Total lipsit de ironie, Marius Tucă e simpatic. Am fost pe drumuri ieri şi am aflat de pe twitter. Am vazut editorialul şi am citit poziţia lui Gramo. Am pierdut o oră, am scanat pleiada de reacţii din “blogosferă”, însă următoarele rânduri pot fi doar nişte simple comentarii la articolul lui Gramo.

În mod evident, editorialul lui Tucă nu se ridică la înălţimea unei dezbateri cu argumente. Frazele “gata să sară de gîtul primului concept care să-i scoată din anonimat” şi “nişte onanişti ca toţi onaniştii care se ascund la adăpostul anonimatului” ignoră principiul non-contradicţiei. Ori ne ascundem ori dorim să ieşim din anonimat?
Este doar un exemplu din acel stufăriş de retorică şi stilistică numit, din raţiuni didactice, editorial.

Reacţia lui Iulian Comănescu nu este la obiect (a inventat nişte asumpţii în spatele editorialului lui Tucă – suprapunerea de sens între bloggger şi jurnalist este locală, însă e posibil să ştie mai multe) şi, deşi multe din opiniile lui sunt pertinente, nu mi-au plăcut insinuările sale. Câtă greutate, în economia discuţiei, poate avea faptul că Tucă a lucrat cândva la un aprozar?
După clovn, doamnelor şi domnilor, urmează omul cu barbă care merge pe o bilă în timp ce ţine o focă pe nas. E de râs, nu-i aşa?

Nu mi-a plăcut provocarea lui Arhi, căci este asimetrică: enumerările gen nu mă cheamă Tucă, nu mă cheamă Ciutacu, nu mă cheamă Cabral sunt cel puţin puerile. Numele lor înseamnă ceva într-un anumit domeniu nu pentru că fonetica acestor nume ar fi fost de la sine o valoare, iar acest lucru ar fi un dezavantaj pentru noi, bloggerii – micii anonimi, ale căror nume nu înseamnă nimic, ci pentru că oamenii din spatele acestor nume au un fundal, un background, un c.v în spate: ani de experienţă şi de muncă, anumite rezultate, o anumită legitimitate în pătrăţica lor ş.a.
Noica a trebuit să fie cineva pentru ca eu să fi auzit de el şi să-l numesc un nimeni. Numele Noica nu deschide uşi în studiul filozofiei doar pentru că are trei vocale!

Ce-i drept, editorialul lui Tucă a lovit în multe orgolii şi totuşi printre umorile sale a spus abrupt ceea ce ştim cu toţii: este multă maculatură, este multă pleavă printre bloguri şi multe din ele nu ne interesează. Însă acest lucru nu ne îndreptăţeşte la generalizări şi judecăţi de valoare în gol. Nu poţi fi pe patul de moarte şi în acelaşi timp să observi, în stil maiorescian, greşeala unei silabe în plus într-un vers.

Haideţi să luam postările unui blogger de 16 ani şi să i le tocăm zilnic de la înălţimea unor criterii logice, din prisma relevanţei jurnalistice, din prisma activismului civic, a încălzirii planetei şi a scăderii pieţei imobiliare din Statele Unite, ca să vedem ce? Care-i poanta?

Dacă Marius Tucă şi-a dorit o asemenea obiectivitate fără miez şi fără ţintă (judecând un fenomen complex după nişte criterii avortate), atunci editorialul său este neonest.

Dacă reacţia lui Marius Tucă este răuvoitoare şi ţintită, atunci acei bloggeri vizaţi (ce poartă cruciade împotriva anumitor jurnalişti) nu se pot decât bucura. Au reuşit să enerveze. În această ipoteză, editorialul lui Tucă este irelevant pentru noi, celalţi bloggeri.

Dacă reacţia lui Tucă este pur şi simplu neştiutoare într-un mod candid, atunci editorialul nu merită decât un zâmbet de înţelegere.

Dincolo de toate acestea mi-a plăcut atitudinea senină a lui Cristi Manafu: anumite bătălii sunt pierdere de vreme, let’s move on.

În încheiere, aş dori să reamintesc nişte lucruri simple: nu există sentimentul bloggeristic al fiinţei, iar onanismul nu se citeşte în ADN, la fel cum nimeni deocamdată n-a descoperit celule care predispun către jurnalism.
Relax!

Am inventat acum câţiva ani Nepalul. Iniţial am perpetuat aceasta invenţie între prieteni, însă abia apoi am observat miza ideii. Nepalul era România la puterea minus doi. Auzeam o ştire românească şi căutam exagerarea ei în rău şi penibil în varianta nepaleză.
Nepalul era spaţiul imaginar unde lucrurile se puteau afunda şi mai tare, raiul imperfecţiunilor de moft, Balcanii imaginari care ne flata, prin comparaţie, mica noastră cultură şi eternele noastre metehne.
O alteritate culturală care ne tonifia, care ne îndemna să nu ne văicarim naţional soarta.

Idealul meu era să mă plimb pe străzile din Kathmandu fără ca nimeni să nu-şi dea seama că sunt român. Mă imaginam simţindu-mă acasă vizionând un film nepalez dublat în maghiară şi titrat în neoelveţiană, navigând dintr-un internet cafe local şi folosindu-mă de precarul sistem de transport în comun.

