Azi m-am trezit aproape de amiaza. Ma simt mai relaxat in aceste ultime zile cand nu trebuie sa mai implinesc un grafic pertinent de vizitare si plimbare.
Am mers cu Beatrice la Romeo la munca la Vienna International Center. Pauza de masa. Mancare, crezusem ca-s cartofi (aia din stanga), insa erau niste frecatei ciudati. Conglomerat de rase si limbi, birocratia noului mileniu.

Ciudatenii, steaguri, panorama – le vedeti in poze.

Maine plec. Ma gandesc ca n-am fost un turist tipic si nici un turist prea lenes. Am alergat incoace si-n colo macinat si de curiozitate si de perioada de timp limitata. Am strabatut si trasee neturistice, am vazut si chestii la care ceilalti turisti nu se uitau si-am suprins din unghiul propriu anumite peisaje culturale care, cel putin mie, mi-au priit.

Am devenit si mai interesat decat eram de istoria Europei Centrale si ma bucur c-am avut prilejul de-a lua distanta de lumea mea romaneasca (construita de un job, cativa prieteni, o locuinta si un ritm aparte). Distanta aceasta a facut putina curatenie intr-un loc geometric interior pe care inainte il simteam imbacsit. Folosind o expresie draga, am mai schimbat putin apa in cada. Doar putin.

M-au fascinat locurile pe care le-am vazut, la fel cum mi-au ramas in minte si cele pe care n-am apucat sa le strabat. Muzeele, stradutele, parcurile.
Probabil va trece un timp (enervant pentru ceilalti) cand voi scapa de rememorarile de genul eram odata-n Viena sau asta-mi aduce aminte de Viena. Si probabil imi va fi greu (mai ales in primele zile dupa intoarcere) sa-mi tin treaz entuziasmul capatat aici, insa cel putin voi incerca.

Concediul asta (de 12 zile) mi-a prins enorm de bine si-a picat impins de-o sincronicitate pe care doar anumite semne o puteau prevedea.

Am pus setul (mai modest) cu pozele de azi mai jos: