler – printre altele – a fost ideea ca nu mai era necesar sa devii prima putere europeana – cum devenise Al Treilea Reich – pentru a-ti permite provocarea unui status quo). Ideea de stat-national (doar Franta o mai are inscrisa in Constitutie) a devenit o fantoma istorica.

Proiectul european s-a cladit pe o mare reconciliere franco-germana (asadar, intre doua natiuni) si incearca sa aeriseasca homeopatic niste principii nationale care devin din ce in mai inactuale.

Atata vreme cat tu iti doresti o mobilitate pe o piata trans-nationala de munca, cat de mult te-ar mai stresa niste disensiuni cu privire la trasarea unor frontiere?
Atata vreme cat e din ce in ce mai greu sa fidelizezi un cetatean fata de simbolurile nationale (efeminate in suportul echipelor nationale in diferite competitii) intr-un mediu in care autoconstruirea sa culturala depinde din ce in ce mai mult de informatii globale (internet, carti, exemple), care mai este miza patriotismului clasic?

(spontan, trunchiat, egotist)

Aseara, emisiune cu Bobby si Andrei. Retrospectiva anului 2007 avand ca filtru “blogurile”. Am ajuns la o stare de suprasaturatie incat ma irita orice cuvant care contine radacina “blog”.
N-am ajuns la acea petrecere unde cinci tipe sa te intrebe mi-ai citit ultimul post, insa totusi.

Daca inainte eram o comunitate mica unita intr-un demers de socializare si legitimare, acum comunitatea s-a largit intr-atat incat se va suprapune natural peste comunitatea detinatorilor de e-mail-uri. Localismul pioneresc al inceputurilor se transforma incet intr-o diversitate generala care a devenit cool. Atat de cool incat au inceput imediat sa apara si imitatiile.

Ma bucura afluxul de energii noi in acest spatiu, insa in acelasi timp simt cum acest spatiu s-a provincializat. Daca toti ar gusta Aphrodite’s Child (mostra de 1:30 min), as avea probabil aceeasi impresie.

Lipsa proprie de entuziasm cu privire la blogosfera este strict subiectiva si poarta conditiile unei situatii personale. Multe din nemultumirile mele si luptele mele incet, dar iremediabil, isi muta centrul de greutate din spatiul expresiei virtuale in cel al subintelesului interior.

Daca viitorul e in mainile noastre, ar trebui sa ne spalam mai des pe maini.

Cel mai apropiat contact cu o necunoscuta la metrou l-am avut ieri. Coboram pe scari si deodata am simtit niste maini apucandu-ma de spate. Era o tipa foarte draguta care se impiedicase coborand si s-a agatat de mine. Si-a cerut scuze foarte alarmata, nu face nimic, am zambit si atat.