Nepalezii erau în medie mai saraci decât românii, îşi cumpărau ţigări făcând credite, iar salariul unui nepalez middle class era de zece nuci de cocos pe lună. Să te tot simţi frustrat financiar ca român:

-Ieşim mâine în oraş?
-De ce?
-Să ştiu dinainte să-mi împrumut nişte haine din vecini, îi spune un nepalez unei domnişoare.

Plângeam cuprinşi de emoţie artistică citind poezie contemporană nepaleză, căutam de zor tratate de fenomenologie nepaleză, invidiindu-le în acelaşi timp statisticile: 1 din 19 nepalezi are telefon mobil, 175.000 de conexiuni la internet la o populaţie uşor mai mare decât a României.

Dacă sufeream de inaniţie, ne gândeam că de cele mai multe ori mâncam zilnic balanţa comercială a Nepalului.
Dacă cultura română ni se părea că nu era promovată în lume, ni-l imaginam pe regele Nepalului într-o conferinţă de presă vorbind despre programul spaţial naţional şi ne trecea orice durere.

Când am intrat în NATO, exultam de bucurie că doua batalioane de securişti (de la secure) nepalezi au invadat China suna mai neverosimil decât un regiment de infanterişti români pe biciclete asediază New York-ul, SUA capitulează.

Celebrul virus ni-l imaginam nepalez. Iţi trimite un mail în care te salută şi se introduce pe sine. Iţi explică că este un virus nepalez şi datorită condiţiilor precare din ţara lui nu a putut fi creat mai performant. Te roagă să te prefaci că eşti terifiat de prezenţa lui în mailul tău, iar ca să-i dai satisfacţie mândriei lui de virus te roagă la fel de amabil să-ţi ştergi câteva fişiere din calculator.

Din acel joc în care Nepalul era un Flatland contemporan remixând tipare anecdotice somaleze şi albaneze, a rămas o nostalgie care îmi smulge şi acum un zâmbet şi următoarea întrebare pe care o arunc aici ca o provocare ludică:

Dacă unui nepalez îi este refuzat accesul într-un restaurant parizian pe motiv că are nasul prea mare, nu-i aşa că mărimea nasului său va fi asumată ca o diferenţă culturală?

O firmă de detergenţi din Virginia a cumpărat un producător de băuturi răcoritoare, însă când firma şi-a pus sigla pe sticlele de sucuri, vânzările au scăzut dramatic. În urma unui sondaj, oamenii au zis că de la acea firmă – care producea în principal detergenţi – nu puteau cumpăra nimic, iertaţi traducerea, de băgat în gură. Câţi dintre noi am cumpăra conserve de ton pe care scrie Nokia?

La nivel de imagine şi într-o anumită măsură la nivelul esenţei, coerenţa este valoarea cea mai importantă. Greşelile coerente cu propria imagine sunt mai tolerabile decât, să zicem, faptele bune necoerente cu tine însuţi. Dacă m-aş apuca mâine să scriu review-uri despre maşini, chiar dacă am sa le scriu bine şi cu multă documentare, n-am să fiu crezut. Uneori este recomandabil să rămâi fidel propriilor imperfectiuni.

Ne bucurăm de multe interpretări care venim din partea celorlalţi, însă sunt coerente între ele? Există un fir care uneşte părerile bune pe care le au unii despre noi înşine şi părerile greşite pe care le au alţii?

Printre cioburile reflectate ale propriei imagini, te poţi pierde foarte uşor. În ochii celorlalţi nu poti să-ţi schimbi brusc şi radical algoritmul tău de funcţionare şi gradul tău minim de interese, căci nu vei mai fi recunoscut.
Câte are de îndurat un fotbalist de succes care brusc se lasă de fotbal şi se apucă de studiat sanscrita?

Parcă nu mai esti tu! Acest tu poate fi un fel de presiune de stagnare, poate fi o îngustare de orizont. Şi, să recunoaştem, uneori n-avem chef să fim noi înşine.

Există tot felul de pârgii prin care celorlalţi îţi creează ideea/iluzia unui eu permanent depunând zilnic mărturie la continuitatea identităţii sale. Dacă te-ai trezi mâine şi nu te-ar recunoaşte nimeni, încet-încet te vei îndoi de propria sănătate mintală şi apoi, chiar de propria ta existenţă.

Fiecare dimineaţă este o mică cosmogonie, un început de lume în miniatură în care te distrugi şi apoi te recreezi. La această recreere, ceilalţi au partea lor de poveste. Ceilalţi pot fi primul tău cerc de încredere, te recunosc ca fiind acelaşi, îţi amintesc propriul nume.

Avem nevoie de reperele oferite de ceilalţi, altfel am deraia, am abera. Pe de o parte, e riscul deraierii, iar de celalaltă parte este dezavantajul stagnării. Nu te poti aerisi când presiunea celorlalţi este prea mare decât vâslind împotriva curentului. Ceilalţi, ca indici de distanţă sau de apropiere, poartă totuşi inerţia imaginii tale.

Fiecare dintre noi, dincolo de dictatura şi inerţia propriei imagini, ne negociem eul şi ne negociem în permanenţă propria identitate. Nu suportăm să fim încadraţi la repezeală, nu vrem să fim citiţi unilateral, căci, la urma urmei, identitatea noastră e un proces continuu, iar propriul nume este o luptă zilnică. Cu ceilalţi, cu noi inşine şi cu propria noastră imagine despre noi inşine.